Dragul meu fiu,
Cred că este bine să încep această mică scrisoare prin a spune că mă bucur că ești copilul meu.
Mă bucur în primul rând la un nivel profund, adânc, sufletesc. Am avut și bucurii concrete, legate de anumite momente și etape din viața ta. De la mânuțele mici și delicate de bebeluș, la piciorușe și micile șosete pe care le puneam la uscat și care îmi arătau cât de delicat este trupul unui copil. De la zâmbetul și gânguritul de când erai mic, la primele vorbe și întrebări naive “ce e aia?”, la primii pași și primele realizări pe care le-ai avut. De la primele poezii și rugăciuni învățate, la primele bețișoare și operații aritmetice, la primele momente de mers cu bicicleta sau de înotat. De la primele serbări, la primele teze și lucrări. De la jocuri cu prietenii voștri, la vacanțele pe care le-am făcut împreună. Și până de curând, la primele interacțiuni cu voi ca tineri și chiar adulți. Și până la depășirea momentelor dificile, cu operația lui Ștefan și alte încercări. Și mai ales la îmbrățișări și zâmbete de care m-am bucurat în ultima vreme din partea voastră, ca semn al așezării relații noastre pe măsură ce v-ați maturizat.
Și eu am fost copil și am avut părinți, mamă și tata, la care m-am raportat așa cum am înțeles și m-am priceput. Percepția mea și relația mea cu părinții a evoluat și s-a schimbat în timp, a fost într-un fel când eram copil, apoi când am fost adolescent, apoi când am început să fiu cât de cât pe cont propriu și să îmi croiesc un drum în viață și să iau decizii. Apoi când am avut familie, mai târziu când am avut copiii și mai târziu când copiii mei au mai crescut. Ultima transformare sau etapă a relației mele cu părinții mei a fost când ei nu au mai fost. Chiar și în această fază, a fost întâi etapa în care am simțit lipsa și am înțeles anumite lucruri și o etapă ulterioară, amplificată și de boala care începuse deja să se manifeste și în care am reușit să înțeleg și mai profund și mai ales să accept, să iert și să iubesc.
Am început prin a menționa cele de mai sus pentru că rolul meu de tată pentru voi s-a format înainte de voi, în perioada copilăriei, adolescenței și tinereții mele. Cum vă spuneam și vouă la un moment dat, când am înțeles eu asta, copilul este tatăl omului mare, pentru că ceea ce sădești când ești copil vei culege mai târziu când vei fi adult și așa a fost și în cazul meu. […]
Cu siguranță cele mai importante elemente și experiențe care au conturat concepția mea despre familie în special au fost relația distantă și chiar conflictuală între părinții mei, care în cele din urmă s-a și încheiat cu divorț când aveam aproximativ 14 ani și eșecul primei mele căsnicii, după 10 ani de relație, dintre care doi ani de căsnicie, care s-a încheiat când aveam aproape 27 de ani.
Când a început relația mea cu Amalia, mama voastră, în anul 2000, simțeam un amestec de durere și dezamăgire și o dorință foarte profundă ca în următoarea căsnicie să reușesc să clădesc o familie fericită, unită, și copiii mei să nu treacă prin experiența separării părinților. Țin minte că am vorbit cu Amalia și despre copii și aveam amândoi dorința de a avea doi sau trei copii. Începutul relațiilor este în general frumos, cu planuri, proiecte și cu intenții cât se poate de bune.
Destul de repede au apărut simptome la Bogdan și a făcut primul transplant, dar pe vremea aceea nimeni nu știa adevărata cauză și faptul că este ereditară boala voastră.
Să vrei să ai copii mie mi se pare o dorință firească și naturală pentru orice om. Consider că este o formă de manifestare a dragostei, altfel decât în relația soț-soție și în același timp un rod al manifestării dragostei dintre soți. Nu mi-am pus niciodată problema dacă vor fi sănătoși sau bolnavi, mai mult sau mai puțin inteligenți, bogați sau săraci, pur și simplu am vrut să am copii și să fim o familie fericită. Eu am avut în familie pe mama și pe mama mamei cu cancer de colon și exista un istoric în acest sens care mă viza pe mine în primul rând și evident exista un risc și pentru copii. Pentru mine mai curând aceasta a fost prima informație despre un risc legat de sănătatea copiilor. Chiar și mai târziu, nu mai ține exact minte când am aflat despre Alport, nu mi-am pus problema că nu mai vreau copii, ci am mers înainte cu nădejde că va rândui Dumnezeu o soluție, inclusiv să fim noi părintele donator.
Ambele sarcini ale Amaliei au fost cu probleme și a stat la pat câteva luni pentru a ține sarcina, cu injecții și tratamente. La prima sarcină nu a putut naște normal, nu mai știu exact de ce și pentru că a născut prin cezariană a fost limpede că vom avea maxim doi copii, pentru că în România nu se practicau mai multe operații de acest gen, ci doar două. Perioada sarcinii la amândoi copiii a fost cum spuneam cu probleme și cu siguranță și cu frământări la nivel sufletesc, frică, teamă și grijă de a nu pierde sarcina, în special la Amalia. Cu ajutorul lui Dumnezeu ambele au ajuns cu bine la termen și ați ieșit voi, doi copii drăgălași, frumoși și sănătoși, după cum se vedea.
Am citit noi ceva cărți legate de creșterea copiilor înainte, mai mult Amalia, dar am citit și eu un pic mi se pare. Și am auzit și pe alții că nu te învață nimeni să fii părinte, nici mama, nici tata. Cărțile au și ele un rol și tehnic, ca să înveți să îngrijești un bebeluș, și psihologic, legat de diferite etape, dar mărturisesc că nu am citit din acestea din urmă. Oricum ce scrie în cărți este una, dar ca să înveți propriu zis să faci anumite lucruri, tot experiența este necesară, nu poți să vii de la cunoștință și informație la o abilitate pe care o stăpânești, fără să treci prin experiențe. Și acest proces de învățare este în mod inevitabil presărat cu greșeli. Întotdeauna, când înveți, faci greșeli. Nu se poate una fără alta.
