Jurnal de călătorie – 2025

26.01.2025

Cu mila lui Dumnezeu, iată că am ajuns în anul 2025!

Slavă Domnului, cine ar fi crezut?

Și iată că reușesc să și scriu un pic la jurnal.

Am avut un început de an destul de presărat cu încercări și prin faptul că au fost sărbători și implicit somn mai puțin, dar am făcut față cu brio, cu ajutorul lui Dumnezeu. Pe data de 2 însă, în ziua hramului, am avut o mare aventură cu scaunul și am stat patru ore pe toaletă ca să reușesc să scot un scaun foarte tare, care m-a chinuit destul de zdravăn. Apoi sora Elena a început să aibă o criză de spate și nu a mai putut să mă plimbe. Așa că până pe 12 ianuarie aproximativ am stat mai mult pe fotoliu și am dat la pedale ca să fac un pic de mișcare. Apoi s-a îmbolnăvit mama ei și a plecat la Iași și două zile m-a îngrijit doar părintele, cât a putut, și apoi a sunat sora să îmi spună că nu se mai întoarce. A fost o surpriză pentru mine și nu a avut curaj să-mi spună dinainte în față și nici după aceea. Am mai sunat ieri de două ori și nu a răspuns, cred că nu mai are curaj să vorbească cu mine și îi este rușine. Eu i-am mulțumit pentru toate câte a făcut pentru mine și am avut o stare de liniște și pace când am primit vestea de la ea, nu m-am supărat chiar deloc, ci am mulțumit lui Dumnezeu pentru ajutorul dat prin ea timp de un an și jumătate, când m-a spălat, mi-a dat să mănânc, să beau apă, m-a dus la veceu, m-a plimbat, mi-a dat de mâncare, a gătit, mi-a șters nasul, lacrimile și multe, multe alte forme de ajutor. Apoi a venit câteva zile un frate mai în vârstă, apoi l-a luat și pe el spatele și de o săptămână a venit un călugăr mai tânăr și mai dezghețat, care mă îngrijește foarte bine și Slavă Domnului că s-a rezolvat. Că dacă nu are cine să mă îngrijească aici, va trebui să plec și mi-ar părea rău, că aici am rugăciune și liniște și dragoste. Sora Elena cred că dincolo de problemele și de necazurile ei, a plecat în primul rând datorită faptului că eu am cârtit și am fost nemulțumit de diverse nimicuri din comportamentul ei și Dumnezeu a luat darul înapoi. Sunt conștient că și activitatea de îngrijire a devenit mai dificilă, în special în ceea ce privește susținerea mersului și eventualitatea de a rămâne la pat, care ar fi depășit puterea și disponibilitatea ei. Probabil o altă cauză importantă a fost faptul că ea era destul de încercată verbal de celelalte maici, din cauza comportamentului ei, dar și din cauza neputinței maicilor de a o înțelege în limitele ei de putere mentală și sufletească. Așa e ea, se ascunde și de frică și că așa o fi firea ei, Dumnezeu știe, dar într-adevăr îți dă o senzație de nesiguranță. Am constatat după plecarea ei că nu mă mai enervez din lucruri mărunte aproape deloc. Poate am și învățat lecția și poate nici nu mai sunt așa de stimulat în spiritul meu critic, cum eram când ea zicea că se duce să își ia ceva pe cap și venea după jumătate de oră și mie mi se urca sângele în cap, că nu pot să înțeleg cum poți să faci așa în mod constant. Dar nu are logică rațională, este foarte probabil ceva inconștient. În fine, nu vreau să mă bag în mai multe, ci mă opresc aici și dau slavă lui Dumnezeu pentru ajutorul primit încă o dată și voi fi veșnic recunoscător pentru toate câte a făcut. Cu ocazia aceasta am constatat, sau mai curând aș vrea să notez, că îmi dau seama că toți oamenii, chiar și călugării, au neputințele lor, unul pe o parte, altul pe alta. Dar cred că Dumnezeu răsplătește partea pe care o pui în fața Lui și virtuțile pe care le lucrezi și trece astfel cu vederea slăbiciunile inerente ale fiecăruia. Sunt momente în care sunt surprins de comportamentul maicilor sau al călugărilor și mă întreb cum poate un om care viețuiește în mănăstire să procedeze într-un anumit fel neașteptat, dar apoi îmi dau seama că este neputința fiecăruia, așa cum sunt și neputințele mele.

