“Cred Doamne, ajută necredinței mele”

Introducere

Îmi propun să aștern câteva cuvinte despre credință și despre calea omului către Dumnezeu, chiar dacă nu am o pregătire specifică în acest domeniu al teologiei. Nu aș vrea să vorbesc decât despre experiența mea și înțelegerea mea asupra relației omului cu Dumnezeu.

Acum am o relație ceva mai strânsă cu Dumnezeu, dar nu a fost dintotdeauna așa și bănuiesc că este similar și cu alți oameni care încep de undeva de departe, de unde nici nu există Dumnezeu, sau e ceva foarte străin pentru om, și se apropie încet-încet, pe măsură ce răspund chemării pe care cred că Dumnezeu o face fiecăruia dintre noi.

Credința ca și cuvânt are două sensuri, unul se referă la relația cu Dumnezeu (în engleză “faith”), iar altul se referă la evaluarea posibilității ca un lucru să fie adevărat (în engleză “believe”). Eu mă voi referi in special la relația cu Dumnezeu, dar voi puncta și câteva idei legate de dispozitia mea de a crede despre lume, oameni și alte elemente din mediul care mă înconjoară.

Aș vrea să menționez că nu dețin adevărul și nu am pretenția că ceea ce voi scrie reprezintă adevărul, sau că am dreptate 100%, sunt doar opiniile și ideile mele provenite din experiența și cunoștințele pe care le-am acumulat. Cu unele poți fi de acord, iar cu altele nu, fiecare este liber să decidă pentru el. Si te îndemn să iei în considerare ideile mele și să culegi ceea ce îți este de folos în viață, după cunoștințele și valorile tale. Ceea ce am scris poate fi și o sursă de inspirație, m-aș bucura dacă textul acestui articol îți este de folos cumva și dacă aplici în viață ceva pe care il consideri util.

“Hristos a înviat!”

De aici atârnă credința noastră, pentru că este răscrucea unde poți alege să crezi și să o iei pe calea cea dreaptă, ascultând cuvântul Lui ca Dumnezeu și trăind în conformitate cu jertfa Lui pentru noi. Sau dacă nu crezi este clar că ai alt drum, poate al necredinței, poate al budismului, sau al islamismului, sau al altei religii. Mai există o răscruce: si dacă spui că tu crezi în Învierea lui Hristos, dar nu trăiești în conformitate cu afirmația pe care o faci și te îndepărtezi de fiecare dată când trebuie să demonstrezi prin fapte credința.

Sa incepem cu inceputul: “La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut”. Deci inceputul in orice este Hristos, Dumnezeu. La El ar trebui sa ne raportam.

Necredința

Cred că cei mai mulți oameni pornesc de la un stadiu de depărtare de Dumnezeu, care poate fi în sine numit necredință, pentru că absența credinței asta este de fapt. Cu toții probabil trecem prin experiența fiului risipitor, care a plecat din sânul tatălui, din casa lui și se duce să facă ceea ce vrea după mintea și dorințele și poftele proprii. Poate în copilărie primim niște îndemnuri, sau chiar o educație creștină și religioasă. Poate mergem la biserică de câteva ori ca și copii, fără să avem o înțelegere foarte profundă a credinței și fără să avem o relație strânsă cu Dumnezeu. Dar cei mai mulți probabil de la adolescență, sau chiar fiind adulți, se îndepărtează și își văd de viața lor fără să își pună întrebări importante legate de sensul vieții și de sursa tuturor lucrurilor și a vieții în general, care este Dumnezeu. Această depărtare este foarte bine ilustrată în Biblie, atât în Vechiul Testament, cât și în Evanghelii. Putem începe exemplele cu Eva, care nu a crezut cuvântul lui Dumnezeu și a crezut diavolul și a declanșat păcatul, ca prezența sau chiar condiționare a vieții omului și a tuturor făpturilor. Si apoi Adam, care imediat după aceea a crezut-o pe Eva și a lăsat deoparte cuvântul lui Dumnezeu. Acesta a fost doar începutul și după aceea putem vedea multe alte exemple în istoria poporului evreu, de necredință din ce în ce mai mare. Cel mai elocvent exemplu este ieșirea din Egipt, când Dumnezeu a scos poporul evreu din robia egiptenilor și pentru că egiptenii nu au crezut cuvântul Lui, a adus mai multe nenorociri asupra lor, lăcuste, grindină, broaște, până la uciderea întâiilor născuți și abia atunci Faraon a cedat rugăminților lui Moise. Apoi, după ce evreii au plecat a început din nou să îi urmărească și Dumnezeu i-a protejat și i-a călăuzit pe evrei, prin nori ziua și lumină noaptea, iar când au ajuns la Marea Roșie, evreii, după toate minunile întâmplate nu au crezut lui Moise și lui Dumnezeu și erau speriați că vor fi uciși de Faraon, care îi urmărea. Atunci Dumnezeu a făcut o și mai mare minune, despărțind Marea Roșie și trecând poporul evreu prin mijlocul ei, pe fundul mării, care era uscat și au ajuns în partea cealaltă, iar oastea lui Faraon a fost înghițită de marea care, după ce au ieșit evreii din ea, a revenit la normal. Necredința începe să fie mult mai evidentă după acest moment. Deși evreii au văzut aceste minuni nemaiîntâlnite și au fost încredințați prin ele de grija și puterea lui Dumnezeu, au cârtit în continuare, ba că nu au apă, ba că nu au mâncare și deși Dumnezeu le-a dat și mană și apă din piatră, după o vreme tot si- au întors inima și si-au făcut idol dintr-un vițel și au nesocotit ceea ce a spus Moise. Este halucinant să poți crede că vezi marea despărțindu-se și treci prin ea și atâtea alte minuni si totuși după aceea să întorci spatele lui Dumnezeu. Și totuși este adevărat și cât se poate de uman, adică propriu omului păcătos, cazut.

Niciunul din prorocii Vechiului Testament nu a fost primit cu credință și au avut toți mult de suferit de la poporul evreu, deși au căutat sa îi întoarcă spre Dumnezeu și au făcut și minuni. Dar totul a culminat cu venirea lui Hristos, care a făcut atâtea minuni și a învățat poporul multe lucruri nemaiauzite, a înviat morți, a vindecat bolnavi, a arătat că știe gândurile oamenilor. Si datorită faptului că învățătura Lui se bazează pe dragoste și pe iertare și pe mila, a fost disprețuit de farisei, care au preferat să ignore minunile și să Il respingă pe Hristos, decât să primească pur și simplu ceea ce El învăța și făcea. Așa este omul, lăsat liber de Dumnezeu din dragostea Lui, ca să poată alege după voia lui între bine și rău, între stânga și dreapta, între credință și necredință. Si fariseii au ales să nu creadă în Hristos și au îndemnat poporul să facă la fel. Si nu doar atât, L-au mai și răstignit, culmea, pentru că nu au înțeles sau nu au vrut să înțeleagă sensul jertfei mielului pe care o practicau de pe vremea lui Moise, de la ieșirea din Egipt și despre care cântă și acum în preajma Paștelui. Dar deși Mielul a venit și S-a jertfit de bună voie, deși a fost anunțat de prooroci și în psalmi că va fi răstignit prin cuie in mâinile și picioarele Sale și multe alte prorocii pe care le-au ignorat, așa e omul când nu vrea să creadă, nu crede și gata. Dar după farisei mai avem și exemplul apostolilor, carora, deși Hristos le-a spus dinainte ce se va întâmpla, că va fi batjocorit și omorât și va învia, ei nu au crezut. Si lui Petru i-a spus ca se va lepăda și nu a crezut nici el, iar după Înviere apostolii nu au crezut nici mironositele, nici când au văzut mormântul gol si nici pe Luca și Cleopa, care au fost pe drum cu Iisus, până nu s-a arătat însuși Hristos în mijlocul lor. Cu toate că le-a zis dinainte, ei nu au crezut. Mai mult decât atât, Toma nu a crezut nici pe celelalti apostoli, pentru că el a lipsit la prima arătare a lui Iisus și a zis că nu va crede decât dacă pune mâna în semnul cuielor. Si fariseii, când au venit paznicii de la mormânt și au spus că a înviat, au preferat să îi mituiască și să ascundă asta, în loc să priceapă și să primească în al 12-lea ceas. După acele vremuri, când a venit vremea prigoanelor împotriva creștinilor, apostolul Pavel nu a crezut până nu i s-a aratat și lui Hristos. Iar mai târziu chinuitorii și împărații Dioclețian și toți ceilalți asemenea lui, deși vedeau minunile care se făceau cu mucenicii și faptul că în chip minunat nu îi afectau uneori chinurile, erau sănătoși și rezistau la torturi cumplite, credeau alții pe lângă ei dar ei tot nu credeau, se împotriveau și uneori iși omorau chiar copiii sau soțiile care ajungeau să creadă în Hristos. Până într-atât de întunecată este mintea și inima omului, încât în fața unor minuni și a unor evidențe atât de puternice preferă să bage capul în pământ ca struțul și să nege orice, numai să nu primească și să nu creadă. Cum zicea Părintele Nicolae Steinhardt, evreu la rândul lui, convertit la ortodoxie, referindu-se la momentul în care fariseii și unii din popor Il batjocoreau pe Iisus care era răstignit pe cruce și Ii spuneau să Se dea jos de pe cruce ca să creadă în El, părintele explica faptul că, dacă s-ar fi dat jos de pe cruce, ei ar fi constatat că este Dumnezeu, dar asta ar fi înlăturat credința. Pentru că a crede înseamnă să ai acea convingere dincolo de realitatea imediata și dincolo de fapte, altfel ar fi doar o constatare, ca la accidentele auto: vezi, pui mâna și crezi. Dar cum spunea Hristos Sfântului Apostol Toma, „fericiți cei ce n-au văzut și au crezut” și asta ne spune nouă tuturor prin el și prin evanghelie. Deci, cum spuneam, istoria este plină de mărturii privind necredința omului chiar în fața celor mai puternice dovezi. Dumnezeu lasă lucrurile să evolueze în legea lor, în cursul lor firesc, de cele mai multe ori și foarte rar se întâmpla minuni, adică un lucru ieșit din firesc, mai presus de fire. Probabil fiecare om, în afară de mărturiile din Biblie, a trăit în viața lui una sau câteva minuni, în măsura în care a avut ochi să le vadă, să le accepte ca atare și aici se pune întrebarea pentru fiecare dintre noi dacă avem credință în Dumnezeu sau nu. Câtă vreme refuzăm să acceptăm că există minuni și că există Dumnezeu, evident nu se va întâmpla nimic care să ne apropie de Dumnezeu, pentru că avem fiecare dintre noi libertatea de a alege.

Chemarea

„Iată, stau la ușă și bat”

În dragostea Lui nemărginită pentru om, Dumnezeu ne lasă libertatea de a alege și nu se impune în viața noastră, ca noi doar sa constatăm prezența Lui, ci vine din când în când și ne cheamă în mod discret, tainic, de cele mai multe ori fie printr-o întâmplare, fie printr-o ființă, fie că e om, floare, copac, pasăre, animal sau orice altceva, avem nenumărate ocazii să descoperim chemarea și dragostea lui Dumnezeu pentru noi. Și chiar dacă refuzăm o dată, de două ori sau de mai multe ori, Dumnezeu în bunătatea Lui ne mai da o noua șansă, doar-doar auzim.

Descoperiri și mărturii

Există nenumărate mărturii despre minunile lui Dumnezeu, fie făcute în mod direct, fie prin intermediul sfinților. Dumnezeu se descoperă prin evenimente mai presus de fire și în același timp se acoperă prin discreție și nu se impune decât extrem extrem de rar în fața omului.

Incepând cu Vechiul Testament de la Iov, de la Noe, de la Avram, de la Iosif, de la Moise, de la Iona, de la Isaia, de la prorocul David și de la prorocul Ilie sunt enumerate și prezentate nenumărate minuni făcute de Dumnezeu, direct sau prin intermediul prorocilor, numai urechi sa ai și disponibilitate de a primi și de a crede. Altfel orice mărturie și orice dovadă este în zadar, ca și cum ai bate în stâncă. In fond, ce poate face cineva care a trăit o minune în viața lui, decât să o mărturisească, să vorbească despre ea. Nu întotdeauna există dovezi palpabile care să ducă la o constatare și o vedere directă de către alții a minunii și pe aceia care mărturisesc singura variantă a celorlalți care nu au participat este să o creadă sau nu. Au fost oameni care au crezut fără să vadă și probabil sunt mulți din aceștia, pentru că așa s-a răspândit creștinismul, dar de multe ori mărturiile au fost însoțite și de minuni, tocmai pentru a întări cuvântul. Chiar și când minunile au fost văzute de oameni, fiind evidente, atât pe vremea lui Hristos și mai ales atunci, dar și înainte sau după El, au fost oameni care au crezut și unii care au refuzat să creadă. Deci problema nu se pune în mod uzual dacă există sau nu dovezi, pentru că există o serie de mărturii și fiecare om probabil a văzut minuni in viața lui dacă a vrut. Problema se pune dacă omul crede în mărturii și in minuni și implicit în Dumnezeu sau nu. De cele mai multe ori cred că acesta este drumul critic, de la ureche la inima omului, dacă vrea sau nu să creadă.