În creșterea copiilor mi se pare că rolul esențial îl are mama și văd acest lucru ca fiind firesc. Nu înseamnă că tata nu are un rol și este și acesta unul important, însă există în mod evident o diferență. Din perspectiva mea mi s-a părut natural ca deciziile de zi cu zi și primul cuvânt în ceea ce privește copiii să îl aibă mama și am respectat acest principiu întotdeauna. Evident, în deciziile importante sau în anumite circumstanțe, unde consideram că am un cuvânt de spus sau o îndatorire, mi-am asumat și am spus. Mama a dus greul în sarcină, la naștere, la alăptare, mama se trezea noaptea și avea grijă de voi, mama vă ținea mai mult în brațe. Tata, adică eu, a avut rol de susținere și a asigura resursele necesare, casa, masa, doctori și orice a fost necesar. Și am putut, Slavă Domnului, nu cred că a lipsit ceva important din acest punct de vedere. Bineînțeles, a fost și ajutorul bunicii Drăguța. Până la nașterea lui Ianis ea a ajutat-o pe Amalia și a stat cu voi când a fost nevoie. Apoi Mia, mai venea și bunicul și a stat la noi o vreme și a ajutat și el, cu piața și mersul la școală și alte activități. Bunica Daniela v-a iubit mult, s-a rugat pentru voi, dar nu a avut puterea și sănătatea să vă îngrijească, doar că mai rămâneați pe la ea câte o oră, două, trei și se bucura și ea de voi cât se putea. Eu mă ocupam și cu spălatul, de obicei eu făceam baia copiilor și de asemenea după vârsta de doi-trei ani am fost cel care vă scotea afară, se juca cu voi din când în când, vă învăța să mergeți cu bicicleta, sau să jucați fotbal, sau alte activități în aer liber. Este adevărat că de multe ori vorbeam la telefon cât stăteam cu voi afară, sau ascultam la radio. Este de asemenea adevărat că ajungeam de obicei mai târziu seara, uneori mai lucram și sâmbăta sau eram plecat în deplasări, dar nu a fost ceva ieșit din comun, părerea mea. Adică, cu toate acestea, tot eu eram cel care ieșea cu voi afară, chiar dacă poate mai târziu sau mai puțin decât mi-aș fi dorit și eu. Cu drumurile la opționale, gen dans, scrimă, înot și altele, făceam cu rândul, în funcție de posibilități. Toate acestea le-am făcut cu drag, întotdeauna am găsit energia și puterea de a petrece timp cu voi, atât cât a fost posibil, chiar dacă eram după o zi mai intensă sau mai oboist. Am mai fost și pe la filme cu voi și bineînțeles la petreceri la colegi de-ai voștri și am organizat petrecerile voastre. În fiecare an am fost în concediu cel puțin o dată la mare și o dată la munte, uneori chiar de mai multe ori și de cele mai multe ori în străinătate, în Bulgaria sau în Grecia. Iar mai târziu am fost și în Franța, Olanda. Am avut momente dificile de multe ori din punct de vedere financiar, în sensul că pentru perioade mai scurte sau uneori mai lungi de timp nu aveam bani să facem tot ce ne doream, însă strictul necesar nu a lipsit niciodată din câte îmi aduc aminte.
Ca evoluție și etape, am putea spune că prima etapă a fost nașterea lui Matei. În primi trei ani și jumătate, când noi ca părinți am învățat din practică ce înseamnă să ai un copil, viața de familie se schimbă fundamental și începe să se învârtă în jurul copiilor. Libertatea de a face ce îți dorești scade în mod evident. Apoi Matei a început grădinița și a apărut și Ștefan. Aici probabil fie noi nu am gestionat foarte bine aceste evenimente, fie șocul pentru Matei a fost mai mare, dar am văzut acea problemă în comportamentul lui Matei, care a devenit foarte nervos, se împotrivea și era agresiv verbal la adresa lui Ștefan. Cu toate explicațiile, vorbele și chiar și pedepsele, Matei a continuat acest comportament până după ce Ștefan a început dializa, mult mai tarziu. Apoi a început și Ștefan să se joace, pe la 2-3 ani, și mergeam cu amândoi în parc și vă jucați cu copiii, mă jucam și eu cu voi, ne plimbam cu bicicletele și alte activități împreună. Mai târziu a început școala pe rând pentru amândoi. Matei pe la vârsta de 10-11 ani a început să aibă activități în oraș, pe la Piața Romană, întâi terapie și un pic mai târziu engleză la British Council și a învățat să meargă singur în oraș cu metroul. Eu am încurajat întotdeauna la amândoi această independență și am căutat Întotdeauna să vă împing încet-încet către situații în care să vă descurcați singuri. Cu Matei am reușit și el a fost întotdeauna curajos din acest punct de vedere și se descurca singur. Ștefan, și datorită problemelor de sănătate probabil, a fost foarte protejat de Amalia și nu m-a lăsat să îl împing către independență. A fost dus inclusiv la școală în fiecare dimineață și uneori și înapoi cu mașina de către cineva, deși nu era un pericol, dar așa a simțit mami să facă. Într-adevăr, destul de devreme, poate de la 4-5 ani, a avut probleme și făcea pipi roșu și am fost pe la doctori și probabil pe acest fond a venit grija exagerată a Amaliei. […] El nu se culca singur niciodată și toate încercările noastre, cu vorbă bună sau cu forța, nu au reușit să îl facă să doarmă singur. Era o încercare foarte grea pentru noi, pentru că de frică să nu plecăm nu adormea și noi eram obosiți, voiam să ajungem să ne culcăm și noi. Nu știu foarte bine dacă întâi a fost frica și apoi boala, sau întâi boala și apoi frica, pentru că în opinia mea se stimulează una pe alta. În schimb Ștefan se mai juca singur când era mai mic, iar Matei nu s-a jucat niciodată singur, tot timpul trebuia să se joace cu unul din noi. Următoarea etapă importantă a venit când Matei a făcut aproximativ 12 ani și când dorința lui de a se juca pe calculator îi stăpânea viața. Între altele, eu am fost principalul oponent al jocurilor pe calculator și încercările mele de a pune limite și de a folosi programe de control nu au fost susținute activ de Amalia. Veneam mai târziu acasă și eram obosit și cu grijile mele de la serviciu și îl găseam pe Matei jucându-se, uneori și pe la 10 seara, și mă enervam și pentru că Amalia nu îl oprea și pentru că el stătea atât de mult. Probabil eram mai agresiv și îl amenințam sau îl pedepseam