Îndrăznesc și eu a spune
Despre așa mare minune,
Că Te-ai coborât în lume.
Tu, Cel din Tatăl născut,
Tu, Cel fără de-nceput,
Să Te pleci spre noi ai vrut.
Ai adus lumina Ta,
Din milă pentru făptura cea
Care-n beznă se pierdea.
Mintea mi se înfioară
Cum chiar prin Sfânta Fecioară
Însuși Domnul se coboară.
Ai ales un trup curat,
Făcându-l în chip minunat
Mamă, fără de bărbat.
Dumnezeu fiind din fire,
Te-ai unit cu-a Ta zidire
În chip, fără despărțire.
Fiul S-a făcut Hristos,
Cuvântul cel luminos,
În chip de copil duios.
Parcă nu era destul
Pentru omul cel fudul,
Te-ai născut și în staul …
Mulți oameni, zidirea Ta,
Nu Ți-au primit dragostea,
Nici atunci, nici mai încoa`.
Nu au deschis ușa lor,
N-au cunoscut al Tău dor,
De oameni mântuitor.
Lângă vite ai șezut,
Să ne-arăți în chip tăcut
Cât de mult am decăzut.
Peștera a fost cea
În care-ai plecat fruntea
Pentru ridicarea mea
Din păcat, din nesimțire,
Din a patimii robire,
Pentru îndumnezeire.
Fânul, boii și cu ieslea,
Magi călăuziți de stea
Și păstorii-au primit vestea.
An de an, Pruncul-Minune
Face înc-o plecăciune.
„Poate-acum?” pare a spune.
Sus în cer, heruvimii
Nu cutează a privi
Către lumina Treimii
Și Tu la noi ai venit,
Pan-la iesle Te-ai smerit,
Oamenii nu Te-au primit.
Asta mi-e nedumerirea:
Nașterea sau răstignirea,
Unde-i mai mare iubirea?
Să mai zic? Oricum n-ajung
Să cuprind. Sunt doar pământ.
Mai bine mă duc și plâng …