Din toate cele care mi-au trecut pe la urechi sau prin fața ochilor și cu care m-am intersectat în viața mea, aș vrea să enumăr descoperirile și mărturiile altora sau exterioare mie pe care le-am primit și le-am considerat cele mai elocvente și carora le-am simțit puterea și le-am apreciat, poate mai mult decât pe altele. Cu siguranță acestea mi-au întărit credința și m-au ajutat să cresc în înțelegere și în credința. Aș începe cu Hristos, așa cum reiese din Evanghelie înțelepciunea cuvântului și a învățăturii lui Iisus, care m-a zdruncinat de multe ori. Răspunsul către Pilat, atunci când a fost amenințat să răspundă pentru că el are putere să-L elibereze sau să-L răstignească, a fost „nu ai avea nicio putere, dacă nu ti-ar fi fost dată ție de sus” și acesta în sine arată o înțelepciune mai presus de fire, in opinia mea. De asemenea, am fost foarte impresionat de pilda celor doi datornici pe care Iisus i-a spus-o lui Simon leprosul, ca răspuns la gândurile acestuia despre faptul că Iisus a acceptat să fie spălat pe picioare de o femeie desfrânată. Un datornic avea 50 de dinari, iar altul 500 și stăpânul i-a iertat pe amândoi și l-a întrebat pe Simon care dintre aceștia îl va iubi mai mult și evident că răspunsul a fost „cel căruia i s-a iertat mai mult” și a arătat o înțelepciune mai presus de fire și o dragoste care biruiește orice păcat. De asemenea, aș vrea să mai includ aici și pilda samarineanului milostiv și a fiului risipitor, care arată iarăși o înțelepciune și o dragoste mai presus de fire a lui Dumnezeu în relația cu oamenii și în special cu oamenii păcătoși. Pescuirea minunată, la sfârșitul căreia Sfântul Apostol Petru, după ce a ascultat de Hristos să arunce din nou mreaja după ce nu prinsese nimic toată noaptea, a dus la prinderea unui număr foarte mare de pești și cuprins de spaimă și pătruns de smerenie și de conștiința faptului că este în fața a ceva nemaiîntâlnit, a început să plângă și să zică „pleacă de la mine Doamne, că sunt om păcătos” si a realizat nimicnicia lui in fața măririi lui Dumnezeu. La fel și Natanael, când a fost chemat de Filip, deși era neîncrezător, după schimbul a două-trei propoziții a zis „Rabbi, Tu ești Fiul lui Dumnezeu”, fiind de asemenea copleșit instantaneu de puterea cuvântului lui Hristos. In evanghelie sunt foarte multe minuni și pilde, vindecarea orbilor, a șchiopilor, invierea morților, sunt elemente care există probabil în fiecare capitol, de la fiecare evanghelist in mai multe rânduri, fiind toate mai presus de fire. Foarte puternică mi s-a părut avertizarea lui Iisus față de apostolul Petru, că se va lepăda de El, căderea lui Petru după ce a zis că nu se va lepăda si faptul că acesta a plâns cu amar când a văzut că Hristos a avut dreptate. Si, deși i-a spus dinainte ce se va întâmpla, tot nu a crezut. Si la fel la Înviere, această necredință a apostolilor și ulterioara lor încredințare mi se pare că arată într-un mod extrem de puternic bunătatea lui Dumnezeu, care stiind dinainte că omul va gresi, îl iartă și îi dă încă o șansă de a se întoarce. Si aceasta arată dragostea Lui incomparabilă pentru noi, mult mai presus de ceea ce putem noi concepe. Ce să mai vorbim despre mesajul lui Hristos către cei care voiau să ucidă desfranata cu pietre, ca cel ce nu are păcat sa ridice primul piatra și faptul că aceștia au înțeles si au recunoscut că sunt păcătoși și au lăsat piatra jos, mi s-a părut de asemenea extrem de puternic. Si în sfârșit ajungem la Învierea lui Hristos care s-a făcut în taină, numai pentru a evita căderea în varianta dovezilor și a constatării și a lăsat loc credinței omului și liberului lui arbitru. Intamplarile din jurul răstignirii și a învierii au o înțelepciune dumnezeiască în toată răbdarea de care a dat dovadă Hristos, prin faptul că ucenicii nu au crezut și, deși le spusese ce se va întâmpla, a îngăduit ca ei să cadă în păcat și în necredință, pentru a fi la rândul lor îngăduitori cu ceilalți oameni care la rândul lor vor cădea în păcat și în necredință. Si așa are răbdare și cu noi, ca și noi la rândul nostru să avem îngăduință față de ceilalți, pentru că învățătura „milă voiesc, iar nu jertfă” este în opinia mea esența învățăturii Lui. O alta replică plină de înțelepciune a fost către cei care L-au ispitit dacă sa dea taxe Cezarului, ei fiind sub ocupație romană. Si răspunsul a fost că pe bani este chipul Cezarului și oamenii trebuie să-i dea Cezarului ceea ce e al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu și toți au fost uimiți de înțelepciunea răspunsului și eu în mod deosebit. Alt moment de înțelepciune care m-a impresionat a fost cu femeia cananeancă, care strigase sa îi vindece fiica și El nu o băga în seamă și chiar a jignit-o spunându-i că nu este bine să iei pâinea copiilor și să o dai câinilor, iar ea a răspuns cu smerenie că și câinii mănâncă din firimiturile care cad de la masa stăpânului și Iisus a exclamat „o, femeie, mare este credința ta!”, arătând tuturor la o femeie pagana un exemplu de credință pentru cei chemați. Mă opresc aici cu exemplele din Evanghelii, pentru că probabil aș mai putea continua, dar consider că am dat suficiente exemple.

Voi continua însă cu exemple de după venirea lui Hristos și cel mai puternic mi se pare Sfanta Maria egipteanca, care din femeie desfrânată și având o răutate în a corupe bărbați, chiar fără să fie plătită, a ajuns prin pocăință la un nivel nemaiîntâlnit, să fie dată ca exemplu unui bătrân cuvios și foarte credincios și nouă tuturor.Prin pocainta a ajuns să nu aibă nevoie de mâncare, să trăiască prin rugăciune, să meargă pe apă, să se înalțe de la pământ în rugăciune, să cunoască lucruri pe care nu avea de unde să le știe, știa și trecutul și viitorul și a dat citate din cărțile sfinte, fără să fi știut să citească sau să scrie înainte de a ajunge în pustiu și timp de 47 de ani a stat fără alimente și îmbrăcăminte și poate deseori fără apă și a ajuns la acel nivel de sfințenie foarte rar întâlnit. O lecție pentru eternitate, pentru noi toți. Alte mărturii renumite sunt legate de Sfintii marii mucenici Gheorghe, Dimitrie, Mina și alții ca ei, care au preferat să lase onorurile și faima și bogățiile acestei lumi, deși erau oameni de rang înalt, conducători de cetăți sau oștiri. Au lepădat toate pentru numele lui Hristos și au trecut cu ajutorul lui Dumnezeu prin chinuri nemaiîntâlnite și cumplite și au făcut minuni multe. Si în timpul chinurilor și după aceea, Dumnezeu a lucrat prin ei pentru întărirea credinței oamenilor. Si Sfânta Ecaterina si Sfânta Tecla și multe altele au fost din aceeași categorie. Sunt și mulți sfinți contemporani nouă, trecuti la domnul prin anii 90 sau începutul anilor 2000, cum este Sfântul Arsenie Boca, Sfântul Paisie Aghioritul, Sfântul Porfirie Kafsocalivitul, care au avut darul înaintevederii și sunt cărți pline cu sute de mărturii. Cum ar fi putut Sfântul Arsenie să știe viața, numele, trecutul și viitorul a mii de oameni care mărturisesc cum au fost strigați pe nume și cum li s-a spus ce au făcut sau ce vor face. Toți trei Sfinții au avut acest dar de la Dumnezeu și darul vindecărilor, despre care de asemenea sunt foarte multe mărturii. Una din ele, foarte recentă, din 2024 despre Sfântul Arsenie înainte de canonizare cu părintele Dănuț din America (https://youtu.be/lTK9XvyV-Zo?si=F_wz7WALNsj998ea). De asemenea un alt sfânt foarte cunoscut este Sfântul Nectarie, care a trecut la Domnul la începutul anilor 1900 și de atunci a făcut foarte multe minuni, în special de vindecare, despre care de asemenea există cărți cu sute de mărturii, inclusiv din România, în special de la Mănăstirea Radu Vodă. Si lista ar putea continua cu mulți alți sfinți făcători de minuni, numai urechi să fie să audă și inimi să primească aceste mesaje.

Cea mai vie și actuală dovadă și aș spune că este de netăgăduit și se întâmplă în fiecare an de mii de ani, este venirea Luminii Sfinte la Sfântul Mormânt al Domnului Hristos de la Ierusalim. Sunt mărturii ale patriarhilor despre modalitatea în care vine lumina, ca un fulger albastru care coboară pe pereți și uneori este văzut și de pelerini si sunt și pelerini la care li se aprinde buchetul de lumânări în mână. De asemenea, sunt și filmări video cu faptul că lumina nu arde în anumite circumstanțe, de obicei în primele clipe sau minute și sunt oameni care își dau cu ea prin barbă și prin păr (Lumina Sfanta nu arde – Mormântul Sfânt 2022). Este pur și simplu o constatare firească să vezi minunea și mi se pare absurd să poți crede că atâția oameni delirează sau fac scamatorii, cu atât mai puțin atâtia patriarhi care au trecut pe acolo. Este pur și simplu un dar de la Dumnezeu pe care dacă vrei îl accepți, dacă nu, nu. In fond poți să zici și că nu există Japonia pentru că nu ai văzut-o niciodată, decât în filme sau nici acolo.

Un aspect la fel de extraordinar ca Învierea Domnului mie personal mi se pare Nașterea Domnului, care a avut loc într un chip minunat și în același timp tainic, nu in palate, nu în maternități private, nici măcar într-o casă încălzită, ci într-o peșteră, lângă vite, fără căldură. Atât de mare este smerenia lui Hristos, de neînțeles și de necuprins și de neegalat, El Dumnezeu fiind, să se nască în asemenea condiții, dar mai ales să se întrupeze într-un bebeluș fără putere și total dependent de oameni. Este ceva care, cel puțin pe mine personal, m-a izbit foarte puternic și mi-a zdruncinat ființa. El S-a descoperit doar catorva persoane, păstorilor, magilor și bineînțeles părinților și la încă alte câteva persoane și apoi a trăit ca un om normal până la vârsta de 30 de ani, fără să iasă în evidență și fără să își arate fățiș puterile, intr-o smerenie totală.

Mă opresc aici în a enumera mărturiile și dovezile care mi s-au părut cele mai evidente sau elocvente, mărturii primite de la alții. Voi continua cu mărturiile mele, din viața mea si din experiența mea. Aș putea începe cu faptul că am fost, prin mila lui Dumnezeu, prezent la Ierusalim în biserica Sfântului Mormânt la venirea Luminii Sfinte. Am fost si eu acolo în mulțime și am ars în lumânările pe care le-am ținut în mână această Sfântă Lumină și am avut o bucurie foarte mare și am plâns văzând cât de milostiv este Dumnezeu cu noi toți și cu mine în mod particular, pentru că m-am invrednicit să ajung acolo într-un astfel de moment. Cea mai palpabilă minune pe care am trăit-o personal și o mărturisesc este faptul că am scăpat dintr-un accident auto în niște circumstanțe din care numai mâna lui Dumnezeu și a Maicii Domnului mă putea scoate. Mergeam spre Câmpina de la Nistorești cu 120 la oră cu un Logan și de pe sensul contrar a intrat pe banda noastră o Dacie veche scăpată de sub control de șoferul care era beat mangă, având o alcoolemie de peste 1 la mie și a intrat în mașina noastră din lateral în dreptul ușii mele și când a izbit în roata din stânga spate ne-a aruncat peste cap cu roțile în sus. Am ajuns sprijiniți cu capul pe tavanul mașinii, cu gâtul îndoit și am alunecat pe acel plafon al mașinii cu spatele în față cam 50 de metri, fără să ne rostogolim de mai multe ori, fără să intrăm pe contrasens de unde veneau alte mașini și fără să cădem în șanțul din dreapta, care avea probabil peste jumătate de metru. Cu siguranță orice altă direcție decât cea dreaptă pe care am avut-o ar fi fost fatală și oricum faptul că am izbit cu putere cu tavanul de șosea la acea viteză în răsturnare și nu am pățit absolut nimic, nici măcar o zgârietură sau ceva, este cu siguranță un miracol. Am ieșit și eu și colegul meu din mașină absolut nevătămati.  Tin minte și acum că cineva care vazuse accidentul si oprise pe sensul contrar se uita la noi și nu-i venea să creadă. Nu știu dacă există o explicație în legile fizicii, dar pot spune cu mâna pe inimă că numai și numai o minune ne-a scăpat cu viață. Am mai avut accidente și pot spune că atunci când te izbești cu 30 la oră de un obstacol care stă, cum am făcut eu de câteva ori lovind pe cel din față sau chiar și un stâlp, șocul este foarte puternic și dai cu capul de bord sau de volan de nu te vezi. La 30 la oră ai aproape 10 m pe secundă si dacă te oprești brusc îți imaginezi cam ce soc este. La 120 la oră ai 35 m/s și îți dai seama cam ce înseamnă să te dai cu mașina peste cap la acea viteză sau să te proiecteze într-un obstacol, nu cred că rezistă organele umane. In fine, mă opresc aici, cine vrea crede, cine nu, nu. A doua minune mai puțin palpabilă, dar in opinia mea la fel de adevărată, este la revoluție, când eram în fața sălii Dalles, în spatele oamenilor care strigau în fața cordonului de jandarmi și la un moment dat m-am dus să o sun pe mama la metrou jos. Când m-am întors și mă îndreptam către acel loc, nu am apucat să pășesc pe bulevard că a venit o mașină de jandarmi cu viteză dinspre Piața Universității din spatele oamenilor și nu cred că au avut cum să audă și a izbit în plin oamenii care erau acolo și a împrăștiat corpuri pe tot bulevardul. Dacă nu plecam de acolo sau dacă apucam să mă întorc aș fi fost si eu printre ei. A fost o diferență de probabil 10 – 15 minute de când am plecat și mai puțin de jumătate de minut înainte să fi ajuns inapoi. Am mai văzut o minune la Muntele Athos, când mergeam de la Schitul Prodromu spre Sfânta Ana să luăm vaporul, în toamna lui 2021. Eram împreună cu cineva și la urcarea de la Prodromu am văzut ceva mai departe în față un călugăr cu un rucsac cu niște bretele portocalii fosforescente. Era cam la 50 m și nu ne apropiam de el, dar nici nu se depărta prea tare de noi și il vedeam din când în când, când nu erau curbe la potecă. Când se termină urcușul abrupt este un loc ceva mai mare și plat, de unde se vede frumos Schitul Prodromu și capătul peninsulei și acolo el se oprise și era sprijinit de niște pietre. Iar noi am trecut pe lângă el și era să nu-l vedem, dar la un moment dat am întors capul și l-am văzut și am zis Doamne ajută sau binecuvântați și el a dat din cap fără să rostească o vorbă. Era un om matur, probabil la vreo 30 – 40 de ani cu barbă și cu un aspect de călugăr de Athos. După aceea noi am mers mai departe înaintea lui și de acolo poteca merge pe o curbă de nivel la poalele muntelui, printr-o pantă de aproximativ 45 de grade, cu vale abrupta în stânga în jos și stânci la fel de abrupte în dreapta în sus. Practic nu există alt drum în afară de cel pe care am mers noi. Peste vreo 20 de minute, poate ceva mai mult, este un robinet unde poti bea apă și atunci când ne-am apropiat de el, mi-am ridicat ochii din pământ de la potecă și l-am văzut pe calugar cum bea apă, a lăsat cana să atârne în lanțul care o susținea și a plecat mai departe, având aceleași bretele portocalii la rucsac. Nu avea cum să ne depășească, in opinia mea a fost ceva mai presus de fire. Am mai avut momente minunate și într-o seară la o vecernie la Chirpăr, când pe tot parcursul vecerniei am avut o stare foarte bună și plăcută de bucurie și îmi venea să iau în brațe pe toată lumea. Așa aveam o dragoste sau nu știu cum să spun și o deschidere către alți oameni, pe care nu am mai trăit-o altă dată și care nu a venit pentru că aș fi făcut eu ceva anume. In chip similar am mai avut de vreo două ori o stare de pace atunci când mă relaxam dimineața, după somn, în pat și am stat în acea stare de pace odată la Sasaus la mănăstire vreo două ore, la fel, fără să fac ceva anume, vreo rugăciune sau să am vreo amintire. Pur și simplu a venit și am simțit o ușurare și o detașare de gânduri și o stare de liniște și pace adâncă. Aș putea să enumăr multe alte momente în care s-au întâmplat lucruri în chip minunat și care pentru oamenii de rând pot părea coincidente, dar eu le-am văzut ca pe minuni, pentru că nu pot fi in opinia mea atâtea coincidente în viața unui om. Lucruri relativ mărunte, de la faptul că deși pierdeam un tramvai care venea rar, apărea imediat altul, până la momente dificile pentru mine sau în care aveam mare nevoie de cineva să mă ajute și apărea fără să îl fi chemat.

Aș mai include și povesti aici pe scurt doar excursia mea în Franța la părintele Iustin, undeva lângă Brest, la capătul continentului, în plină pandemie în martie 2021. Am plecat cu mașina din Sasaus și am făcut testul PCR covid la Sibiu, cu gândul că voi primi rezultatul până seara când ajung la graniță. Nu l-am primit și am trecut la unguri, că ne-au lăsat că au zis că suntem în tranzit. Am ajuns în Austria și tot nu venea rezultatul, mi-au zis că este incert seara târziu la telefon și să mai vin să îl fac o dată. Eu am mers mai departe, rugându-i să verifice și să-mi dea rezultatul și am ajuns în Franța fără probleme. Ne-a oprit poliția la intrarea pe autostradă, dar nu ne-a întrebat de teste, a cerut doar o dovadă a motivului vizitei, pe care am arătat-o și am plecat mai departe. Nici până acum nu-mi explic de ce nu a cerut testul de covid, decât ca minune. Dar nu este doar atât, rezultatul a venit puțin mai târziu, pe la ora 11:00, negativ. După ce am stat la mănăstire în Franța o săptămână, fiind la slujbe noaptea, fiindu-mi frig și somn și datorită faptului că țineam post cu apă, nu mi s-a părut nimic ciudat. In fine, am plecat spre România și am ajuns într-un târziu acasă, știind că voi sta în carantină 14 zile, pentru că în Franța era cod roșu. După 12 zile aveam dreptul să fac test covid și dacă era negativ puteam ieși din casă și am cerut asta. Am fost și am făcut testul și ce să vezi, a venit pozitiv. Abia atunci am realizat că testul incert de la plecare era probabil un debut, dar eu am ajuns la capătul continentului la 3000 de km și m-am întors înapoi fiind bolnav de covid, dar cu un test negativ în buzunar de la un moment dat încolo. Am stat în carantină acasă, astfel încât să nu îmbolnăvesc și pe alții. Eu o văd ca pe o minune a lui Dumnezeu, care mi-a îngăduit astfel să ajung la părintele Iustin și sa imi ating scopul fără să fac rău altora.