și în felul acesta am ajuns și mai departe de Matei decât eram până atunci. Cred că îndepărtarea lui de mine și împotrivirea lui au crescut constant, încă de când era mic. Au fost și câteva ocazii în care l-am bătut mai tare la fund și pe picioare, știu că mă dureau și pe mine palmele, deci am lovit cu putere. Cu siguranță aveam o furie în mine care atunci ieșea la suprafață, dincolo de justificările pe care evident le aveam în minte. Am procedat greșit lovind atât de tare. În alte multe ocazii îl certam sau îl pedepseam să stea după ușă sau fără televizor și calculator. Mărturisesc că nu doar cu copiii am procedat așa, acesta era modul meu de a face educație, cu sfaturi și pedepse, nu prea aveam răbdare sau dragoste în momentele în care voiam să corectez ceva și treceam direct la pedepse. Cele mai multe l-au vizat pe Matei, care a fost și foarte îndărătnic și încăpățânat în a face ceea ce voia el, dar și cu Ștefan am aplicat aceleași metode, chiar dacă au fost mai puține ocaziile. Pe Ștefan nu l-am bătut niciodată, diferența nu a fost că el nu ar fi greșit, căci amândoi ați făcut greșeli, ci în atitudinea lui Matei, care era foarte obraznic și nu se lăsa. Pe de altă parte am învățat de la Matei că nu aduce folos bătaia și atunci poate a contat și asta, nu știu. După 12 ani, cum spuneam, Matei a scăpat la calculator, pentru că Amalia la un moment dat a zis „Lasă-l în pace!” și de atunci nu am mai avut putere asupra lui. Așa că avea zile, mai ales în vacanță, când stătea și 16 ore pe zi la calculator. La un moment dat i s-a făcut și rău la ziua lui Ștefan, pentru că ajunsese să nu mănânce și să nu bea apă suficient și a căzut fizic și a leșinat pe stradă. Tot avea impresia că se poate stăpâni și susținea asta în discuțiile cu mine și cu Amalia, dar evident că nu putea. Cam tot de la vârsta de 10-11 ani, l-am mutat la liceul ICHB, pentru că în clasă erau băieți care îl agresau. El învăța bine, erau invidioși pe de o parte, iar pe de alta posibil ca ceva din comportamentul lui față de mine să se fi manifestat și față de colegi, probabil era ceva care stimula agresivitatea celuilalt din modul în care răspundea sau se purta. […] Cu Ștefan am avut o relație mai bună, el nu a fost așa de împotrivitor. Când am început să am și eu ceva mai mult timp să stau cu voi, Matei deja nu mai stătea el cu mine, așa că am putut petrece mai mult timp cu Ștefan. Tot până la 12 ani am făcut activități împreună și calculatorul a fost cu măsură. În primăvara lui 2020, chiar înainte de pandemie, s-a întâmplat și cu Ștefan același lucru care s-a întâmplat și cu Matei, în sensul că atunci când am vrut să-l opresc de la jocuri a zis Amalia “Lasă-l în pace!” și de atunci a stat cât a vrut. Oricum din iulie 2020 voi v-ați mutat și de atunci relațiile noastre practic s-au suspendat, pentru că încercările mele de a petrece timp cu voi se izbeau de un zid, calculatorul era refugiul vostru și eu nu mai aveam practic un rol. Cred că număr pe degetele de la o mână de câte ori am stat cu Ștefan o oră, două, să facem teme sau să jucăm un șah. Pe Matei abia dacă îl vedeam o dată pe lună sau și mai mult. Perioada adolescenței sunt sigur că este una dificilă și posibil că și eu la rândul meu la vremea respectivă am avut o atitudine rebelă și de neascultare față de părinți, nu e chiar ceva nou. Noutatea a venit că la generația voastră calculatorul v-a furat o bună parte de copilărie. Poate că și pe vremea mea ar fi fost la fel dacă exista, nu putem ști. Probabil și pandemia a contribuit la izolarea voastră față de mine și frica de covid să fi dictat o parte din acest tip de comportament.
Ar fi de menționat că, la un moment dat, nu mai țin minte exact când, am fost sfătuiți de terapeuta voastră să vă spunem despre boala pe care o aveți, ceea ce am și făcut împreună cu Amalia. Voi, copii fiind, evident nu ați știut să asimilați această lovitură și povară. Nici nu ați înțeles foarte probabil ce înseamnă, nici noi poate nu am știut să explicăm întru totul cu o metodă care să fie mai potrivită, nu știu ce să spun. Oricum, vestea aceasta cu siguranță v-a afectat și emoțional și psihic, cel puțin pentru copilărie și până la momentul când veți accepta probabil această soartă, înțelegând mai bine circumstanțele și știind ce înseamnă și cum se poate trăi cu ea. Consider că boala este aspectul fundamental care a marcat viața voastră de până acum. Aș vrea să mai spun și faptul că nici când am aflat de ea, nici ulterior și nici acum nu m-am împotrivit, nu am fost supărat sau să o condamn pe Amalia, sau pe cineva, sau pe Dumnezeu, și să reproșez cuiva ceva legat de asta. […] Opinia mea este că totuși boala și consecințele ei în viața voastră nu sunt nici cele mai rele și, în mod evident, nici cele mai bune, nu este ceva uzual, este clar. Sunt mulți copii sănătoși din punct de vedere fizic, este drept. Pe de altă parte sunt mulți copii cu boli mai grave și la care poate nu este tratament sau soluție. Vă mai puteți gândi că puteați avea un accident, cum de altfel ați avut fiecare dintre voi și puteați avea probleme mult mai grave, gen fără o mână, un picior, sau în scaun cu rotile. Matei a fost la câțiva centimetri să fie luat în plin de o mașină. Nici alți copii care au avut accidente cu consecințe grave, nici o boală de diabet sau de inimă nu sunt ușor de dus. Să ne aducem aminte de […] cu cancer și atâtea probleme și care în cele din urmă a murit la câțiva ani. Poți avea un copil sănătos aparent sau să nu știi de o problemă și să dai de niște necazuri foarte mari, mult mai mari decât ale voastre. Știu o familie cu părinți normali care au născut doi copii orbi, fără să fi avut așa ceva în familie. Și tot din experiența mea aș vrea să mă refer la acei copii mulți, foarte mulți, de care voi nu știți și pe care nu ați avut ocazia să îi întâlniți și care, sănătoși fiind la trup, au avut familii în care au fost bătuți crunt, agresați, abandonați, neglijați, săraci, duși la cerșit, abandonând școala, fără încălțări sau căldură în casă, cu veceu în curte, fiind sortiți la vagabondaj, fetele rămânând însărcinate la 16 ani, cu alcool și bătăi în familie și atâtea și atâtea necazuri de ordin psihologic, emoțional și chiar fizic. Vă spun sincer că nu cred că ați fi dispuși să faceți schimb și să fiți sănătoși, dar să aveți soarta lor. Am avut în ultimii ani ocazia să cunosc îndeaproape oameni maturi cu astfel de experiență în copilărie și vă rog să mă credeți că suferința este cruntă în sufletul lor și viața lor a fost și este un chin, pentru că nici ei nu au putut gestiona astfel de traumă. Dacă te uiți la ce nu ai, sănătate, bani, mașina, carieră, sau mai știu eu ce, o să fii veșnic nefericit, oricâte ai avea. Fericirea, calitatea vieții și a relațiilor cu ceilalți oameni vine din interior, din modul în care vezi viața pe care o ai. Cu cât ești mai recunoscător, cu atât vei fi mai liniștit și mai fericit. Aveți scrieri pe tema asta și puteți citi acolo mai multe dacă veți dori la un moment dat. Când eram ceva mai departe de voi și nu prea reușeam să mă apropii, în perioada pandemiei, am încercat să vă transmit și să vă conving să aveți curaj, să vă luați soarta în mâini și să aveți credință că puteți schimba în bine și spre folosul vostru problemele pe care le aveți. Sunt sigur că și Mioara și terapeutele voastre v-au spus acest gen de idee. Încă de când erați mici și vă învățam să vă spălați pe dinți corect am vrut să vă dau un impuls către responsabilitate și să înțelegeți că tot ceea ce faceți și ce voiam eu să vă învăț, faceți spre binele vostru, nu pentru ca să îmi faceți mie o plăcere, și vă învățam că pentru voi vă spălați pe dinți, nu pentru mine. Dacă vă spălați bine, stați departe de dentist, dacă nu, e posibil să-l vizitați mai des. La fel este cu orice altă acțiune pe care o faceți și sfat de la mine sau de la oricine pe care îl urmați sau nu, pentru voi este sau nu este. Ca să închei capitolul cu boala, în opinia mea ea nu este rea în sine, depinde strict de voi cum o primiți și cum înțelegeți să vă raportați la ea și la toate aspectele care țin de viața voastră, inclusiv legat de mine și de boala mea. Nu vreau să spun că este ușor să duci boala pe care o aveți. Nici mie nu-mi este ușor cu a mea. Dar problema nu este dacă e ușor, problema este ce obține fiecare și cum se transformă în urma unei astfel de încercări. Fără să mă laud, pot spune că am depășit, zic eu cu bine, încercarea. Și faptul că am o stare pozitivă, senină și chiar de bucurie este un semn că prin ajutorul lui Dumnezeu și al Maicii Domnului am depășit încercarea învățând ceva din asta și întorcând spre folos situația.
O provocare a mea importantă, care a influențat mult relația mea cu voi și familia în general, a fost firma. Am muncit mult din 2001 până în 2005 și în perioada aceea am plătit datoriile legate de achiziția și renovarea apartamentului și toate cele legate de viața noastră de zi cu zi. În 2005 am plecat de la firma unde lucram și am vrut să merg pe cont propriu și să continui ce am început. Amalia nu a fost de acord. Eu am decis totuși să merg înainte. Greșeală, din punct de vedere al familiei. Eram atașat emoțional de munca de până atunci și credeam că fiind pe cont propriu voi avea o libertate mai mare și în ceea ce privește timpul, și financiar, și decizional. Credeam sincer că în scurt timp vom avea o situație bună și voi fi un patron cu o viață comodă. Viața bate filmul. După trei ani de muncă, în 2008, urma să ajungem pe profit și să îmi îndeplinesc dorința și planurile. Dar fiind un an cu alegeri locale și venind criza financiară, am avut surpriza să ne blocăm brusc și să avem datorii la bancă în jur de …RON la firmă. Mai era și creditul pentru terenurile de la Berceni de …, dar să zic că pe acela am fi putut să îl acoperim cu contravaloarea terenurilor, pentru că prețul crescuse destul de mult. Cumva, și de voie, pentru că tot timpul am crezut că mai e un pic și se rezolvă situația, și de nevoie, pentru că eram constrâns cumva de creditul de la firmă, am mers înainte. Integrisoft nu a fost copilul meu ca și voi, dar cu siguranță, în afară de părinți și de familia imediat apropiată, a fost cea mai importantă investiție sufletească și emoțională. Și acesta este un lucru foarte important, care dă sens vieții omului. Pentru mine Integrisoft a fost foarte important din punct de vedere al împlinirii mele ca persoană. Am învățat foarte mult și m-am transformat ca om în urma activității de acolo și am ajuns să prețuiesc munca, strădania, efortul, oamenii care sunt alături de tine în momentele grele prin care am trecut și acolo și cu care am legat relații strânse de peste 20 de ani în unele cazuri. Nu este o scuză a lipsei de acasă sau a deciziilor care au avut impact negativ asupra familiei, este doar un aspect care merită luat în seamă legat de sufletul și trăirile mele. Am mai fost angajat înainte și nu am simțit împlinirea de care aveam nevoie în viața profesională și chiar personal.
O altă provocare semnificativă pentru mine și cu impact major în viața voastră a fost relația mea cu mami, cu Amalia. Pornind în primul rând de la trăirile mele personale și ale ei, relația noastră s-a deteriorat cu trecerea timpului. Munca mea de la Integrisoft, efectele problemelor financiare și lucrul până seara mai târziu și uneori și în weekend au fost motivele ei în permanență. Acel context a scos la iveală problemele fiecăruia dintre noi. Nu am fost nici cel mai mare muncitor, nici nu am lipsit atât de mult de acasă sau din familie, au fost și alții care au muncit mai mult ca mine pentru mai puține rezultate. Se vede, zic eu, și din multitudinea de poze, filmări, vacanțe, petreceri și din faptul că am fost afară cu voi tot timpul. Nu spun că nu se putea mai mult sau altfel, evident că se putea. Se putea și din partea mea și din partea ei, să înțeleagă și să accepte, dar nu a fost altfel, a fost așa cum a fost și trebuie să acceptăm asta și să ne cerem iertare. Eu îmi cer iertare pentru ce am greșit!