Au mai fost și alte câteva momente în care am plâns fără să am un motiv de durere sau suferință fizică sau sufletească. De obicei a fost chiar un moment de bucurie sau de simțire adâncă, fie după ce am luat Sfânta Împărtășanie, alteori pe drum în mașină la volan, alteori acasă sau chiar în biserică în timpul slujbei. A fost un plâns pe care l-as asemăna cu starea lui Petru de după pescuirea minunată, în care mi-am simțit într un mod foarte profund nevrednicia și starea de cădere în fața bunătății nemărginite a lui Dumnezeu și am strigat puțin altfel decât Petru în sufletul meu: „Doamne, ai milă de mine că sunt om păcătos!”. Când se întâmpla simțeam un amestec de părere de rău pentru păcatele pe care le-am făcut și mă simțeam copleșit de mărimea dragostei lui Dumnezeu pentru noi și pentru mine și de bunătatea și dragostea Lui cu care ne așteaptă să ne întoarcem și vrea să ne dea cele care ne sunt de folos.

Aș mai adăuga aici câteva mărturii legate de niște lucruri pe care am ajuns să le consider minunate, deși poate multă lume le vede ca fiind banale. Imi dau seama din perspectiva bolii pe care o am și care nu îmi mai permite să mă misc decât foarte puțin cu picioarele și aproape deloc cu mâinile, cât de multe lucruri trebuie să funcționeze corect în corpul uman ca cineva să fie sănătos. Dacă un nerv nu funcționează, sau un grup de celule nu își face treaba, sau niște neurotransmițători, sau niște hormoni, sau sângele nu transportă bine oxigen, sau limfa nu curăță bine corpul, sau Dumnezeu știe cât de multe lucruri trebuie să meargă bine ca cineva să își poată mișca mâna și noi le luăm de bune, ca fiind un drept al omului și nu un dar de la Dumnezeu. M-am mai uitat la mânuțele copiilor mei și ale altor bebeluși, înainte să fiu bolnav și mă gândeam cât de frageda este o astfel de ființă și cât de minunat este cum se dezvoltă ea de la două celule la un organism atât de complex. Ce procese minunate sunt acolo, astfel încât el să capete formă, să își dezvolte organe, să aibă simțire, suflet și viață! M-am mai uitat pe fereastră la frunzele care se mișcă în bătaia vântului, sau cum se înclină firele de iarbă și florile când adie vântul și dansează în fața ochilor. Noi nu luăm ca minunat faptul că avem apa care face posibilă viața într-un mod atât de tainic și de extraordinar, astfel că se recirculă si se evaporă și vine din ploaie și curăță și ne dă să bem și se duce iar în pământ și izvorăște la 2000 m cu o putere care nu știi de unde vine și cum ajunge apa la acea înălțime în acea cantitate. Aș putea continua, dar mă opresc aici, ca să nu pară că eu caut cu orice preț minuni. Am vrut doar să arăt că minunile sunt în noi și lângă noi si nu trebuie să vedem minuni în care se întâmplă ceva mai presus de legile firii ca să zicem că am văzut o minune, pentru că însăși posibilitatea de a vedea este un lucru pe cât de firesc, pe atât de minunat.

Minunile au fost făcute de Hristos și sunt făcute tot timpul de Dumnezeu pentru ca noi să ne trezim și să ne îndreptăm atenția spre viața veșnică și spre înaintarea în virtuți. Ele nu au rolul de a ne face pe noi să cerem alte și alte minuni ca să ne facem viața aceasta mai cum vrem noi. Când Hristos a inmultit pâinea și a săturat 5000 de bărbați, oamenii voiau de la El să le mai dea pâine, dar El le-a dat doar ca să le arate că este Dumnezeu, nu ca să înlocuiască El brutarii din zonă, ci ca să îi cheme la o altfel de viață și să îi învețe să se hrănească cu o altfel de pâine. Așa că să nu căutăm minunile cu scop egoist și lumesc, că altfel dacă s-ar împlini orice dorință a noastră nu ar mai fi minuni, ar fi un lucru banal. Să căutăm mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și toate celelalte se vor adăuga nouă.

Tot despre minuni, se mai spune în Pateric că a venit un călugăr la un bătrân și i-a spus că sunt unii care au avut vedenie de înger și că fericiți sunt aceia, iar bătrânul i-a răspuns că fericiți sunt aceia care își cunosc păcatele. Prin aceasta învățăm că nu trebuie să căutăm minuni, ci mai curând să căutăm pocăința noastră și să lucrăm la ea, ca aceea ne duce mai buni în fața lui Hristos.

Răspunsul omului

Nu este greu să vezi că omul nu se satură niciodată atunci când se raportează la lume, nu se satură nici de bani, nici de putere, nici de plăcerile trupești, nici de faimă, nu se satură nici de mâncare, de bunătăți, nu se satură de nimic. Avem atâtea exemple în jurul nostru și în istorie, de la Michael Jackson la Nicolae Ceaușescu, Hitler, Stalin și probabil toți marii bogătași și conducătorii care au căutat să își facă imperii și să cucerească. Ne putem uita și în jurul nostru și vedem oameni care nu se satură nici de avuții, nici de alcool, nici de droguri, nici de desfrânare, jocuri de noroc, jocuri pe calculator și alte locuri în care oamenii își caută fericirea fără să o găsească. Cel mai important este însă cel pe care îl vedem în oglindă, adică eu însumi. Unde caut eu fericirea? Oare în carieră? Oare în reușita copiilor? Oare în familie? Oare în afara familiei în relații extraconjugale? Oare în telefoane mai noi, mașini mai comode și mai luxoase, poziții mai importante pe scara socială? Oare în gustul mâncării? Oare în diverse activități care îmi fac plăcere? Bineînțeles, fiecare lucru pe care îl fac pe pământ are un rol al lui, dar nu aduce fericirea. Imi poate provoca plăcere, sau să îmi aducă o stare mai bună, dar realitatea este că e ceva trecător, ca oala pe care dacă o pun pe foc se încălzește și când o dau la o parte se răcește. Mirajul acesta al căutării fericirii pe pământ și prin provocarea unor senzații de plăcere sau satisfacție, l-am văzut foarte bine exemplificat într-un serial de comedie, într-un episod. Intră un tânăr într-o cameră unde prietenii lui căutau ceva pe jos cu toții și începe și el să caute. Mai târziu îi arată pe cei patru așezați pe canapea și obosiți de la căutare și întreabă cel care a intrat ultimul: „auzi, dar unde ai pierdut lucrul acela?” și cel care pierduse îi răspunde că în dormitor și vine întrebarea „atunci noi de ce căutăm în sufragerie?” și răspunsul a fost „pentru că este mai ușor, e mai mult loc aici și mai multă lumină”. Cam așa facem și noi oamenii, căutăm fericirea pe pământ pentru ca este mai ușor, mai la îndemână și pentru că am uitat și ne-am îndepărtat de Dumnezeu.

Când omul răspunde chemării lui Dumnezeu, începe și Il caută. „Cauta și vei afla, bate și ți se va deschide” a zis Hristos. Toata relația omului cu Dumnezeu începe când omul vrea și când îl caută, așa cum a făcut Zaheu vameșul. A vrut să-L vadă pe Hristos și pentru că era mic de statură s-a urcat într-un sicomor ca să Il vadă și atunci Hristos l-a chemat si a venit în casa lui. Cam așa se întâmplă cu noi toți. Din momentul în care vrem și facem ceva concret, un pas către Dumnezeu, fie că strigăm, fie că sarim în sus, fie că ne ducem la biserică, fie că recunoaștem o minune și stirgam ca și Toma „Domnul meu și Dumnezeul meu!”, fie că plângem, fie că simțim pace, în orice caz important este să ne pice fisa și să facem un pas sau mai mulți către El și El va face mult mai mulți către noi. Cel mai bine este ilustrată această trezire a sufletului și această conștientizare în pilda cu fiul risipitor. Dacă ne dăm seama că am plecat departe de Dumnezeu, undeva unde să ne facem propriile dorințe, pofte și plăceri după capul nostru și fără El, abia când realizăm că acolo unde am plecat de capul nostru nu găsim fericirea autentică, că plăcerile și împlinirea dorințelor nu ne aduc pacea, că acolo oricând ne poate fugi pământul de sub picioare, fie că avem o pierdere grea, sau suferim profund, sau o boală, sau pur și simplu ne dăm seama că fericirea nu este în ceea ce ne înconjoară și realizăm că e ceva mai presus de lume pe care noi îl dorim de fapt și că setea noastră nu poate fi potolită nici cu suc de portocale, nici cu alcool, nici cu împlinirea poftelor, abia atunci îl Căutăm pe Dumnezeu. Abia atunci ne dăm seama că doar întoarcerea în brațele Lui și sa ne aruncăm la picioarele Lui și sa ascultăm in sfârșit in al 11 lea ceas cuvântul Lui ne poate aduce pacea și fericirea, atât în viața aceasta, cât mai ales în cea veșnică. Mai avem timp, dacă nu am făcut acest lucru până acum, mai avem timp din acest moment până în clipa asemănătoare cu a tâlharului de pe cruce, care a câștigat raiul în ultimele clipe recunoscand dumnezeirea lui Hristos.

Uneori fisa asta poate fi un cuvânt, sau o carte, poate fi un gând, sau o întâmplare, poate fi din afara ta sau din interiorul tău. Dar de multe ori, datorită încăpățânării omului de a persista să caute plăcerea și comoditatea, procesul care provoacă fisa să cadă este o suferință sau o boală. Dacă ne ridicăm puțin conștiința mai sus, ne dăm seama că este firesc să fie așa. Cărui copil dacă îl iei de la desene sau îi iei ciocolata din mână nu va plânge și nu se va revolta? Așa și omul care este împătimit și dependent de plăceri sau chiar de anumite lucruri cu care s-a obișnuit, deși nu îi fac bine, alcool, droguri, telefoane etc va suferi în momentul în care este îndepărtat de ele. Alegerea aceasta intre varianta plăcută, comodă, ușoară și cea cu efort, dificultate, este veșnica dilema a omului, în fața căreia are puterea dată de Dumnezeu de a alege liber. Problema e că plăcerea duce la chin și strădania și sârguința duc în cele din urmă la fericire. Am mai auzit asta cu toții în poveștile copilăriei „Fata babei și fata moșului” este cea mai elocventă, dar și „Pinocchio”, sau „Hansel și Gretel”, „Harap Alb” și multe altele. O întruchipare a condiției umane stăpânite de obiceiuri și patimi este povestea „Prostia omenească” de Ion Creangă. Pe cât de stupide par acțiunile pe care le fac oamenii din poveste, pe atât de reale sunt în ceea ce ne privește pe noi toți, pentru că fiecare dintre noi avem niște acțiuni lipsite de logică și care ne chinuie, dar nu ne dăm seama. Toți cei care caută fericirea în plăceri, mândrie, slavă deșartă, desfrânare, mâncare, sau de orice alt fel sunt întruchipati de cel care încerca să ducă lumina în casă cu găleata. Dacă vrei să fii fericit, deschide fereastra sau ușa către Hristos, să intre Lumina în sufletul tău.

Relația omului cu Dumnezeu

Mie mi s-a părut foarte pertinentă asemănarea relației omului cu Dumnezeu cu relația între părinți și copii. Noi suntem în fata lui Dumnezeu cumva ca un copil de cinci ani față de părinții săi, bineinteles la o scara mult mai mare, dar folosim aceasta comparatie ca exemplificare. Copilul nu are cum să înțeleagă viața în ansamblul ei și sensul pentru care trebuie să facă sau să nu facă anumite lucruri. El nu înțelege de ce nu trebuie să mănânce întruna ciocolată, cartofi prăjiți, sau să bea cola, el judecă după ceea ce îi face plăcere și ii este mai usor. Atunci când părinții îl pedepsesc sau îl ceartă nu-i convine și nu prea vrea să asculte, că deja are voie proprie. Nici școala și temele, sau efortul pe care ar trebui să îl depună să învețe pian sau să facă balet, spre exemplu, nu i se pare justificat și îl vede ca pe o pedeapsă sau ca pe o restricție. Dacă îl pui să facă bețișoare și să umple pagini cu bastonașe și cifre, i se pare un efort și nu înțelege sensul și ce beneficiu extraordinar are dacă învață să scrie și să citească. Ce să mai vorbim despre a explica unui copil de cinci ani ce este o integrală sau o derivată, ce este fizica cuantică, sau despre celula umană și corpul uman cum funcționează. Sunt lucruri mai presus de puterea lui de înțelegere. La nivelul lui joaca, o minge, o mașinuță, un leagăn, sau păpușile, sau din păcate în ziua de azi televizorul, tableta, telefonul și calculatorul, sunt opțiuni mult mai la îndemână și mai plăcute pe moment și mai apropiate de nivelul lui de înțelegere. Dar ce părinte cu mintea întreagă ar lăsa copilul lui să nu învețe să scrie și să citească și să stea pe jocuri și telefon, sau afară la joacă și să mănânce întruna cartofi prăjiți cu șnițele și să bea cola? In plus copiii au și alte porniri și curiozități, unii vor să bage mâna în priză, alții traversează strada fără să se uite și exemplele ar putea continua până ne plictisim. Esența este că nu tot ceea ce vrea copilul sau îi place pe moment îi face bine și îl ajută pentru viață mai departe și un părinte responsabil îl va îndruma pe calea cu mai puține plăceri și cu mai multă strădanie, efort, dar și beneficii care vin după aceea. La fel mi se pare că suntem și noi în relația cu Dumnezeu. Tendința noastră imediata este către comoditate, plăcere, confort și nu avem dispoziția de a face efortul să ne apropiem de Dumnezeu, să ascultăm de El, pentru că ne învață pentru binele nostru de mai târziu și asta presupune efort și ascultare. Adică acea capacitate a omului de a se supune indicațiilor celui care îi vrea binele. Așa cum un copil de cinci ani nu înțelege rațiunea lucrurilor pe care le face și nu știe nici la ce îi folosesc mai târziu, așa nici noi nu înțelegem de ce trebuie să facem eforturi și să ne luptăm cu patimile și să nu facem păcate și să ne apropiem de Dumnezeu, pentru că nu vedem dincolo de viața aceasta și nici mai departe în viața noastră în viitor. Si atunci facem alegerile ușoare și comode și vom prefera întotdeauna un grătar, o sticlă de bere, o poșetă, o vacanță în locuri frumoase, un job bine plătit, o muncă mai ușoară și tot așa. Vom căuta aceste dulciuri și prăjeli, cu mult zahăr și ulei ars care ne face rău nouă inșine, în loc să mergem la biserică la Sfânta Liturghie, să ne spovedim, să ne împărtășim, să ascultăm de Sfinții Părinți și de preot, să ne stăpânim pornirile către plăcere și egoism și alte acțiuni care ne fac bine pentru mai târziu, care uneori sunt îngrădirea libertății noastre de a face ce vrem. Cum sunt liniuțele și bastonașele pentru copilul de cinci ani. Ciocolata nu aduce fericirea, poate carii sau diabet. Dacă vrei să fii sănătos e mai bine să mănânci un măr, sau niște fructe, sau o mâncare de legume. Dar cine oare alege în felul acesta de bunăvoie? Eu cu siguranță nu am ales așa în trecut, am preferat la modul cel mai propriu cartofii prăjiți și prăjiturile cu zahăr și șnițelele. Vine însă momentul, si dacă nu a fost până acum ar fi bine să fie acum, când îți pică fisa: „băi, nu e bine ce fac!” și de atunci poți întoarce cârma minții spre Dumnezeu și spre cele bune, care îți sunt de folos în mod real.