O altă provocare care a contribuit la deteriorarea relației noastre de familie a fost faptul că eu am căutat foarte mult să fiu mai bun, să citesc, să ascult predici și învățături, să mă apropii de Dumnezeu. Nu doar munca a consumat din timpul meu cu familia, ci și această sete și înclinație a mea de a căuta, de a fi mai bun decât ieri. Nu a fost nici ceva trecător, nici neglijabil, a fost o investiție din partea mea ca timp și energie la fel ca și în voi, la fel ca și în Integrisoft. Nu mă refer la importanța și volumul alocat fiecărei direcții, ci la faptul că au existat și au contat pentru mine. Când a fost nevoie, am fost în familie, când a fost nevoie am fost la firmă, când am putut am alocat timp și lui Dumnezeu și învățării. În parc și acasă nu stăteam doar la telefon să vorbesc despre firmă, stăteam și să ascult predici sau să studiez, sau să ascult alte lucruri. Și acest tip de activitate a contribuit la depărtarea mea de Amalia, pentru că ea își dorea altceva de la mine, mai multă atenție sau să procedez altfel. Eu am oferit cu drag ceea ce m-am priceput și am simțit, dar în mod evident nu a fost potrivit. Vă rog să mă iertați!
În orice caz, dincolo de toate provocările de care am vorbit și de toate dificultățile întâmpinate, eu consider în continuare că a avea copii este benefic pentru orice om. Este o investiție foarte importantă și care necesită multă energie, răbdare și mai ales dragoste. Nu doar că nu îmi pare rău, dar sunt foarte bucuros că v-am avut pe voi. Orice investiție emoțională și sufletească în ceva pe care îl faci îți aduce o legătură sufletească mai puternică, direct proporțională cu investiția. Și dacă sădești un pom și îl uzi, când mănânci un măr din el, știi că este sădit de tine. Cu atât de multe ori mai mult ai satisfacția atunci când investești 10 ani, 20 de ani, sau cât e nevoie, în proprii tăi copii. Eu simt că acest lucru m-a împlinit ca om și m-am străduit în tot acest timp să fac tot ce mă pricep mai bine, cu toată dragostea de care am fost în stare. Cu siguranță nu am fost un tată sau un soț perfect și îmi pare rău pentru greșelile făcute. Fără să mă scuz în vreun fel, acum îmi dau seama că orice drum în viață este presărat și cu reușite și cu greșeli, sau chiar eșecuri. Am învățat să accept asta și să îmi cer iertare pentru a putea fi împăcat și cu mine și cu ceilalți. Dragostea pe care am pus-o și priceperea mea le-am folosit la maxim, cu toată bunăvoința și având în permanență scopuri bune, fără să mă ascund. Așa m-am priceput și așa am făcut, cu ajutorul lui Dumnezeu.
În ultimii ani am răsfoit amintirile pe care le am și de la părinți, și cu voi, cu familia, și m-am uitat pe toate pozele. Nu doar de pe poze, ci și din inima mea pot să spun că am multe amintiri frumoase cu voi. Am să trec în revistă câteva și voi începe cu începutul, cu momentul în care s-a născut Matei și a supt la sânul Amaliei pentru prima dată la Spitalul Municipal. Eram și eu acolo și am surprins momentul pe cameră. Apoi îmi mai aduc aminte cu drag de o vacanță în Bulgaria, după ce s-a născut Ștefan, când Matei avea aproape patru ani și Ștefan câteva luni. Atunci, în ultima zi înainte să plecăm, după îndelungi rugăminți, Matei a acceptat să învețe să sară în piscină și săream amândoi de mână. La început îi era frică, apoi după câteva sărituri a început să îi placă și la un moment dat a sărit și singur, o dată sau de două ori, spre sfârșit. Când Ștefan a făcut vreo doi-trei ani și Matei avea vreo șase, îmi mai aduc aminte cu plăcere și cu bucurie când vă citeam povești seara în cameră și erați amândoi în pat cu mine unul în stânga și unul în dreapta. Tot din perioada aceea îmi mai aduc aminte când dormeați amândoi în același pat, așa era la început. După ce Ștefan s-a făcut ceva mai mare, înainte să moară Mia și să se mute Matei singur, cam tot din perioada aia mai țin minte când îl învățăm pe Ștefan să meargă pe bicicletă cu roți ajutătoare și nu știa să dea la pedale. Iar Matei învăța să meargă fără roți ajutătoare și învăța și cu rolele. Într-o seară, când eram în parc, nu am fost atent o vreme și la un moment dat m-a strigat Matei și nu știam unde este. La un moment dat mi-am dat seama că urcase într-un brad destul de înalt și foarte des și cred că era pe la 3- 4 m înălțime, dar nu se vedea, pentru că era ascuns în crengi. M-am cam speriat, dar i-am zis să coboare încet și era și el speriat. A coborât până la urmă fără evenimente, dar a fost o aventură destul de riscantă. Apoi mai târziu îmi aduc aminte cum jucam fotbal, eu contra voi doi, noaptea în parc la locul de joacă de lângă școală, unde se pusese tartan pe jos de curând. Era noapte, ne jucam la lumina becurilor, cred că era toamna sau iarna, că se întuneca devreme. Țin minte că erați foarte ambițioși, mai ales Matei, să-mi dea gol și să mă bateți. Ștefan stătea mai mult în poartă fiind mai mic, iar eu vă învățam să colaborați, să dați pase între voi când atacați. Cu Matei m-am plimbat și cu canoea pe lac, când era mic. Pe vremea aceea erau ierni cu zăpadă mai multă și îmi aduc aminte cu bucurie când vă dădeați cu sania pe derdeluș. Vă puneam pe amândoi și vă dădeam drumul pe delușorul dinspre