Din relația omului cu Dumnezeu face parte intrinseca rugăciunea, care nu este altceva decât comunicarea omului cu Dumnezeu, în general într-o singură direcție, de la om spre Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu răspunde în chip tainic, în funcție de ceea ce știe că este bine pentru om. Si Hristos a dat exemplul copiilor și părinților, spunând că dacă un copil cere pâine, părintele lui îi va da piatră, sau dacă cere pește, oare îi va da șarpe? Si dacă noi oameni fiind, știm ce să le dăm copiilor, tot așa și Tatăl din ceruri știe ce să ne dea nouă. De aceea, rugăciunea nu trebuie să fie confundată cu cererea continuă și înspre satisfacerea dorințelor și nevoilor doar după mintea omului: „Doamne dă-mi!”, „Doamne fă-mi!”, că Dumnezeu nu e duhul din lampa lui Aladin. Este util ca rugăciunea să fie o comunicare intr-o relație vie cu Făcătorul meu și Cel care le știe pe toate. Rugăciunile începătoare sunt o introducere firească a stării omului în relația cu Dumnezeu și când am descoperit rugăciunea „Împărate ceresc” mi s-a părut atât de frumoasă! Si sfârșește această introducere cu „Tatăl nostru”, în care mărturisim că Dumnezeu este Tatăl nostru, că așteptăm Impărăția Lui care va să vină, că ne supunem voii Lui, zicem facă-se voia Ta precum în cer și pe pământ. Si dacă facem acest lucru conștient, înseamnă că știm că El știe mai bine ca noi ce trebuie să ne dea și noi doar ne supunem voii Lui. Mai vrem pâinea cea de toate zilele sau pâinea spre ființă, care este Sfânta Împărtășanie sau pâinea propriu zisă, care tot prin mila Lui o primim, chiar dacă ni se pare că o cumpărăm noi cu mâna noastră de la magazin. Si mai cerem să ne ierte greșelile, pentru că toți greșim, cu sau fără voie, cu sau fără știință. Dar Hristos, când ne-a învățat această rugăciune, a adăugat un aspect fundamental: că Dumnezeu ne iartă nouă așa cum iertăm și noi la rândul nostru altora. Este în opinia mea o lege absolut firească că așa cum dai ți se va întoarce, așa cum ierți ți se va ierta. Ar fi ciudat că noi să nu iertăm aproapelui, dar Dumnezeu să ne ierte nouă. Insuși Hristos a arătat acest lucru într-un chip foarte frumos și cât se poate de clar în pilda datornicului nemilostiv, pe care dacă nu ai citit-o ți-o recomand cu mare căldură (Evanghelia Duminicii a 11-a dupa Rusalii – Pilda datornicului nemilostiv). Despre iertare am să vorbesc mai tarziu și mă voi întoarce la acest subiect. In final cerem să ne întărească Dumnezeu în ispită, adică în încercări și să ne ferească de diavol. Aceste rugăciuni începătoare pot să spun că le-am făcut de mulți ani cam tot timpul, chiar dacă uneori nu am avut timp de a continua sau de a spune mult mai mult și simt că m-au ajutat. Pentru că atunci când spui cuvintele conștient fiind de ele, nu ca pe o poezie învățată mecanic, îți schimbă încet-încet starea de întuneric și te aduce la lumină ceva mai mult. Toate rugăciunile pe care le faci, nu doar cele începătoare, este bine să le rostești conștient și să arăți că ai înțeles, adică pe îndelete și pe cât posibil într-o stare de liniște. Adică nu vii după ce ai alergat și te apuci de rugăciune, mai stai jumătate de minut să respiri adânc înainte să începi. Din câte am înțeles și cel puțin de o vreme bună de câțiva ani eu așa am făcut, bine ar fi să continui cu rugăciune de mulțumire pentru tot ce ți-a dat Dumnezeu, de la lucruri banale, precum faptul că mergi, că vezi, că ai apă la robinet și un pat unde să dormi și un acoperiș, până la familie, bunătăți, mâncare și ce mai consideri tu că e bine să scoți în evidență în fața lui Dumnezeu, ca e bine sa fii recunoscător pentru ele. Apoi e bine să îți ceri și iertare, analizând propriul comportament ca să îți cureți conștiința și să o menții trează. Fiecare poate continua cum consideră cu acatiste sau rugăciuni ale bisericii. Cel mai mult mi se pare că ar conta nu atât cantitatea, cât calitatea, adică rostirea cuvintelor cu atenție și fiind conștient de ceea ce spui. Si mărturisirea stării interioare este o rugăciune, în opinia mea chiar printre cele mai sincere. Adică poți să plângi dacă te doare, sau ai o tristețe, sau o suferință, sau o neputință, în fața lui Dumnezeu este bine să o pui. La fel, poate fi o bucurie pentru ceva de folos sufletului, poate copilul a făcut o faptă bună, sau poate ai făcut pe cineva să zâmbească azi si ai înlăturat tristețea, sau poate ai primit un job nou pe care ți l-ai dorit, sau pentru altele. Nu știu dacă spun bine, pentru că nu sunt teolog, dar cred că a pune sufletul cu toată sinceritatea în fața lui Dumnezeu și plecând capul, genunchii, dar mai ales cugetul și inima, este cea mai puternică formă de rugăciune. Intr-un fel acest lucru îl spune chiar Hristos în pilda vameșului și a fariseului, arătând că vameșul care spunea puține cuvinte, dar din suflet, s-a întors mai îndreptat la casa lui. In general de câțiva ani am o simțire că recunoștința pentru toate în fața lui Dumnezeu este una dintre cele mai puternice forme de comunicare cu El și aduce în timp o stare de bine, de pace, de fericire trainică. Pentru că fericirea nu vine din împlinirea dorințelor tale, ci din supunerea ta în fața voii lui Dumnezeu. Recunoștința aduce fericirea. Și pocăința, așa cum a făcut vameșul, aduce fericirea, pentru că îți ușurează în timp sufletul de păcate. O altă formă de rugăciune puternică am constatat că este citirea Psaltirii, chiar dacă este mai greu de înțeles si aș spune chiar imposibil cu mintea omului de rând. Ea poate fi explicată doar de oameni cu mare experiență (https://youtu.be/beQzwjnDRPQ?feature=shared). Chiar și pentru noi, cei neștiutori, simplul fapt că o citim cu atenție are darul de a ține dracii departe și de a ajuta într-un chip tainic. Să nu uităm să facem rugăciuni și către Maica Domnului și către sfinți, pentru că ei ne ajută și mijlocesc pentru noi. Așa cum, dacă ai o problemă în societate, nu te duci să ți-o rezolve președintele sau primul ministru, sau de obicei nici măcar directorul unei instituții și te duci la ghișeu la un funcționar care se ocupă, așa este util să apelezi și la cei pe care tot Dumnezeu i-a ales si i-a rânduit să facă mijlocirea între noi și Dumnezeu. Dacă nu ar fi fost așa, mă gândesc că Dumnezeu nu ar fi făcut atâtea minuni prin Maica Domnului și prin sfinți și nu ar fi fost apostoli și urmașii lor să răspândească învățătura Sa. Dar pentru că Dumnezeu, în înțelepciunea Lui, a făcut în așa fel încât noi oamenii să ne mântuim unii prin alții, unii cu ajutorul altora, unii fiind mâna stângă, alții fiind mâna dreaptă, unii fiind ochi și altii urechi. Adică fiecare este mădular al lui Hristos și contribuie la bunul mers al întregii omeniri și societăți și familii din care face parte, în felul lui. Unii au un talent, alții altul si tot așa. Cred că Sfinții au rolul mijlocirii către Dumnezeu și avem atâtea exemple că așa fac. Să nu uităm că Dumnezeu este pretutindeni și aici, acum, când eu scriu și tu citești, este lângă mine și lângă tine și aude tot ce spui și știe tot ce simți și gândești. Deci rugăciunea pe care o faci nu este pentru ca tu să îi spui Lui ceva care nu știe. Este o formă, consider eu, de manifestare din partea ta a relației cu Dumnezeu într-o formă conștientă, o ocazie de a intra cumva în relație cu El. Legat de rugăciune, aș mai adăuga doar că ea este făcută de obicei dimineața la trezire și/sau seara la culcare, dar poate fi făcută tot timpul cand ai ocazia. Este o formă de rugăciune de toată vremea, sau a minții cum i se mai spune, „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”. Această rugăciune simplă, care nu necesită concentrare, nu are cereri specifice, mă pune pe mine în relație cu Dumnezeu atât de des cât o rostesc. Și bine ar fi să fie cât mai des. Si nu doar atât, ea arată că eu știu că Dumnezeu este bun, este Cel care îmi dă toate câte le am și că îmi iartă toate greșelile pe care le pun în fața Lui și îmi dă toate care sunt de folos. Si toate acestea cumva sunt cuprinse în cuvântul „Miluiește-mă”, adică fă Tu cum știi cu mine, după mila Ta. Cu rugăciunea zidești casa, îți faci treaba mai bine, îți crești copiii, iei putere, devii mai bun. Rugăciunea este cea cu care pe toate le faci mai cu spor si prin care dobandesti virtutile.

Postul este un element esențial pentru a ne apropia de Dumnezeu și asta nu pentru că Dumnezeu ne pune condiții, pentru că ne ajută pe noi să ne curățim și să fim mai buni. Postul nu înseamnă un regim alimentar, el are rolul de educare a persoanei să se stăpânească și să își controleze poftele și dorințele, nu doar legat de mâncare, ci și de reacții și acțiuni necontrolate, care pot răni pe alții sau să ne împingă pe noi spre păcate. Esența postului este să fii mai bun, să nu vorbești urât, să nu gândesti și să nu faci rele și asta se obține prin exercițiu. Postul alimentar este un început care trebuie continuat și cu alte rele, dorințe și plăceri, adică să nu minți, să nu poftești la femeie sau bărbat, să nu jignești, să nu gândești de rău și așa mai departe. Chiar și în privința alimentației, ideea este că dacă nu mănânci alimente de proveniență animală, se înlătură o parte din mancarurile mai sățioase, mai cu gust, dar bine ar fi să încerci să te abții de la ceea ce îți face plăcere. Dacă nu mănânci ouă, dar mănânci cartofi prăjiți și ciocolată de post întruna, sau chiar și covrigi sau ceva de la care nu te poți opri, ai făcut doar jumătate din nevoință. Pentru că, in opinia mea, este bine să ajungi să îți stăpânești poftele și pornirile necontrolate. Postul împreună cu rugăciunea sunt o armă puternică împotriva vrăjmașului, ce trebuie folosite cât mai des împreună.

Pentru a intelege mai bine postul in general, si postul Pastelui in particular, recomand cu mare caldura cartea „Postul Mare – Pasi spre Inviere”.

Mi se pare că iertarea face parte cumva foarte strâns din relația mea cu Dumnezeu. Atât iertarea pe care o cer eu pentru păcatele mele, pentru că nu mă pot duce în împărăția lui Dumnezeu fără să îmi cer iertare sincer pentru ce am făcut, cât și iertarea pe care sunt dator la rândul meu să o ofer gratuit și dezinteresat celor care mi-au greșit. In acest fel voi putea să nu îmi mai consum energia și să nu îmi mai încarc sufletul cu tinerea de minte a răului și să mă ușurez. Cred că tot o formă de iertare este și acceptarea a ceea ce a fost și chiar este și poate m-a făcut să sufăr sau nu mi-a convenit, fie că e legat de mine însumi, poate am făcut o faptă rea de exemplu, sau o alegere greșită, fie că e legat de altceva, de situația materială, socială, fiziologică, pe care am avut-o, sau anumite întâmplări care au influențat viața mea. Trebuie să fim onești și să recunoaștem că trecutul nu poate fi schimbat, ci doar acceptat și iertat. La fel și exteriorul, mediul înconjurător și ceilalți oameni, fie soț, soție, copii, părinți, colegi și așa mai departe, eu nu îi pot schimba și atunci, ca să am pace în suflet, Dumnezeu ne-a învățat că trebuie să iert și să accept ceea ce nu pot schimba. Doar la mine în interior și legat de mine pot schimba în general ceva și acolo sunt dator să mă concentrez și să-mi canalizez energia și atenția, să fiu mai bun, să îmi ușurez sufletul iertând din adâncul inimii și nu doar din vârful buzelor. Dacă întâlnirea cu omul care m-a supărat sau cu circumstanțele care m-au întristat nu mai produc durerea, furia, tristețea, frica și alte sentimente negative, este cel mai clar indicator dacă am iertat și am acceptat din suflet cu adevărat. Aș spune că iertarea și acceptarea sunt condiții necesare pentru a fi fericit cu adevărat. Nu cred că poți fi fericit dacă ai niște butoane în tine pe care dacă cineva apasă îți provoacă stări de durere, te fac poate chiar să fii rău, să te comporți urât, așa că să iertăm și noi precum am vrea să ne ierte și Dumnezeu, adică pe deplin. Tot în acest context, să nu uităm să ne cerem iertare la rândul nostru de la cei cărora le-am gresit, de la cei pe care i-am supărat și aceasta ne va aduce ușurare în suflet, dacă o facem sincer și deschis, chiar dacă poate persoana respectivă nu are întotdeauna puterea de a ierta din inimă. Datoria noastră este să facem ce ține de noi, nu de ceilalți și Dumnezeu vede asta și ține seama.

Tot din relația cu Dumnezeu cred că ține și participarea la slujbele bisericii, pentru că ele sunt o modalitate de comunicare și relație între oameni și Dumnezeu în care este prezent și un preot, care are pregătirea necesară de multe ori de a chema pe Domnul, de a răspândi învățătura ortodoxă și de a mijloci către Dumnezeu folosind rugăciuni care au fost validate în cursul a sute de ani de către sfinți și oameni cu o înțelegere mai presus decât a noastră și prin mijloacerea Duhului Sfânt, care este pretutindeni și pe toate le împlinește. Rugăciunea personală nu o inlocuiește pe cea făcută împreună cu alți credincioși în cadrul slujbelor. Ele se completează reciproc, altfel Hristos nu ar fi zis „dacă sunt doi sau trei adunați în numele Meu”. Prin asta a vrut să spună că prin comuniunea oamenilor în rugăciune unii cu alții împlinim atât voia lui Dumnezeu de a fi uniți împreună în rugăciune, cât și rugăciunea în sine are o putere și o importantă mai ridicată în fața lui Dumnezeu. Si în viața socială și profesională „unde-s doi puterea crește” și puterea unei echipe este mai mare decât suma puterilor individuale, pentru că aproapele meu poate să facă ceea ce eu nu pot de multe ori și atunci împreună eu fac ce nu face el și invers. Mai este o vorbă că „dacă vrei să mergi repede, mergi singur, dar dacă vrei să ajungi departe trebuie să fii într-o echipă” și la fel este și dacă vrei să ajungi mai aproape de Dumnezeu. Singur poți mai puțin decât împreună cu alți oameni și cu Sfinții, care au fost și ei oameni. Dintre toate slujbele aș vrea să subliniez importanța Sfintei Liturghii, pe care nu am pregătirea să o explic așa cum se cuvine, dar știu că este contextul în care Hristos vine în mijlocul credincioșilor și chiar înăuntrul lor, în Trup și Sânge sub forma pâinii și a vinului din Sfânta Împărtășanie. Stiu că este așa pentru că omul nu poate mânca Trup și Sânge real și atunci Hristos se preface în pâine și vin ca sa Se poata dărui nouă, celor care Il căutăm și Il dorim. Este o diferență mare între rugăciunea personală, singur în fața lui Dumnezeu pe care nu Il vezi și Sfânta Liturghie, care nu se face decât în prezența mai multor persoane și la care vine Hristos în Trup și Sânge, ca prin jertfa Lui să ne mântuim și noi. Sfânta Liturghie este o comuniune între oameni, între credincioși și între noi împreună și Dumnezeu. La Sfânta Liturghie este centrul vieții creștine, în mod indiscutabil pe acolo trece calea mântuirii, dar la toate slujbele există această comuniune, atât între oameni, cât și între noi și Dumnezeu.