terenurile de fotbal. Tot atunci făceam oameni de zăpadă cu voi, sau chiar cazemate. Primele zile de școală și de la Matei și de la Ștefan au fost cu bucurie și cu emoții. La serbări și la grădiniță și la școală în clasele I-IV am fost de fiecare dată. Îmi aduc aminte și cum mergeam cu Ștefan la Lego, la Palatul Copiilor, împreună cu Irina și cu mama ei de cele mai multe ori. Apoi la sfârșit îmi arăta ce a făcut și mergeam în parc să se joace copiii, lângă Palatul Copiilor, la un loc de joacă. Matei a fost o vreme la dans și mă bucuram când îl vedeam și eu la concurs cum dansează, pentru că este un sport frumos și nobil. Mie mi-a părut rău că s-a lăsat, cred că se descurca destul de bine. Ștefan a fost mai mult la scrimă și bucuria mea nu era concursul, cât bucuria lui, pentru că îi făcea plăcere și îl vedeam la antrenament că s-a împrietenit cu alți copii. Când Matei a crescut, am fost cu el la Romană, la terapie, și la engleză la British Council. L-am învățat să meargă singur și a fost pentru mine o bucurie când a început să meargă singur și să capete încredere și să fie mai autonom, chiar dacă avea doar 11 ani. Deja după 12 ani Matei nu prea mai stătea cu noi, așa că am petrecut mai mult timp cu Ștefan. Din acea perioadă îmi aduc aminte cu bucurie când era toamnă și am strâns frunze într-un morman mai mare și era el și alți câțiva copii care săreau în frunze cu bucurie de copii, fiind ceva neobișnuit pentru ei. Bine, că până la urmă s-a lăsat și cu o mână luxată sau ceva, dar bucuria cred că a rămas împreună cu pozele. Tot în perioada aia, când mai ieșeam ne jucam badminton sau fotbal cu Ștefan și cu prietenul lui Călin sau cu Gabi. Altădată au venit pe la Ștefan pe acasă 2-3 prieteni Irina, Călin, Gabi și știu că m-am jucat cu voi cu gloanțe din acelea de burete. Făcuse fiecare o cazemată și ne atacam unii pe alții și eu m-am pus la mintea voastră și mă jucam cu voi. Am mai fost și în multe concedii, îmi aduc aminte cu drag de o excursie la peșteră la părintele Arsenie, când am urcat cu toții. De la acea excursie am și eu pozele cu voi de pe telefon de la contacte. Am mai fost cu toții la un moment dat într-o drumeție de 10 ore în Retezat, la Lacul Bucura, la 2000 m altitudine. A fost cea mai lungă și temerară drumeție pe care am făcut-o împreuna și am fost surprins plăcut că am reușit și că la final nu aveam nici febră musculara niciunul din noi. Mai țin minte și o petrecere la Iuli Coman acasă, când eram toți prietenii din Ozana cu copiii și v-a pus pe voi în ordinea vârstei și a înălțimii, de la Sofia cea mai mare, până la Adrian cel mai mic și a fost o poză haioasă. Cred că tot de atunci, sau de fapt poate mai târziu, este poza de pe telefonul meu, una dintre ultimele împreună toți patru, probabil prin 2018 sau 2019. Excursia în Israel, țin minte că erați pe lângă noi, ascultați pe părintele care era ghid și Ștefan era mai tot timpul lângă el și am avut impresia că v-a plăcut. A fost o excursie care pe mine m-a impresionat foarte mult și mi-a și folosit foarte mult pentru suflet. Îmi mai aduc aminte cu drag și de excursia în Franța de ziua lui Ștefan de 14 ani, când a fost pentru ultima oară când am jucat fotbal și baschet cu Ștefan, Mihai și Mihăiță. Nu prea credeam că o să pot, dar mi-am depășit temerile și am putut și am rămas cu o amintire foarte frumoasă. Sunt niște amintiri emoționante și mai recente. Cu Ștefan am avut ocazia odată, când stăteam la voi acasă, în toamna lui 2023, să trăim un moment emoționant. Îl tot întrebam dacă vrea să se joace șah cu mine, ca să petrec un pic de timp cu el și nu prea voia. La un moment dat a avut curajul și mi-a spus că nu poate să mă vadă așa bolnav, că suferă și atunci a venit la mine și s-a așezat în pat lângă mine, cu capul pe pieptul meu și a plâns și el și am plâns și eu. I-am spus atunci că pe toate trebuie să le primim din mâna lui Dumnezeu, că știe El mai bine ce ne este de folos. Probabil era emoționat și nu știu dacă a reținut, dar mă bucur oricum de faptul că a împărtășit cu mine sentimentele lui și mi-a spus și că mă iubește, și că suferă că mă vede așa și și-a cerut iertare pentru ce a greșit. M-a impresionat, pentru că este mare lucru să ai această putere, să îți ceri iertare și să recunoști greșelile. Cu Matei, când a fost la mine ultima oară în mai și în iulie, m-am bucurat mult când la sfârșit a acceptat să mă îmbrățișeze. Apoi, după acel moment, am vorbit la telefon pe WhatsApp cam la trei săptămâni așa și l-am văzut zâmbind și a stat de vorbă cu mine. Asta mi-a adus bucurie în suflet, l-am văzut fiind pe cont propriu, descurcându-se bine și alegându-și un domeniu interesant și care îi place și îl pasionează. Faptul că este pe picioarele lui la nivel de facultate este un lucru care mă împlinește, că într-un fel misiunea mea de părinte a fost îndeplinită până la un nivel suficient de bun. Poate se putea și mai mult, de aici încolo rămâne să vă însoțească mai mult cuvintele mele, prin ceea ce am scris. Am vrut să notez aceste câteva amintiri. Bineînțeles că sunt mult mai multe, dar am vrut să spicuiesc câteva, pentru că cea mai mare parte din ultimii 20 de ani din viața noastră s-a învârtit în jurul vostru.