Relația noastră cu Hristos nu ar fi fost posibilă așa cum este astăzi și a fost în istorie după întruparea Lui, fara acea verigă esențială care se numește Maica Domnului, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu nu a venit pur și simplu să mântuiască lumea fără să fi găsit între noi oamenii pe cineva care să accepte cumva în numele tuturor venirea lui Hristos pe pământ, mă gândesc eu. Fac o mică paranteză și dau ca exemplu și înmulțirea pâinilor și peștilor care s-a făcut cu pâini și pești de la oameni, tocmai pentru a sublinia că Dumnezeu nu face nimic singur, fără ca omul să își dea acordul și sa contribuie si respectă întru totul această libertate pe care i-a dat-o. Si a respectat inclusiv libertatea celor care L-au răstignit, i-a lăsat să aleagă și nu s-a impotrivit voii lor, deși evident putea. Tot așa, cred că a ales să vină prin încuviințarea Fecioarei Maria „Iată roaba Ta, fie mie după cuvântul Tău”. Mărturisesc că la început când am auzit de la un preot că Fecioara Maria a rămas Fecioară, nici eu nu am înțeles, pentru că gândeam cu mintea mea de om. Dar mai târziu mi-am dat seama că dacă Hristos a intrat la ucenici prin ușile încuiate și a ieșit din mormânt fără să dea la o parte piatra, este absolut firesc că putea în același fel să iasă și din Fecioara Maria fără să îi afecteze fecioria, așa cum a și intrat în Fecioara Maria fără nuntă și doar prin cuvânt. Am mai înțeles și că era stupid și nefiresc ca Insuși Dumnezeu să vină pe pământ și să Se întrupeze din ceva supus păcatului mai devreme sau mai târziu. Dacă cerurile nu Il cuprind pe Dumnezeu și Heruvimii nu pot privi la El și își acoperă ochii, cum ar fi putut să Se intrupeze din ceva care ar fi atins de păcat. Fecioara Maria a fost acoperită de harul lui Dumnezeu, astfel încât să nu fie supusă stricăciunii, pentru că a acceptat să fie mijlocitoare la întruparea lui Hristos. Dumnezeu a luat trupul Maicii Sale fără să-l lase să putrezească și a rânduit ca prin ea să fie făcute nenumărate minuni care să arate sfințenia ei și adevărul, atunci putem înțelege și accepta că Fecioara Maria a fost ridicata de la condiția de om nu doar mai presus de fire ci și de îngerii din cer, pentru simplul fapt ca a mijlocit mântuirea și că a fost poarta de intrare a lui Dumnezeu între oameni. Am văzut cu ochii mei o icoană a Maicii Domnului la Mănăstirea Vatoped care, fiind înjunghiată, adică lovită cu cuțitul de un călugăr, a izvorât sânge din obraz. Este si mărturia pictorului din Iași care a pictat icoana Prodromița, că fața Maicii și a Pruncului nu au fost pictate de mâna omenească și se vede și la analizele microscopice acest lucru. Sau icoana Paramitia care are o poziție total nefirească a mâini copilului Hristos, după ce icoana a vorbit starețului ca să îi ferească pe călugării de pirați, ca să dau doar câteva exemple mai palpabile. Insă există nenumărate mărturii ale minunilor săvârșite de Maica Domnului și ale apariției ei în viața oamenilor și a sfinților. Să ne încredem în învățătura și tradiția bisericii și în hotărârea a câteva sute de Sfinți Părinți, care, fiind mai aproape de Dumnezeu și căutând în permanență să înțeleagă, au hotărât în unanimitate să o numească Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioara Maria. Acestea fiind zise, să ne rugăm Maicii Domnului, ajungând până la o treime din rugăciunile noastre către ea, ca mijlocitoarea cea mai importantă înaintea tronului Sfintei Treimi și ajutătoarea noastră, a oamenilor.

Cred că din relația noastră cu Dumnezeu face parte în mod nemijlocit și relația noastră cu ceilalți oameni, pentru că Dumnezeu ne-a îndemnat întotdeauna sa ne îndreptăm catre aproapele nostru, să îl iubim ca pe noi înșine, să-i iertăm lui cum ne iartă și nouă Dumnezeu. La judecată ne va întreba despre ce am făcut unuia din aceștia mici ai Lui, adică Dumnezeu în relația cu noi Se substituie aproapelui nostru și Se pune în spatele lui, astfel încât dacă vrem să ajungem la El să trecem pe la aproapele. In pilda Samarineanului milostiv a întors foarte subtil si aș spune cu o înțelepciune mai presus de fire intrebarea pe care i-a pus-o dregătorul, care L-a întrebat „cine este aproapele MEU?”, gândindu-se la sine însuși ca centru și la aproapele ca fiind un fel de resursa a lui. Iar Hristos a schimbat centrul de greutate al relației între mine și aproapele meu prin pilda Samarineanului, arătând că aproapele meu este cel pe care îl ajut eu, punând întrebarea „cine a fost aproapele celui căzut între tâlhari?”. Adică cel aflat în nevoie este subiectul, iar aproapele sunt eu dacă mă duc și îl ajut și fac ceva pentru el. Același sens îl dă și la pilda despre Judecata de apoi, unde zice că cei care M-au hrănit, Mi-au dat să beau și așa mai departe sunt primiți în Impărăția Cerurilor pentru că au făcut ceva pentru unul din aceștia mici ai lui Hristos. Deci mare atenție la relația cu ceilalți oameni și la poziționarea față de aceștia, dacă gândești ce ai de primit de la ei rămâi în offside. Secretul mântuirii și al fericirii chiar din viața aceasta este să oferi necondiționat.

Să spunem câteva cuvinte și despre icoane, care și ele ne ajută în relația cu Dumnezeu, dar nu o înlocuiesc. Ele sunt un motiv de discuție cu unii credincioși care consider eu că poate nu au înțeles atât de bine rolul lor și le tratează în mod greșit. Din câte am înțeles si am făcut și eu analogie cu viața noastră socială, icoanele sunt asemănătoare cu tablourile și cu pozele ca funcție în relația omului cu Dumnezeu. Adică noi nu ne închinăm la icoana în sine, la bucata de lemn, sau de zid, sau de hârtie, noi ne închinăm lui Dumnezeu în ultimă instanță, Care lucrează printr-o serie de sfinți sau de elemente intermediare, cum ar fi Sfânta Cruce, sau veșmintele unor sfinți. Așa cum noi avem poze cu cei dragi și ne uităm la ele și ne aducem aminte de ei și asta ne trezește anumite sentimente și uneori chiar îi sărutăm pe cei dragi în poze și plângem în fața lor sau ne bucurăm, așa este și cu icoanele. Ne aducem aminte de Sfinții respectivi și avem o intruchiparea a lor, pentru că pe vremea aceea nu erau poze și ne bucurăm că îi avem mijlocitori sau ne închinăm lui Hristos sau Maicii Sale, care sunt reprezentați în icoane. Pentru că imaginația omului poate să o ia razna foarte ușor, este bine să ai un suport vizual care să te ferească de faptul că diavolul poate folosi imaginația să te ducă unde vrea el. Au fost multe conflicte și discuții legate de folosirea icoanelor, atât în ortodoxie, cât și în afara ei, dar în cele din urmă Dumnezeu a arătat în multe feluri și nenumărate rânduri că icoanele sunt utile în viața si în credința noastră și a făcut multe minuni prin intermediul icoanelor. Sunt multe cazuri în care acestea au izvorât mir, am văzut și eu una în biserica Sfântului Mormânt, având șiroaie de mir care au curs din ea și sunt de asemenea multe alte mărturii și exemple care arată rolul icoanelor in relatia între Dumnezeu și om.

Mai mare decât credința nădejdea și toate celelalte virtuți este dragostea. Pentru a înțelege mai bine dragostea, este minunată definiția dată de Sfântul Apostol Pavel în epistola către Corinteni, unde arată că însușirile și rolul fiecărei persoane pot să difere, dar este o cale care le întrece pe toate și care este accesibilă tuturor oamenilor și aceasta este calea dragostei: “Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.”

O alta perspectiva, foarte interesanta in opinia mea, a relatiei cu Dumnezeu este urmatoarea.

Când citeam cartea „Postul Mare – pași spre Înviere”, pe la început, am ajuns la ideea enunțată acolo, că cel mai mare păcat al nostru este că nu trăim ca și cum Hristos a înviat. M-a impresionat atât de tare conceptul acesta, încât am reflectat la el și am ales să nu mai citesc în continuare cartea ca sa pot să asimilez mai bine ideea și să nu vină altele care să o dea deoparte. La un moment dat am primit întrebarea de la niște prieteni „Ce înseamnă să trăiești ca și cum Hristos a înviat?” și pe moment nu am știut să răspund, pentru că pentru mine înțelegerea a fost cumva mai mult la nivel de simțire. Am știut că așa e și am înțeles brusc multe lucruri, fără să stau să raționez. Acum, că am timp să reflectez, m-am gândit să aștern câteva idei și pe acest subiect.

Cum ar trăi cineva ținând seama de faptul că Hristos a înviat?

Păi, în primul rând, dacă noi credem că Hristos este Dumnezeu Insuși, S-a întrupat pentru noi, ne-a lăsat o învățătură mai presus de mintea omenească pe care a întărit-o prin atâtea minuni, S-a răstignit de bună voie pentru noi și pentru toți oamenii, ca să răscumpere păcatul și să ne deschidă calea spre rai și a înviat biruind moartea, ar trebui să ne punem noi înșine întrebarea „și eu ce trebuie să fac?”. Răspunsul trebuie să mi-l dau eu însumi, să îl caut ca să pot afla. Deci prima consecință ar trebui să fie trezirea mea din serialul vieții mele de zi cu zi, din obișnuitele și clișeele societății în care trăiesc și ridicarea privirii către cer și a atenției către Dumnezeu cu toată puterea mea. Întrebarea nu este „Doamne, unde ești?”, că El a fost lângă noi tot timpul. Întrebarea este „Doamne, Unde sunt? Unde Te-am pierdut? Doamne, ce trebuie să fac?”. Sau poți să zici „Doamne, ajută-mă să Te găsesc! Doamne, miluiește-mă!” și mai ales „Doamne, iartă-mă că am uitat de Tine!”. Mă gândesc că fără această conștientizare a faptului că m-am rătăcit de Părintele meu, de Tatăl meu din cer care imi vrea binele și care mă iubește, că am fugit de lângă El, că am risipit darurile pe care mi le-a dat, fără să îmi dau seama că sunt ca fiul risipitor din Evanghelie va fi greu să înțeleg ce înseamnă să trăiesc ca și cum Hristos a înviat.

Eu voi încerca să dau niște răspunsuri acestei întrebări din perspectiva mea, așa cum consider eu din cunoștințele și experiența și inspirația pe care o am să exprim ideile, dar nu înseamnă că ceea ce spun este adevărul sau epuizează răspunsul. Învierea lui Hristos și a lui Lazăr și a altora ne arată că există viață după moarte, viața cea veșnică. Asta pe de o parte schimbă sensul morții in inviere, adică moartea nu mai este capătul vieții, nu mai este o tragedie, nu mai are putere. Pe de altă parte, existența vieții veșnice dă un sens vieții acesteia și anume ca pregătire pentru veșnicie, în mod similar cu viața fătului în pântecele mamei, timp în care se pregătește pentru viața de aici, își dezvoltă organe, simțuri și ceea ce este necesar. Nu doar că dă un sens nou vieții acesteia, dar schimbă fundamental miza și sistemul de referință la care mă raportez în viața aceasta. Dacă înțeleg că Hristos a înviat, voi trăi altfel, voi gândi altfel, voi simți altfel legat de toate lucrurile pământești. Imi dau seama că ele sunt accesorii, sunt instrumente care mă pot ajuta sau mă pot încurca în misiunea mea de pregătire pentru viața veșnică. Adică e mai puțin important ce mașină am, cât de nouă, cât de performantă și este mai important dacă mașina o folosesc spre mântuire sau nu. E mai puțin important cât am salariu, sau avere, sau proprietăți și este mai important dacă resursele respective si banii îi folosesc spre mântuire sau nu. Mântuirea fiind, in conceptia mea, pregătirea mea pentru viața veșnică. Este mai puțin important ce face cel de lângă mine, fratele, soțul, soția, părinții, copiii, prietenii, colegii, politicienii, conducătorii țării, vecinul și alții și este mai important ce fac eu, dacă ceea ce fac este spre mântuire sau nu. In contextul acesta, ca să pot alege cât mai corect ce trebuie să fac și cum ca să ajung la viața veșnică pregătit, este necesar să mă informez și să ascult cuvântul Domnului, să caut să Ii înțeleg și învățătura.

Un element esențial în învățătura lui Hristos este crucea. Hristos a schimbat și sensul suferinței, arătând că ea face parte din scenariul mântuirii noastre, având rol de cheie spre Împărăția lui Dumnezeu. Acceptarea crucii și a suferinței a devenit în mod paradoxal calea spre fericire, nu doar în viața veșnică, ci și aici pe pământ. „Cine vrea să vină după Mine, să își ia crucea și să-Mi urmeze”. Este greu de înțeles acest concept la început, pentru că omul fuge de suferință. Dar dacă ai credință și încredere în cuvântul lui Dumnezeu și primești fără să te împotrivești ceea ce se întâmplă, vei descoperi acest sens din experiență. Important este să ai nădejdea în Dumnezeu neclintită și asta te va ajuta și să biruiești suferința și să înțelegi sensul ei. „Facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ” este o altă exprimare a acestei idei și eu o văd ca pe cheia fericirii încă de aici de pe pământ.

Un alt sens al întrupării și învierii lui Hristos este iertarea. Atât a omului în general, ca scoatere din robia întunericului și a păcatului, cât și a mea și a ta în particular. Dar pentru a fi iertat trebuie să îndeplinești două condiții, să îți ceri iertare de la Dumnezeu și de la cei cărora le-ai greșit și să ierți la rândul tău ca să ți se ierte și ție. „Sa iertam toate pentru Inviere!”. Conștiința aceasta a faptului că și noi înșine greșim, așa cum îi vedem și pe alții că greșesc, aduce in opinia mea o eliberare. Inseamnă că nu mai trebuie să lupt ca nebunul să salvez aparențele și să par perfect și să mă consum ca să îmi acopăr greșelile și pot fi eu însumi, cu bune și cu rele deopotrivă. Dumnezeu mă va primi în Impărăția Lui pentru simplul fapt că sunt sincer și îmi recunosc păcatele și că sunt îngăduitor cu ceilalți, cu păcatele lor, la rândul meu. Si atunci îmi pot folosi energia pentru a mă strădui să fiu mai bun, în loc să îmi acopăr neputințele și pot învăța mai ușor, pentru că nu mai îmi este frică că greșesc, pentru că Dumnezeu mă iubește. Credința în inviere și în dragostea lui Dumnezeu scade și chiar face să dispară frica în general, nu doar de greșeală, ci și de pierderea unor lucruri pământești, bani, avere, faimă și chiar frica de boală și de moarte. Aici avem exemple pe atâtia sfinți, care nu doar că au trecut cu bine prin suferințe, chinuri și moarte, dar au avut chiar bucurie în ele prin harul lui Dumnezeu. Chiar dacă la început este greu de înțeles, avem atâtea exemple și minuni care arată că așa este și trebuie doar să credem pur și simplu.