Un aspect foarte important legat de voi este că am învățat multe de la voi. Poate nu este așa de obișnuită această perspectivă, de a învăța de la copiii tăi. De obicei lumea gândește doar invers. Și eu gândeam la fel înainte. De la un moment dat, când am început să înțeleg mai multe și să ascult mai mult și să învăț din toate ocaziile care mi se oferă, am început să descopăr că o parte din comportamentul și din trăirile voastre sunt copiate de la noi, de la părinți. Și am învățat să îmi pun întrebarea dacă un anumit lucru pe care îl faceți unul din voi îl fac și eu și în acest fel m-am descoperit mai bine pe mine însumi. A fost o metodă bună de a mă oglindi și de a-mi da seama că în anumite privințe dacă vreau să vă educ într-un anumit fel, sau să faceți un lucru într-un anumit fel, este foarte important ca și eu să fiu un exemplu în acel sens. Alt lucru pe care l-am învățat cu ocazia creșterii voastre, a fost răbdarea. Cu copiii trebuie să ai răbdare și înțelegere, pentru că până învață să facă un lucru trebuie să ai stăruință și răbdare, multă răbdare, îndelungă răbdare, mai multă decât ești dispus în viața de zi cu zi. Am mai învățat și faptul că și eu am fost copil și am avut mamă și tată și am fost răsfățat și am înțeles, într-o oarecare măsură, bineînțeles, cam cum au simțit ei atunci când eu eram neștiutor, nerăbdător, făceam ceva sau mă împotriveam, eram îndrăzneț și credeam că știu eu mai bine. Am trecut și eu prin fazele astea și, când am înțeles asta, am avut mai multă răbdare și cu voi. Dar una e să știi la modul mental și alta este să treci prin această experiență; nu se compară. Cel mai important și mai important lucru pe care l-am învățat a fost să ofer dragoste necondiționat. Dragostea pentru copii este probabil cea mai apropiată de dragostea cea adevărată, pe care o are și Dumnezeu pentru noi. Acea dragoste care te face să te pui pe tine pe planul doi, te întărește în momentele de încercare și nu scade, chiar dacă copilul vorbește sau se poartă urât. Ca părinte, înțelegi lucrurile astea și poți trece peste ele, pentru că ai o dragoste altfel decât pentru părinți, sau soție, sau oricine altcineva. Este o dragoste dezinteresată, care nu așteaptă ceva înapoi, dăruiește pur și simplu, iar și iar. De obicei, părinții sunt în stare de orice pentru copii și de aceea acest fel de dragoste este pur și simplu măreț și ne învață cum ar trebui să iubim, nu doar pe copii, ci și soțul, soția, părinții, prietenii și chiar pe dușmanii noștri. Aceasta este dragostea la care ne cheamă Hristos, așa cum și El a avut-o pentru fiecare dintre noi când S-a suit pe cruce.
Sunt recunoscător bunului Dumnezeu că am avut șansa de a fi părinte și de a avea doi copii minunați. Mărturisesc că am avut momente dificile, în care mă durea durerea voastră, pe care o vedeam și o simțeam dincolo de cuvinte. Am avut momente de revoltă, când nu mă ascultați, când vă spuneam sau vă învățam ceva. Nu vreau să neg și să spun că tot timpul am fost un tată fericit și liniștit, dar peste toate încercările dragostea a biruit. Și eu am această mulțumire și recunoștință că am reușit să contribui la creșterea și educarea voastră, așa cum am putut și m-am priceput și eu, în neștiința și slăbiciunea mea. Pe lângă faptul că am înțeles că și eu am fost ca voi, neascultător la rândul meu și am primit lecția de rigoare, bucuria și satisfacția de a vă vedea mari, începând să vă luați propriile decizii și să vă croiți drumul în viață este sentimentul dominant, alături de dragostea pe care nu am încetat niciodată să v-o port. La momentul la care scriu, Matei și-a ales o carieră și s-a descurcat zic eu foarte bine în primii doi ani de facultate, cumva simt că a ales potrivit cu ceea ce simte și este un drum care mi se pare fain din punct de vedere profesional. Ștefan a depășit destul de bine momentul operației și la amândoi începe să se vadă trecerea adolescenței și așezarea mai bună, deschiderea ceva mai mare către a învăța și chiar către mine. Sunt recunoscător și pentru ce am învățat din poziția de tată, pentru că m-a ajutat să îmi înțeleg într-o oarecare măsură și relația cu părinții mei și în acest fel să mă împac și cu ei și cu mine însumi.
Voi sunteți proiectul meu cel mai complex pe cale l-am făcut vreodată și în care m-am angajat cu toată dragostea, energia și priceperea mea, chiar dacă niciodată nu am știut nici ce presupune, nici ce va urma. Am contribuit la viața a doua persoane și mă bucur că am avut acest dar de la Dumnezeu. De acum cele două bărcuțe la care am meșterit sunt lansate la apă și nădăjduiesc să se transforme în vapoare care să circule pe marea vieții acesteia și să ajungă cu bine la destinație, în fața lui Dumnezeu.
Ce îți dăruiesc și îți doresc eu ție, dragul meu copil
Moștenirile sunt de multe feluri. Majoritatea oamenilor de obicei se gândesc la averi și la cele materiale. Din punctul acesta de vedere aveți asigurat cu siguranță un început bun în viață. Poate se putea și mai mult, dar vă mărturisesc că niciodată nu am fost de principiul de a da copiilor mei de toate fără ca ei să facă nimic și la fel am făcut și cu colegii. Consider că și din acest punct de vedere trebuie să vă clădiți singuri casa, viața, cariera. Oamenii beneficiază cel mai mult atunci când participă cu propriile mâini, cunoștințe și propriul suflet la ceea ce obțin și în acest fel apreciază și câștigă mai mult din experiența procesului de construcție.
Cea mai importantă parte a moștenirii pe care v-o las, cu mila și cu ajutorul lui Dumnezeu, o consider educația, sfaturile și învățăturile pe care am încercat să vi le transmit, atât pe parcursul creșterii și educării din vremea copilăriei, cât și în ultimii ani, prin cărți, link-uri la articole și videoclipuri și chiar prin ceea ce am scris, atât legat de partea mentală și emoțională, cât mai ales de credință și de legătura cu Dumnezeu. Cele mai importante idei și concluzii din experiența mea de viață vi le-am împărtășit și direct în conversațiile pe care le-am avut și pe WhatsApp și sub alte forme și în articolele scrise în ultimul timp și publicate pe site-ul cu experiențaSLA.ro. O alta parte sunt în […] care sunt pentru voi în mod special. Este drept că probabil vouă acum vi se par doar cuvinte și nu au o însemnătate prea mare. Ele cuprind o experiență bogată și care este greu să o pui în cuvinte. Sunt totuși învățături de folos, pe care, dacă le urmezi și îți dai seama de ele, ai șansa să treci mai ușor și mai repede de momente grele. Cel mai bun mod de a învăța rămâne tot experiența proprie și poate atunci, din mijlocul evenimentelor pe care le veți trăi, cuvintele mele să capete un alt sens. În orice caz, din punctul meu de vedere, acesta este cel mai valoros lucru pe care vi-l pot lăsa. Bineînțeles există și o altă moștenire, genetică, emoțională, fiziologică, pe care v-am transmis-o cu sau fără voia mea, atât prin intermediul ADN, cât și prin propriile mele trăiri și comportamente, pe care și voi la rândul vostru, cu sau fără voia voastră, le-ați adoptat sau nu. Ați avut două resurse majore de inspirație și modele în mama și tatăl vostru, dar și în celelalte persoane care au contribuit la educarea voastră, bunici, învățători, profesori, terapeuți, duhovnici. De voi depinde ce alegeți, ce puneți în practică mai mult la nivel conștient.
Dorințele mele legate de voi încep cu cea de căpătâi: să aveți o relație strânsă și caldă cu Dumnezeu. Din punctul meu de vedere, poți avea orice pe lumea asta, dacă nu Îl vei avea pe Dumnezeu nu poți fi fericit cu adevărat. Lucrurile materiale și plăcerile nu împlinesc ființa umană, le ai și tot mai vrei ceva. Doar Dumnezeu te poate împlini și sătura. Să Îl cunoști pe Dumnezeu nu este foarte ușor, pentru că cere răbdare și perseverență să depășești clișeele mentale și educaționale induse de societatea actuală. Dacă ai o căutare sinceră nu este nici greu pe de altă parte, important e să îți deschizi inima către El și încetul cu încetul ți se va dezvălui, pe măsură ce înaintezi și tu spre El. Chiar dacă acum este belșug și e o stare bună din punct de vedere material în lume, nu se știe niciodată ce urmează și când. În momentele grele la nivel personal și chiar de societate, Dumnezeu rămâne singurul sprijin real și cel mai puternic pe care îl puteți avea vreodată. Mie personal mi-a fost de folos maxim în momentele grele legate de familie, de firmă și în cele din urmă legate de boala pe care o am. Iată că în ciuda tuturor dificultăților sunt senin și am trecut cu destul de multă ușurință peste încercări, doar datorită ajutorului lui Dumnezeu. Asta vă doresc și vouă să aveți, pentru a fi fericiți cu adevărat.
Sănătatea, banii, averea, cariera, faima, toate sunt trecătoare. Este de folos să aveți din toate ca instrumente de a trăi pe acest pământ. Vă doresc cât vă este de folos din fiecare. Doar vă mărturisesc că din experiența mea ele nu aduc fericirea.
Vă mai doresc să aveți relații bune și foarte bune cu ceilalți oameni, cu cei din jurul vostru, rude, prieteni, colegi. În primul rând între voi să aveți o relație bună, de frați. Este una dintre cele mai apropiate posibil relații de rudenie, vă aveți unul pe altul, vă puteți ajuta, puteți ține unul la celălalt. Concurența sau competiția nu ar trebui să aibă loc în relația voastră, pentru că ea nu aduce căldură, dragoste, susținere, aduce doar suferință. Lăsați loc în primul rând pentru dragoste în relația voastră. Din acest peisaj vă mai doresc cel mai mult să aveți o familie caldă și cu bună înțelegere, cu copii de care să vă bucurați așa cum m-am bucurat și eu de voi și cum se bucură orice părinte. Copiii aduc probabil cea mai mare împlinire în viața omului și familia este locul cel mai important pentru un om. Și revin și spun că cea mai solidă fundație pe care poți clădi o familie este credința în Dumnezeu.
Ca să ajungi la o relație bună cu Dumnezeu și la una la fel de bună cu oamenii, mai ales familia și cei apropiați, din experiența mea consider că este necesară o schimbare profundă în interiorul ființei tale. Nu există partener, coleg, copil, sau persoană perfectă și în general pe ceilalți nu îi poți schimba. Ceea ce trebuie să cauți să schimbi este pe tine însuți. Diferența esențială o face perspectiva pe care o ai asupra unui lucru și nu lucrul în sine. Schimbându-te pe tine poți transforma boala în oportunitate, suferința în bucurie și poți trece mult mai ușor peste micile inconveniente. Recunoștința este cea care aduce fericirea. Când reușești să vezi partea plină a paharului, dincolo de nemulțumiri, dincolo de aparențe, dincolo de dorințele tale care nu se termină niciodată, dincolo de toate este pacea, este fericirea, este Lumina lui Dumnezeu. Și sufletul fiecărui om are o scânteie din această Lumină. Atunci când reușești să te conectezi la sufletul omului, ai șanse la o relație adevărată.
Așa că vă doresc cel mai mult să aveți credință în Dumnezeu, pace în suflet și o relație bună cu ceilalți oameni, bazată pe dragostea autentică, asemănătoare cu dragostea părinților pentru copii și a mea pentru voi.
Și pentru ca să ajungeți la cele de mai sus, vă mai doresc să aveți deschidere sufletească și mentală, recunoștință, un nivel cât mai înalt de conștiință și perseverență în a vă dezvolta mental și spiritual. Și peste toate, multă dragoste pentru Dumnezeu, în primul rând, și pentru toată făptura.
Îmi doresc foarte mult, cel mai mult, să ne vedem cu bine în Rai.
Sunt recunoscător în mod deosebit lui Dumnezeu că am avut și eu și voi șansa extraordinară de a trăi după accidentul din 2007, în mod absolut minunat. Am putut să vă fiu tată în continuare, să vă văd, să vă cunosc, să particip la educația și la creșterea voastră.
Viața nu se termină aici. Veți putea să vorbiți cu mine ca și până acum, doar că eu nu voi mai putea vorbi cu voi, probabil, până ne vom întâlni în viața de dincolo. Să ne fie întâlnirea cu bucurie! Depinde și de mine, depinde și de fiecare dintre voi. Și mai ales toate sunt la picioarele bunului Dumnezeu și cu mila Lui, în Care să aveți nădejdea.
Să vă rugați și pentru mine, pentru iertarea păcatelor, pentru mami, pentru voi și pentru toți cei dragi vouă.
Mă voi bucura pentru orice pas pe care îl veți face spre folosul vostru real și suprem, spre dezvoltarea și împlinirea voastră, spre bunul Dumnezeu și poate și spre mine.
Fie și dragostea mea cu voi, dar mai ales dragostea Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, și ocrotirea Maicii Domnului.
Vă mai rog încă o dată să mă iertați!
Vă iubesc din suflet!