Cum spuneam, moartea este trecere spre viața veșnică și spre întâlnirea cu Hristos, este momentul adevărului când toate cele pe care le-am făcut vor fi scoase la iveală și bune și rele, este răscrucea unde se decide invierea spre odihnă sau spre chin. Asta nu este nicidecum o problemă, atâta timp cât ne -am pregătit prin schimbarea vieții, orientarea către Dumnezeu, dacă ne-am cerut iertare și ne-am mărturisit cu sinceritate păcatele către Dumnezeu, prin aproapele nostru, duhovnicul, care este doar martor și dacă am iertat la rândul nostru. Adică dacă am făcut bețișoare și bastonașe la momentul potrivit. Este mai important să ne fi cerut iertare ca tâlharul de pe cruce, măcar în ultima clipă. Este mai bine totuși să facem asta din timp, pentru că nu știm când este ultima clipă, poate fi oricând. De aceea este înțelept să fim pregătiți oricând, că nu ne garantează nimeni ziua de mâine, chiar dacă avem ședințe, planuri și întâlniri stabilite.

O altă consecință a învierii lui Hristos este schimbarea noțiunii de fericire, care reiese din învățătura Lui. Ne gândim de obicei că fericirea este împlinirea dorințelor noastre, satisfacerea poftelor, sănătatea, banii, familia, o stare materială confortabilă sau bună, o carieră reușită, o poziție socială bună, sau puterea, sau altele asemenea. Surpriză! Ce să vezi, că asta este o păcăleală mare de tot. Sunt o grămadă de exemple de oameni, care au avut toate astea sau mai mult din unele din ele și nu au fost fericiți. Se înfurie pe tot felul de nimicuri, își consumă energia pentru o mică nedreptate, sau chiar ajung să omoare alți oameni din diverse motive, sunt triști când pierd. Cu cât ai mai multe, cu atât îți este frică să le pierzi si consumi energia apărându-le. Hristos ne învață că fericirea vine din sărăcia cu duhul (adică smerenia), din plângerea pentru păcate, din blândețe, din inima curată, din milostenie, din a dărui, din a suferi nedreptăți și cuvinte grele, din a crede, chiar fără să ai dovezi, fara să fi văzut cu ochii tăi. Fericiți sunt și cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu și îl împlinesc pe el. Deci nu zice nici măcar fericiți cei sănătoși, sau cei care au liniște în familie, sau cei care nu au omorât pe nimeni, nu au furat, pentru că poți să o duci bine și să nu faci rele evidente, dar să trăiești pentru tine și pentru cei din familia ta sau cei apropiati. Dacă nu te dai jos de pe măgărușul tău, ca Samarineanul milostiv, ca să îngrijești pe aproapele, să îi faci bine, să îl ajuți, să îi spui o vorbă bună, sau chiar să îl pui pe el pe măgărușul tău, adică să faci o jertfă pentru cineva pe care poate nu il cunoști, sau nu este dintre cei apropiați, o poți duce bine pe lumea asta dar nu sunt sigur că ești pregătit pentru cealaltă, Dumnezeu știe. Eu mă gândesc că dacă așa ne-a învățat să facem, este totuși mai bine sa Il ascultăm și să ieșim din zona de confort cu ceva fapte bune și jertfă, când si cat se poate.

Sa ne raportam la Înviere ca la motivul tuturor Sărbătorilor și sursa Bucuriei, izvorul Vieții și al Nemuririi!

Lupta cu Patimile

După acel prim pas în care răspunzi chemării lui Dumnezeu și începi să Il cauți, începe acel drum de întoarcere, de căutare, de vindecare. Mărturisesc că nu este un drum ușor, dacă vrei să te apropii mai mult de Dumnezeu. Dacă doar te întorci cu fata către El și strigi „Doamne iartă-mă!”, ca tâlharul, este bine, că ai o șansă să te primească. Doar că viața de obicei nu se încheie acolo și omul din nou uită și se îndepărtează și din nou cade în păcate și are tendința de a își lua vechile obiceiuri, obișnuințe, pentru că este în continuare stăpânit de patimi. E ca și un copil care se îndepărtează de părinți, dacă el este mic așa cum suntem noi cu mintea și sufletul, dacă este departe de părinți, poate mai ușor să pățească ceva rău sau să îl rănească cineva și cu cât este mai aproape de părinți este mai în siguranță. La fel și omul în relația cu Dumnezeu, cu cât este mai aproape de El este mai în siguranță și cu cât este mai departe dracii au mai multă putere asupra lui. Ca să te apropii de Dumnezeu presupune un angajament la un efort susținut și la niște încercări. Nimic nou, dacă stăm să ne gândim. Cine vrea să devină doctor, spre exemplu, face școală primara opt ani, apoi în liceu patru ani, fiecare cu examen la sfârșit, apoi examen de admitere pentru care se pregătește din greu și la care pică mulți, apoi șase ani de facultate, examen de rezidențiat, stagiatură și așa mai departe. Putem trage aceeași concluzie și din poveștile copilăriei, unde Harap Alb sau Prâslea cel Voinic trec prin multe încercări pentru a reuși ceea ce și-au propus. In general, orice pe care și-l propune omul are un preț pe măsura valorii acelui obiectiv. Ceva similar este și dacă vrei să ajungi mai aproape de Dumnezeu, prețul este că trebuie să te schimbi din adâncul ființei tale, să renunți la tine pentru ca să Il poți dobândi pe El. Cum a zis și Sfântul Ioan Botezătorul, „Acesta trebuie să crească, iar eu să mă micșorez”. Aceasta este pocăința la care ne a chemat Sfântul Ioan Botezătorul, lepădarea de vechile obiceiuri, porniri, obișnuințe, plăceri și dobândirea unora noi, construite pe temelia credinței în Hristos. Este greu pentru că până acum de obicei am avut o conștiință ceva mai săracă și fără să ne dăm seama ne am legat cu funii și cu lanțuri de această lume și dracii își vor cere drepturile pentru trecutul nostru, din momentul în care am început drumul de întoarcere. În mod normal, ar trebui să te concentrezi doar pe tine însuți și să nu mai cauți motive și justificări în afara ta și la alții și să te preocupe doar ceea ce faci tu, ceea ce urmează să faci, ceea ce ar trebui să faci, adică să lupți cu propriile patimi. Poate ar fi bine să clarificăm puțin aceste noțiuni importante. Păcatul este o greșeală, o acțiune, sau un gând, sau un cuvânt, care te duce mai departe de Dumnezeu. Odată mărturisit la duhovnic, se iartă. Patimă este acea pornire care te stăpânește, căreia nu poți să îi reziști sau îți este foarte greu și de obicei este dublată de o obișnuință care vine în mod reflex, fără să treacă prin mintea conștientă. Spre exemplu, patima mâniei, care te face să iei foc atunci când se întâmplă ceva care nu este pe placul tău sau conform așteptărilor tale și atunci mintea se întunecă și faci tot felul de lucruri cu cuvântul, cu fapta și cu gândul, agresând pe alții și îndreptându-ți furia spre ceva. Patima este orice pornire pe care nu o poți opri și care vine din adâncul tău. Pentru a înlătura aceste lanțuri și acești draci care te stăpânesc din spatele conștiinței tale trebuie dusă o luptă strânsă, în care să ceri ajutorul lui Dumnezeu în rugăciune și să cauți cele mai potrivite metode care te ajută să ieși din această robie. Pentru a face aceasta este necesară și o conștiință trează care să te anunțe permanent dacă o iei pe arătură și să declanșeze împotrivirea față de aceste porniri care îți fac rău.

Este bine cred să fim conștienți de faptul că viața la care ne cheamă Hristos este mai presus de firea omenească, mai presus de starea căzută în care se află omul în mod uzual și ridicarea din această stare către cea de curățire și de sființenie presupune acel efort care este oarecum similar cu lupta împotriva gravitației, care întotdeauna va cere un preț și un efort. Ca să te ridici de la pământ poți să sari cât te țin mușchii, sau să iei un lift care la rândul lui consumă curent, sau să iei un avion care consumă combustibil, sau ca să ieși în spațiu îți trebuie o rachetă care consumă și mai mult combustibil și necesită și o tehnică și mai avansată decât avionul și liftul. Fiecare om alege metoda care i se potrivește și care simte că îl ajută să se apropie de Dumnezeu. In general există o proporție similară între efortul depus și gradul de apropiere față de Dumnezeu. Pe de altă parte și rezultatul obținut este pe măsura efortului și strădaniei, fiecare încercare prin care trecem cu bine are împreună cu ea și o recompensă pe măsura dificultății.

O altă perspectivă asupra patimilor este aceea că ele sunt puteri ale omului lăsate de Dumnezeu pentru a fi folosite în relația cu Dumnezeu, dar care au fost deturnate de om și sunt folosite în mod greșit, în scop egoist sau sunt îndreptate către lucrurile trecatoare. Spre exemplu, pofta, în loc să fie motorul prin care omul tânjește după Dumnezeu, este principala lui modalitate de a se lega de ciocolată, dulciuri, mâncare, avere, femei, bărbați și alte obiecte ale poftei. Mânia sau furia, în loc să fie folosita împotriva păcatului și a lucrărilor diavolului, este folosită împotriva aproapelui sau a altceva care stă în calea împlinirii dorințelor noastre. Frica, în loc să fie folosită pentru a fugi de păcat și să ne ferească de îndepărtarea de Dumnezeu, noi o folosim pentru a ne apăra viața aceasta trecătoare, de aproapele nostru, de alte amenințări mai mult sau mai puțin imaginare și ne face sa ne închidem în noi înșine. Dragostea, în loc să fie orientată spre Dumnezeu, ne leagă de noi înșine sau de lucruri din lume. Toate puterile omului care nu sunt folosite pentru apropierea și relația cu Dumnezeu se pot transforma în patimă.

Istoricul întoarcerii mele

Am primit la un moment dat întrebarea “care au fost momentele relevante din viața mea care m-au condus către Dumnezeu” și mă gândesc că ar putea să fie un mic capitol distinct, în care să trec în revistă pe scurt pașii și etapele cele mai importante.

Îmi aduc aminte, copil fiind, o singură dată, când am mers la biserica de la stația Voluntari, care era cea mai apropiată de noi, împreună cu mama și stăteam la coadă pe aleea care iese în bulevard, pentru a mă spovedi și împărtăși. Știu că am cerut apă și a zis cineva de la coadă că nu are nimic să mă lase să beau. Nu mai știu câți ani aveam, poate cinci, poate șapte, poate nouă, nu știu.

Următorul moment relevant și primul pas conștient ca răspuns la chemarea lui Dumnezeu a fost la revoluție. Atunci, pe lângă faptul că am zis Tatăl Nostru împreună cu cei din Piața Universității în mai multe rânduri, am simțit chemarea lui Dumnezeu și ocrotirea Lui, prin faptul că am plecat din bulevard din fața sălii Dalles să dau telefon mamei și în acest fel am scăpat cu viață din evenimentele care au urmat peste câteva zeci de minute în acel loc. Am simțit ajutorul lui Dumnezeu și pentru poporul român și darul pe care ni l-a făcut prin îndepărtarea lui Ceaușescu și dobândirea Libertății.

Apoi am uitat de Dumnezeu, sau cel puțin nu am mai fost așa de aproape de El. Îmi aduc aminte că de Paști mergeam la biserică si îmi aduc aminte de câteva momente în Vinerea Mare sau de Paști, când am încercat să țin post trupește, dar până la urmă patimile au biruit. Probabil undeva în adânc a rămas sămânța și a încolțit, dar în viața mea conștientă Dumnezeu a lipsit aproape cu desăvârșire. Știu că înainte de a lua hotărârea de a divorța am cerut sfatul de la doi preoți, ceea ce înseamnă că aveam cumva ceva în suflet care să vrea să țină seama de Dumnezeu, chiar dacă atunci nu am ascultat.

Următorul moment foarte relevant a fost în toamna lui 1999, după divorț, când eram singur acasă, în apartamentul cu două camere din Pantelimon și ascultam muzică și atunci când a venit melodia Nathalie, cântată de Julio Iglesias, am simțit cum mă bufnește nevoia de a plânge și de a mă pune în genunchi în fața lui Dumnezeu. Nu pot să spun că plângeam pentru că mi-am dat seama conștient de păcate, dar am simțit cum sunt copleșit de Mila Lui Dumnezeu și foarte impresionat de dragostea Lui față de noi și față de mine. Am simțit pur și simplu să plâng în fața lui Dumnezeu și am plâns câteva minute bune. Nu mai țin minte dacă înainte de asta, dar mai curând după acest moment, am vorbit cu mama și am vrut și eu să mă spovedesc la duhovnicul ei, la biserica nouă de la Ozana, la părintele Daniel. Practic de aici a început relația mea conștientă cu Dumnezeu prin duhovnic, citirea de cărți și mersul la slujbe.

Acum, că mergeam la duhovnic și am început să ascult de sfaturile lui și să merg la slujbe, îi judecam pe cei care veneau de Paști doar să ia lumină, deși era abia prima oară când stăteam la slujbă pană dimineața. De altfel, mi-a și spus duhovnicul că in urmă cu câteva luni eram și eu ca ei și așa este. Tot părintele Daniel m-a învățat că, dacă vreau să învăț pe alții, nu o să pot corectându-i, ci fiind eu însumi exemplu. De la dânsul și cu ajutorul dansului am făcut primii pași în a înțelege și a mă apropia de Dumnezeu. Tot la sfatul dumnealui m-am logodit cu Amalia și, chiar dacă nu a fost o cununie, totuși a fost un minim de supunere si de luare în seamă a celor duhovnicești în relația cu Amalia. Asta se întâmpla în primăvara și vara lui 2000 și de atunci m-am spovedit cu regularitate în posturile importante și m-am împărtășit și am ținut seama din ce în ce mai mult de sfaturile duhovnicului și de povețele Domnului pe care ni le-a dat prin Sfânta Evanghelie și alte cărți scrise de oameni duhovnicești.

De atunci am făcut pași constanți și oarecum normali în direcția credinței și la un moment dat a început să emită Radio Trinitas si am început să ascult emisiuni de folos duhovnicesc, în special cele de la 21:00 si predicile duminicii. Din toate acestea am învățat câte puțin și încet încet am început să înțeleg mai multe și să fac mai multe. Am început să postesc miercuri și vineri și în zilele de post, am reușit să țin posturile mari și alte lucruri de începători.

Undeva pe la începutul drumului duhovnicesc a fost o carte care m-a marcat profund și m-a îndemnat să merg mai hotărât pe calea credinței: “Jurnalul fericirii”, de Nicolae Steinhardt. A fost poate cheia care a deschis larg ușa credinței pentru mine și care m-a ajutat să înțeleg mai bine schimbarea sensului acestei lumi, care a venit odată cu Iisus Hristos. Rolul și modul în care suferința poate aduce bucurie.

O altă carte care m-a marcat în mod deosebit a fost cartea lui Iov și învățătura legată de viața lui și suferința și modul în care a ales să răspundă acestei suferințe. Am încercat să citesc și Vechiul și Noul Testament. Pe cel vechi l-am întrerupt la un moment dat, dar am citit probabil părțile care păreau mai importante din el. Evangheliile le-am citit de mai multe ori și m-am minunat de modul în care Dumnezeu a ales să mântuiască lumea și de schimbarea profundă pe care cuvântul și învățătura lui Dumnezeu o dă celor lumești. De la răspunsul către Pilat, că nu ar avea nicio putere dacă nu ar fi fost dată de sus, până la lepădarea apostolilor și necredința lor în Înviere, deși le-a fost anunțată înainte chiar de Hristos și mărturisită de mironosițe, toată Evanghelia ne dezvăluie nimicnicia firii omenești și dragostea totală și atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu, care a trimis pe unicul Său Fiu jertfă pentru mântuirea noastră, pe care L-am Părăsit, scuipat și L-am uitat.

Următoarea treaptă foarte serioasă a fost accidentul din 2007, din care am scăpat cu viață prin minune. Atunci am văzut foarte clar mâna lui Dumnezeu, care a hotărât să îmi mai dea o șansă și să mă salveze dintr-o situație aș zice fără scăpare. Atunci m-am gândit serios la faptul că Dumnezeu vrea ceva de la mine și de aceea a îngăduit să mai trăiesc și am încercat după puținele mele puteri să fac voia Lui. E clar că am făcut de fapt mai mult păcate, însă cel puțin în conștiința mea am început să lupt mai serios cu patimile și să caut din ce în ce mai mult să împlinesc poruncile.

Dacă stau să mă gândesc, cam tot de atunci au început și ispitele și încercările mai grele și din ce în ce mai serioase. În primul rând în căsnicie, unde Amalia începuse deja să pună presiune din ce în ce mai mare pe mine si să îmi reproșeze păcatele pe care le făceam și egoismul de care dădeam dovadă. Bineînțeles că eu mă îndreptățeam și îmi dădeam dreptate, dar am început încet, încet, să înțeleg și să bag la cap ce spune și să pătrundă prin zidul părerii de sine cuvintele ei. Pe măsură ce durerea mea creștea, înțelegeam și acceptam mai mult ce spunea, încercam din ce în ce mai tare să accept situațiile și să nu mai răspund cu nervi și supărare si să găsesc un sens în toate cele ce mi se întâmplau și ce îmi spunea Amalia. În toți acești ani ea a fost ciocanul, sau barosul, cu care Dumnezeu a spart zidul egoismului meu. Deși am ripostat mai tot timpul, intensitatea cu care răspundeam și agresiunea pe care o întorceam la agresiunea pe care o primeam a scăzut din ce în ce mai mult în intensitate și durata de timp în care mă împotriveam și până să îmi cer iertare a scăzut din ce în ce mai mult. Îmi dădeam seama că greșesc și îmi ceream iertare cu sinceritate, dar prea târziu pentru că rănile erau provocate. Amalia se adâncea în suferința ei și eu învățam să accept durerea și criticile cu prețul de a dobândi iertare. Cumva drumul acesta și cele două abordări au continuat până astăzi cam în aceeași direcție pentru fiecare dintre noi. În al doilea rând, ispitele pe partea firmei, din punct de vedere financiar și al relațiilor cu oamenii, care au continuat până prin anul 2018.

Un alt moment important a fost prin anul 2012, când am început să ne spovedim la părintele Mihail. Mai întâi a început ea și după câteva luni am cerut și eu binecuvântare de la părintele Daniel să mă spovedesc la mănăstire, pentru că dansul căuta să spovedească repede, pentru că avea mulți enoriași și era foarte aglomerat. Am primit binecuvântare, am mulțumit și am mers și eu la părintele Mihail. Prezența dansului în viața noastră și faptul că ne spovedea pe amândoi avea un rol pozitiv în îndreptarea noastră către Dumnezeu. Pe mine sfaturile dansului m-au ajutat foarte mult și întotdeauna am primit indicațiile și am încercat să le ascult cat mai mult. Niciodată nu m-a forțat să-mi zică să fac un anumit lucru, ci mai tot timpul eu am căutat să fac ceva și am primit binecuvântare de la dânsul și sfaturi.

Am mai fost pe la părintele Ciprian Grădinariu, de la catedrala Mântuirii Neamului, de la care am cerut sfat de vreo trei ori. Eram foarte împovărat și pe partea financiară, pentru că în anul 2013 am fost foarte aproape de faliment, dar și pe parte sufletească, în relația cu Amalia. Dansul mi-a zis să am răbdare și să merg la Sfântul Maslu constant, ceea ce am și făcut de atunci încoace, aproape săptămânal. Tot dânsul mi-a zis să am răbdare și în relația cu Amalia și să nu ripostez, ceea ce am încercat din ce în ce mai tare și am reușit din ce în ce mai bine cu trecerea anilor. Una din cele trei dăți când am vorbit cu dansul a fost de sărbătoarea Sf Ioan Gură de Aur, pe 13 noiembrie, când era și Amalia cu mine și nu era foarte multă lume la părintele și am zis să încerc să stau de vorbă cu dansul și dacă vrea și ea, dar ea nu a vrut. Altădată, când am stat de vorbă cu dansul, țin minte că era în curte și când vorbeam cu el a venit un om să-i ceară bani și a băgat mâna în buzunar și a scos 30 RON și i-a dat. Eu atâta țineam minte că am în buzunar și după ce am plecat din curtea bisericii am constatat că nu îi mai aveam, ceea ce am văzut ca o nouă minune și ca un îndemn de a face ascultare de părintele Ciprian în sfaturile pe care mi le-a dat. Și ascultările probabil au dat roade, pentru că în anul 2014 multe lucruri au mers foarte bine. În primul rând în relația cu Amalia și, ca urmare a rugăciunilor părintelui Mihail și a influenței lui asupra ei, lucrurile au mers mai bine și au avut un avânt pozitiv. Firma a mers mai bine și ne-am liniștit oarecum.

Și aș spune că nu întâmplător, ci ca urmare a acelorași rugăciuni, în 2014 am ajuns prima oară la Muntele Athos, tot printr-o minune. În mod cu totul neașteptat, am fost sunat și mi s-a propus o excursie, la care am răspuns cu tot sufletul. M-am bucurat de fiecare moment acolo, am făcut rugăciuni peste tot și am lăsat pomelnice, m-am închinat la Sfinte Moaște și la Sfânta Cruce și la Sfintele Daruri pe care le-a primit Mântuitorul de la magi și multe alte binecuvântări, pe care le-am absorbit cu toată ființa mea. Am fost impresionat și de capul Sfântului Ioan Gură de Aur, a cărui ureche era intactă cu piele și cartilagii. Țin minte că era într-o vineri seară când am fost la schitul Lakku, colegii din excursie au pornit să deschidă o sticlă de vin și să bea și eu făceam rugăciune afară citeam, un acatist și când am intrat în cameră și am văzut ce fac, le-am spus că nu e bine, ca tocmai vinerea și tocmai acolo să bea și să radă în loc să facă rugăciune. Tot judecătorul din mine … Și în cele din urmă, spre sfârșit, când mergeam de la Sfântul Stefan la Sfânta Ana, știu că mă oprisem pe drum să mă odihnesc și am luat o piatră în mână și am început să plâng , ca atunci când am ascultat melodia Nathalie. Am plâns în fața lui Dumnezeu, știind că sunt nevrednic de asemenea daruri și bunătăți pe care le-a făcut cu mine și mi le-a dat. Eram pur și simplu copleșit de toate emoțiile și dragostea pe care o simțisem acolo și căreia i-am dat în sfârșit drumul ca emoție să se manifeste.

Apoi Dumnezeu a ales să îmi mai dea niște daruri și niște răspunsuri la rugăciuni, prin acel curs de dezvoltare personală din anii 2015 2016. A fost minune dumnezeiască modul în care o firmă absolut necunoscută, cu o idee absolut faină, să ajungă la noi exact în momentul în care căutam și aveam ceva resurse financiare să demarăm un astfel de proiect. Toate ideile mi-au hrănit și mi-au întărit credința în Dumnezeu și au scos la iveală înțelesuri din Sfânta Evanghelie și din învățături. Și peste toate a venit la sfârșit acea carte pe care am tras-o la ședința de încheiere, cu acea lebădă pe care scria EGO. Și din acel moment a început urcușul abrupt și anevoios spre dărâmarea și conștientizarea propriului egoism. Multă durere este ca să accepți și să mărturisești că greșești și să lupți cu propriile porniri, mai ales. De atunci am înțeles la alt nivel cat de păcătos sunt și oricât înaintez străduindu-mă să fac voia Domnului, mă depărtez tot mai mult de ideea că am dreptate și de acea statuie a părere de sine și egoismului sălbatic, care mă atrage spre a mă crede deștept și șmecher și că am dreptate.

Anul 2018 a venit cu un nou dar neasemuit, prin excursia neașteptată și binefăcătoare din Țara Sfântă, de Sfintele Paști. Apărută în ultima clipă și mergând acolo cu binecuvântarea părintelui Mihail, a fost pentru mine un dar extraordinar. Am plâns din nou după mulți ani și pe Tabor și în grădina Ghetsimani și pe Golgota și la Sfântul Mormânt și în alte locuri. Același plâns în fața milei lui Dumnezeu față de noi. Am avut bucuria nespusă de a fi în biserica Sfântului Mormânt când a venit Sfânta Lumină, în sâmbăta dinainte de Paști, tot prin minune. Și pe Golgota în Vinerea Mare și am reușit să înmoi crucea de la gât în candelele care ardeau acolo și la Sfântul Mormânt și am reușit să aprind lumânările cu Sfânta Lumină în hohote de plâns.

Cu timpul am uitat toate acestea, sau mai bine zis am reînceput să trăiesc ca și cum nu le primisem. Am mai progresat pe calea credinței și mai ales a nădejdii în Dumnezeu, dar fără să trăiesc cu o amintire vie a celor primite in dar.

Poate nu în ultimul rând, boala mea a fost un dascăl pe calea lepadării de sine. Nu de voie bineînțeles, ci de nevoie. Am învățat cu fiecare pas să renunț la voia mea, la starea de bine, la putere și la multe alte lucruri pe care le luăm de-a gata în viața de zi cu zi. Am dat slavă Domnului în fiecare zi pentru toate și am mulțumit realizând toate bunătățile pe care le-am primit până acum și toate păcatele cu care am răsplătit darurile primite de la Dumnezeu. Am primit mană și am dat fiere. Am primit dragoste și am dat cunună de spini și bici. Am primit daruri și am întors batjocură și egoism. Măcar atâta am realizat și înțeles, că în anul 2007 am primit o șansă nouă de la Dumnezeu și am mulțumit pentru asta. De curând am înțeles că și faptul că mama a trăit după operație a fost tot un dar de la Dumnezeu pentru mine și am mulțumit și pentru asta.

Alte idei

Esența învățăturii lui Hristos mi se pare că este „milă voiesc, iar nu jertfă”. Adică ne îndeamnă să iubim aproapele, să ne înmuiem sufletul, pentru că asta ne apropie de El și nu efortul, strădania pentru averi sau alte activități lumești. Nnici măcar păstrarea în literă a tipicului bisericesc și rostirea unui volum mare de rugăciuni. Dragostea le întrece pe toate.

Scopul pentru care faci o faptă este esențial și modul în care o faci și sunt mai importante decât fapta în sine. Același lucru îl poți spune pe un ton aspru, rău, agresiv, sau pe un ton blând, cu dragoste, cu grijă, îl poți spune un scop nobil sau cu un scop egoist.

Dacă Dumnezeu nu este pe primul loc în viața ta, nu este pe niciun loc, spunea Părintele Teofil Părăian.

Acolo unde se termină frica începe credința și unde se termină credința începe frica. Cel care are credință nu are cum să aibă frică, pentru că are nădejdea în Dumnezeu și în viața cea veșnică, nu în viața aceasta.

Frica de Dumnezeu nu este pentru că El e rău și ne pedepsește, ci este pentru ca ai frică să nu greșești și să nu Il superi, pentru că este atât de mare bunătatea și dragostea Lui. Este ca o durere să faci ceva împotriva Celui care îți dă atâtea bunătăți. Dar frica de Dumnezeu este mai mult la început, pentru că mai târziu dacă înaintezi în dragostea de Dumnezeu, ea biruiește frica și crește nădejdea în bunătatea Sa cea nemăsurată.

Toate învățăturile lui Hristos sunt date pentru binele nostru, nu pentru ca să îi plăcem Lui, pentru că El oricum ne iubește nemăsurat. Dacă noi primim voia Lui, pe care știe să o reverse asupra noastră, spre binele nostru pe care noi nu îl cuprindem și nu îl înțelegem, vom avea pace atât acum când acceptăm fără să înțelegem, cât și mai târziu când vom înțelege sensul a ceea ce am primit. De asemenea, dacă vom ierta și vom iubi atât pe aproapele, cât și pe vrăjmași, dar întâi de toate vom iubi pe Dumnezeu, acestea ne vor aduce pacea în suflet și fericire autentică. Acesta este sensul ascultării poruncilor, nu frica de o pedeapsă. Cine nu iartă are zbucium în suflet și se vede în viața lui și la fel și cine se împotrivește cursului firesc al lucrurilor, că de acolo vine durerea și suferința, când vrei să controlezi.

Capacitatea de a deosebi binele de rău este esențială și acest subiect este surprins genial de Sfântul Antonie cel Mare la începutul Filocaliei. E o lectură de jumătate de oră. „Bine” este nu ceea ce ne place sau ne convine nouă, ci ceea ce ne apropie de Dumnezeu. „Rău” este ceea ce ne îndepărtează. Acesta este adevăratul sens al cuvintelor bine și rău, dacă ne raportăm la Dumnezeu. Dacă ne raportăm la noi, pentru satisfacerea noastră, sensul acestor cuvinte este cu totul altul.

Orice se termină în „eu”, este în sens egoist și duce spre păcat, este o învățătură a Sfântului Maxim Mărturisitorul, foarte adevărată și utilă.

Cum ploaia cade peste cei drepți și peste cei nedrepți, așa revarsă Dumnezeu mila Lui peste toată lumea și pe toți îi cheamă să se întoarcă la El. Depinde doar de tine să îi răspunzi, El oricum are dragoste pentru toți pentru că iubește pe cel mai mare păcătos mai mult decât îl iubește cel mai mare sfânt pe Dumnezeu, după cum zicea Sfântul Arsenie.

Credința omului îi dă puterea de a avea încredere în cele care nu se văd și nu sunt evidente, palpabile. Să primești cuvântul lui Dumnezeu și să te bazezi pe el ca fiind realitatea de care nu ești conștient și pe care nu ai cum, la modul cel mai propriu, sa o înțelegi și să o pătrunzi. Cum spuneam, așa cum nu înțelege un copil de cinci ani ecuații diferențiale sau fizică cuantică, așa nu are omul cum să înțeleagă înțelepciunea lui Dumnezeu sau cum să vadă viața de dincolo. Si atunci singura variantă care rămâne omului este să aibă încredere în Tatăl cel din ceruri, că știe mai bine decât el însuși ce îi este de folos și să primească și să asculte pur și simplu de cuvântul lui Dumnezeu. Așa cum am dori noi ca părinți să înțeleagă și să asculte copiii noștri, cel puțin la vârsta la care nu au cunoștințele și discernământul și conștiința necesară pentru a lua decizii. Nu degeaba ascultarea este o virtute foarte înaltă, pentru că presupune să dai deoparte voia ta și rațiunile tale în fața voii lui Dumnezeu și a griji Lui pentru fiecare persoană în parte. Adică să lași ciocolata și să pui mâna pe stilou să faci bețișoare. Această deschidere a omului de a accepta că există nenumărate lucruri pe care nu le cunoaște și nu le înțelege este o resursă extraordinară de creștere și dezvoltare și un vehicul de bază pe calea către Dumnezeu. Pentru că dacă nu dai deoparte părerea ta și voia ta, nu ai cum să te apropii de El. De aceea, cererea din rugăciunea Tatăl Nostru „facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ” este mântuitoare, dacă reușești să o împlinești în faptă. Aici se duce lupta cea mai cruntă cu patimile, cu egoul și cu tine însuți, așa cum a dus-o și Hristos în noaptea vânzării Sale, când S-a rugat în grădina Ghetsimani către Tatăl din cer, „dacă se poate să treacă paharul acesta de la Mine, dar să nu fie cum voiesc Eu, ci precum voiești Tu”. Acest moment al supunerii față de voia Tatălui a schimbat cursul istoriei omenirii și ne-a fost nouă si ne este exemplu. Noi nu trebuie să ne răstignim pe cruce la modul fizic, de cele mai multe ori pentru noi misiunea este doar de a renunța la voia noastră. Au fost, sunt și vor fi oameni care suferă și mai mult, inclusiv fizic, dar nu este cazul, pentru majoritatea misiunea ar fi mai mult de ordin mental, emoțional și sufletesc. Suferința fizică vine probabil de multe ori ca urmare a încăpățânarii omului de a persista în voia proprie până dă efectiv cu capul de rezultatul propriilor acțiuni.

În Biblie nu există nicăieri zicala „Crede și nu cerceta” și ar fi bine să stim asta cu toții. Este însă copilărește să credem că vom înțelege toate lucrările Domnului sau să Il cuprindem noi cu mintea. De aceea cred că zicala aceea ne dă un îndemn corect, ca să nu ne prindem mintea în capcana mândriei și să lăsăm lucrurile simple. Să credem și atât.

Faptul că în cartea lui Dumnezeu sunt scrise și cele pe care le-am făcut și cele pe care le vom face nu vine de la faptul că El ne-a ales în locul nostru destinul și că orice am face tot aceea se întâmplă. Asta este utopic și anulează rolul omului și nu ține seama de puterea lui de a alege, care este cea mai mare libertate din partea lui Dumnezeu. Ce este scris în cartea noastră este știut de Dumnezeu dinainte, adică dacă eu ies pe ușă pot să aleg să o iau la stânga sau la dreapta și am o alegere liberă în acest sens, dar Dumnezeu știe dinainte ce voi alege. Dovada, dacă este nevoie de așa ceva, este dată de Sfinții care au darul înaintevederii și de Domnul Hristos când i-a zis lui Petru că se va lepăda și apostolilor că va fi răstignit, pentru că El știe alegerile oamenilor. Iar rastignirea pe care a suferit-o, stiind dinainte ce se va întâmpla, este încă o dovadă a libertății noastre de a alege, a acelei dragoste nemăsurate față de tot omul.

Mie mi se pare că Dumnezeu se ascunde cumva de om și nu se arată fățiș, tocmai pentru a-i lăsa libertatea de a alege, de a crede sau de a nu crede. Când zici că L-ai văzut, ca ai pus mâna pe El, adică pe o dovadă, apare o îndoială sau un gând care te face să crezi că nu este așa. Uneori este și invers, atunci când zici că nu crezi ceva sau crezi intr-un anumit sens, se dezvăluie un mic amănunt care te face să te îndoiești că ai avut dreptate și îți dai seama că înțelepciunea Lui este atât de mare încât nu o poți cuprinde. Mie mi s-a întâmplat de foarte multe ori sa judec ceva sau pe cineva într-un anumit fel și mai târziu să-mi arate Dumnezeu ceva care nu știam despre persoana respectivă sau despre întâmplare și care schimbă fundamental perspectiva. Cine a judecat-o, de exemplu, pe Sfânta Maria egipteanca pe când era desfrânată, a avut surpriza mai târziu. Si cine a avut o viață virtuoasă și de sfânt, cum a fost părintele Zosima care a descoperit-o, a avut de asemenea surpriza să se vadă întrecut în sfințenie într-un chip nemaivăzut de o femeie care fusese desfrânată toată tinerețea ei. Are Dumnezeu știință de toti și de toate, nu trebuie să ne încumetăm noi să judecăm judecățile Lui, pentru că există nenumărate și nebănuite lucruri pe care nu avem nici cea mai mică șansă să le știm și doar Duhul Sfânt le descoperă sfinților asemenea detalii.

Scopul vieții este dobândirea Duhului Sfânt, după cum spunea Sfântul Serafim de Sarov în convorbirea cu Motovilov, pe care dacă nu ai citit-o ți-o recomand cu mare căldură (download PDF). Acolo mai spune că pentru a dobândi Duhul Sfânt fiecare neguțătorește ce are și ce știe și ce poate mai bun, acel lucru cu care obține cel mai mare „profit duhovnicesc”. In chip similar cu comerciantii, unul lucrează rugăciunea, altul slujirea aproapelui, altul dragostea, altul creșterea de copii, altul munca, altul milostenia, altul suferința, fiecare după cum i-a dat Dumnezeu talanții.

Cred că Sfântul Arsenie Boca zicea că omul se roagă la Dumnezeu să îi ia suferința și Dumnezeu se roagă de om să lase păcatele. Cine oare ar trebui să asculte?

Multe îmi sunt cu putință, dar nu toate îmi sunt de folos. Discernamantul și capacitatea de a deosebi binele de rău sunt esențiale. De asemenea și dreapta socoteală, cum spuneam, care să mă ajute să mă mențin în limitele bunului simt. Pentru că în ziua de azi drepturile omului, care odată aveau rolul de a elibera sclavi și de a opri marginalizarea celor săraci și a femeilor, au devenit instrumente de stimulare a libertinajului, să poți face ce vrei, să poți să îți satisfaci plăcerile și fanteziile, a egoismului, să pui drepturile tale in proțap și să le dai deoparte pe ale aproapelui. Se ajunge chiar să le calci în picioare, pentru că egoismul crește încet-încet și la un moment dat din furnica se face leu și nu mai poate fi stăpânit și te stăpânește el pe tine, sau pofta si dorința de plăceri. Deci încă o dată mare atenție, că ceea ce se termină în „eu” este păcat, are ca scop pe mine însumi.

Spovedania este un act de sinceritate în fața lui Dumnezeu, de conștientizare a păcatului și de mărturisire în fața duhovnicului, care nu este decât martorul actului meu de pocăință. Pentru că Dumnezeu știe păcatele noastre și nu are nevoie să le audă, ci noi avem nevoie să le mărturisim și sa le conștientizăm pentru a ne ușura sufletul și a ne feri mai mult pe viitoar să păcătuim. Așa a rânduit Dumnezeu, să ne mântuim unii prin altii ca oameni și atunci duhovnicul este aproapele meu cu ajutorul căruia mă apropii și eu de mântuire.

Ierarhii bisericii (patriarhi, episcopi, etc.), preoții, călugării și ceilalți slujitori, sunt și ei oameni ca și noi. De multe ori am observat și eu că fac greșeli, sau cel puțin așa mi s-a părut mie și am observat că și alții se uită și se leagă de comportamentul lor și îi judecă ,ca și mine. Dar la un moment dat mi-am dat seama că și ei funcționează la fel ca mine și ca tine si de multe ori au slăbiciuni pe care nu le pot controla și patimi cu care greu luptă și poate nu le pot înfrânge. Si mi-am mai dat seama că, începând cu Sfinții Apostoli, cu Sfântul Petru caruia deși Hristos i-a spus că se va lepăda și a zis că nu, tot a căzut in greșeală și ceilalți la fel. Desi le-a spus că va fi răstignit și va învia, nu au crezut. Nici pe mironosițe, nici pe alții care le-au vestit că L-au văzut pe Hristos înviat. Dacă ei, văzând atâtea minuni ale lui Hristos, mărturisind că El este Hristosul, Mesia și spunându-le dinainte ce se va întâmpla, tot au greșit, ce să mai vorbim de noi și de slujitorii bisericii, care suntem din același aluat și funcționam în același fel. De când am realizat acest lucru, am început să am mai multa îngăduință, din ce în ce mai multă. Nu doar pentru ierarhi, preoți și călugări, ci și pentru ceilalți oameni. Si mi-am dat seama că în loc să îi judec pe alții, să îmi văd de păcatele mele întâi, pentru că eu cu ele mă duc la Hristos, nu cu ale altora. Da, poate de la cei din biserică ne-am aștepta să fie altfel, dar realitatea este că nu toti sunt și trebuie să fim onești. Nu sunt perfecti de multe ori, nu sunt cum ne-am aștepta. Si noi, cei din afară clerului, suntem la fel, unii mai buni, alții mai puțin. Si de la noi ar trebui să avem aceleași așteptări ca și de la ei, pentru că ne credem creștini și dacă am fi nu ne-am comporta cum ne comportăm în viața de zi cu zi, nu am mai fi răi unii cu alții și așa mai departe. Vorba unui sfânt, dacă vreți conducători mai buni, sau preoți mai buni, creșteți copii mai buni și îndemnați-i să se ducă în locurile unde este nevoie de oameni mai buni. Noi așteptăm de multe ori de la alții, dar noi înșine în realitate nu putem spune că am făcut ceva în acest sens ca să facem societatea mai bună, sau cel puțin foarte puțini oameni ar putea să afirme că au reușit. Nici Sfinții nu au fost și nu sunt, cei care sunt în viață, supra oameni sau perfecți, Dumnezeu îi sfințește și le dă daruri pentru dragostea lor de Dumnezeu, pentru că le vede inima, pentru rugăciunile lor, sau strădaniile lor. Revin iarăși și spun că nici Sfântul Petru, nici Sfânta Maria egipteanca, si cine mai știe despre ceilalți sfinți, nu au fost perfecți și au avut păcate, unii chiar foarte mari. Dar Dumnezeu răsplătește pocăința și părerea de rău din inimă, nu perfecțiunea. Probabil de aceea a și îngăduit ca sfinții să fie și păcătoși, ca să fie îngăduitori la rândul lor cu ceilalți oameni și să se smerească. Dacă Sfântul Ioan Gură de Aur a spus în rugăciune că el este cel mai mare păcătos, îmi imaginez că perfecțiunea nu există și nu ea trebuie căutată, ci pocăința, dragostea de Dumnezeu, de aproapele, smerenia, rugăciunea, iertarea și fiecare ce poate pune în fata lui Dumnezeu pentru a dobândi sfințenia, mântuirea. Deci, să ne preocupăm mai mult ca noi înșine să dobândim darurile lui Dumnezeu, decât să ne preocupăm de alții și să vedem, sau cel puțin să ne străduim să vedem dincolo de aparențe și de greșelile oamenilor. Partea lor bună, faptul ca au un suflet, o dragoste, o suferință și că fiecare om întruchipează pe aproapele meu, ca in pilda Samarineanului și poate a căzut între tâlhari și are nevoie de sprijinul meu. Dacă reușim să vedem acest chip în aproapele nostru ne va fi de folos atât în pacea sufletului, cât și în sporirea dragostei, a faptelor bune și în cele din urmă în fața lui Dumnezeu.

Am ascultat mai demult un cuvânt de învățătură (cateheză), în care se spunea că raiul și iadul nu sunt locuri distincte neapărat la modul propriu, ci stări ale ființei umane după trecerea la cele veșnice. Si erau date și citate din Sfinții Părinți pentru a argumenta acest concept. O să încerc și am să reiau pe scurt ideea. Acele lucruri care ne stăpânesc și pe care le trăim și pentru care avem o dorință profundă de a le îndeplini nu își mai găsesc împlinirea pe lumea cealaltă, pentru că acolo este doar dragostea lui Dumnezeu. Si dacă eu mor având spre exemplu o dorință nestăpânită de a fuma, sau de a desfrâna, sau de ciocolată, dincolo nu găsesc țigări, femei sau ciocolată și atunci starea mea este una de chin, în lipsa posibilității de a-mi împlini pofta și aceea este iad pentru mine. Acest lucru îl simțim și în viața aceasta când avem pofte și dorințe puternice neîmplinite sau dependențe și nu le putem satisface. Raiul este atunci când cauți dragostea lui Dumnezeu, pentru că vei fi fericit și în viața aceasta, dar mai ales în cealaltă, pentru că vei avea din plin ceea ce cauți. Dacă dincolo este o lume în care există doar dragostea lui Dumnezeu, rai va fi pentru cei care se satură cu ea și iad pentru cei care caută altceva.

Cărți și resurse

• Noul Testament, în special evangheliile, dar și în Vechiul Testament sunt multe elemente de folos, de la Facere, ieșirea din Egipt și mie mi-a plăcut foarte mult și am avut la suflet întotdeauna pe Sfântul și dreptul Iov și cu siguranță și alte locuri precum Psaltirea, prorociile lui Isaia și multe altele
• Biblia în întregime este bine să fie citită, dar interpretarea nu trebuie luată în literă, ci trebuie citite explicațiile date de Sfinții Părinți pentru că are un înțeles adânc și nu este întotdeauna ceea ce pare
• Eu am început cu „Jurnalul Fericirii” de Nicolae Steinhard și ”Dăruind vei dobândi” de același autor
• „Cărarea împărăției” de Sfântul Arsenie Boca
• Cartea cu viața și cuvintele Sfântului Porfirie
• Cărțile cu Sfântul Paisie Aghioritul colecția aceea de cinci volume cu coperta albă
• Multe articole și predici ascultate și citite la radio pe crestinortodox.ro/ dar mai ales în biserică la Sfânta Liturghie
• „Cuvinte vii” de Sfântul Arsenie cu predicile lui foarte pătrunzătoare (https://drive.google.com/file/d/1lzI7q1wMqcKoXz42FhPQoAd0PVahNpQu/view?usp=drivesdk)
• „Postul mare – Pași spre Înviere” de Alexander Schememann m-a ajutat nu doar să înțeleg mai bine sensul postului învierii Domnului, ci și noțiunile elementare de credință și să am o altă raportare la Dumnezeu la slujbele bisericii și la post (https://drive.google.com/file/d/1kuaUBFO75Nvw2gDwrC0wiBi2XG9gXTG3/view?usp=drivesdk)
• „Patericul egiptean”, cu multe exemple din Viețile Sfinților Părinți (https://drive.google.com/file/d/1cfoA4sRpnowFccIRe0lJc8BfyMd9fvJQ/view?usp=drivesdk)
• „Filocalia” cu multe învățături de folos și o înțelepciune adâncă (https://drive.google.com/drive/folders/1FDVg6elSRMlYG5ZncxtXYSr6dJRNMk85)
• „Viețile Sfinților” sunt de asemenea utile de citit, exemple de viață și multe mărturii și minuni care ne arată că dincolo de lumea aceasta mai este ceva mult mai amplu, de fapt infinit mai frumos, mai bun, către care să căutăm
• Carti duhovnicesti (https://drive.google.com/drive/folders/1shbVFfm_9ZmUZh7lq4ySHIxVJ5nPivyi)
• O predica foarte draga mie despre credinta si necredinta, a Parintelui Mihail, este aceasta: https://drive.google.com/file/d/1mllNa2ankw_46qzoV9rBzBhvVM97qo2w/view?usp=drivesdk
• O alta predica foarte interesanta a Parintelui Iustin, din Franta / Manastirea Kerbeneat, este aceasta:
  • A gandi duhovniceste o situatie:

https://drive.google.com/file/d/12rmI5ONKP2TZxTb3twR3BTue3_SS8XpH/view?usp=drivesdk

• Cum lucreaza demonii: https://drive.google.com/file/d/16soAl5PNv4PM-PwWfEAX9K-wG7903KXi/view?usp=drivesdk
• Predici ale parintelui Mihail – Youtube

https://youtube.com/@floriansimionescu7707?si=wQY0NFh8EOG4z5ip

• Parintele Mihail – Predici audio –https://drive.google.com/drive/folders/10Rtn8w47igNlXZQZL0tVIxoFOZT263JS
• Parintele Rafail Noica – Cum am devenit ortodox https://drive.google.com/drive/folders/1-gaiLRR-3o4nqMHL_VPjbMYisUnpouPB
• Parintele Arsenie Boca – Din tacerile de sus https://drive.google.com/drive/folders/1vy3c2QIuX0hDtHvkAmcJnZlFvhQ9hWxj
• Parintele Arsenie Boca – Straluciri de har https://drive.google.com/drive/folders/1xJFLBerc42ZVCxuye40qEedMqlSTG8u-

Sunt multe cărți și materiale, acestea sunt doar cele pe care le-am enumerat eu din experiența mea, dar și librăriile și internetul sunt pline de informație și resurse care să te ajute pe calea către Dumnezeu. Exista inclusiv cărți, Filocalia spre exemplu (http://filocalia-audio.blogspot.com/), în format audio citite de diferite persoane și expuse pe internet (https://dodsite.wordpress.com/religie/). Cum spunea Hristos „caută și vei afla”

Gânduri de final

După cum Dumnezeu nu poate fi cuprins, înțeles sau văzut, nici eu nu mi-am propus să epuizez subiectul credinței și al relației cu El, ci am încercat să ating câteva nuanțe sau subiecte care mi-au fost mai aproape de suflet și mi-au venit în minte pe măsură ce am scris. In rest, caută și vei afla, bate și ți se va deschide.

Mare ești Doamne și minunate sunt lucrurile Tale și nici-un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale!

Vă rog să mă Iertați pentru ce am greșit și să vă rugați ca și Dumnezeu să îmi ierte greșelile mele.

Să iertăm toate pentru Înviere!

Hristos a înviat!