Între timp, în afară de vizitele pe care le-am primit de la prieteni, colegi și rude, aș vrea să menționez și vizita pe care am primit-o de la Amalia, Matei, Ștefan și Mioara pe 28 decembrie. A fost o atmosferă faină, erau binedispuși toți și a fost prima oară când Ștefan a zis că i-a plăcut la munte. Iar a doua zi, după ce au plecat de la mine, Matei cu Ștefan au fost într-o drumeție la cabana Diham și au coborât direct în Azuga, vreo cinci ore de mers, cu zăpadă și ceva peripeții, căci au fost îmbrăcați în blugi, trening și cu adidași, total inadecvat pentru munte iarna. A fost o coborâre mai abruptă pe zăpadă și au fost niște încercări pentru ei. Dar eu m-am bucurat tare mult că au făcut drumeția, ceea ce nici unul dintre ei nu prea face de obicei și mai ales că au fost ei doi împreună ca frați, nu s-au certat, a fost o atmosferă de cooperare între ei și amândoi au zis că le-a plăcut. Au ajuns cu bine, Slavă Domnului! Amalia mă bucură din ce în ce mai mult, că, pe lângă faptul că vorbește cu mine normal și firesc, am simțit și că îmbrățișările ei au căldură și mă strânge un pic în brațe când pleacă, ceea ce este ceva nou. […] 

Eu cu puterile am mai scăzut ceva, dar Slavă Domnului încă merg, cam împleticit și la o ieșire rareori fac mai mult de o tură, dar am avut momente bune în care am făcut și două sau chiar trei ture zilele trecute. Cu mâinile am pierdut câteva mișcări, dar Slavă Domnului ultimul lucru la care le mai folosesc este să mă răsucesc în pat noaptea și e mare lucru că pot. Cu înghițitul pare să fie un pic mai rău de vreo lună încoace. Cu toate astea a rânduit Dumnezeu și printr-o întâmplare a venit aici un doctor naturist care mi-a recomandat niște ciuperci pastile și perfuzii cu vitamina C și m-a stimulat să fac ceva să ies cu scaunul mai des de patru zile, cum eram când a venit el înainte de Crăciun. Părintele mă stimulează permanent să trag spre recuperare și îmi face și reflexoterapie. Mărturisesc că de vreo două luni am început și eu să accept la modul profund ideea că mă pot vindeca, am acceptat și tratamentul acesta și m-am simțit un pic mai bine câteva zile, când am fost mai odihnit. Voi continua să țin capul sus și să trag și eu de mine cât pot, pentru a ține ce se mai poate în mișcare și, de ce nu, poate chiar să progresez, cu mila Domnului. Chiar dacă nu subscriu la entuziasmul de a merge pe munte sau alte îndemnuri din acestea fantastice, am nădejdea că Dumnezeu, dacă va fi de folos, va rândui și vindecarea și cred în asta fără să fiu exuberant sau să mă laud sau să afirm cu tărie că e ceva sigur. Un gând pe care îl am este că Dumnezeu a îngăduit să mai trăiesc pentru rugăciunile și dragostea oamenilor care se gândesc la mine, sau vin la mine, sau mă ajută, și că în felul acesta dă răsplată multor oameni pentru cercetarea unui bolnav, acela fiind eu. Dau slavă lui Dumnezeu pentru toate și cu mila Domnului poate voi mai scrie aici, sau chiar voi mai merge pe munte.

Mila Ta, Doamne, mă va urma în toate zilele vieții mele Amin!

23.04.2025

Hristos a înviat! Fie numele Domnului lăudat!

Cu mila lui Dumnezeu am ajuns cu bine și în această sfântă zi și am trecut de sărbătorile de Paști fiind încă pe picioare și încă având puterile de a mânca, de a merge, de a vorbi și de a dormi, pentru că este una dintre cele mai importante care mi-au rămas. Faptul că dorm și reușesc să mă mai mișc în pat de pe o parte pe alta mă gândesc că este esențial, că mă pot odihni. În ultima vreme, cu mila lui Dumnezeu, am fost mai bine cu somnul, că de două trei săptămâni, în afară de zilele de slujbă când mă trezesc mai de dimineață și dorm mai puțin, am început să dorm câte șase-șapte ore pe noapte. Este mult mai bine decât înainte, când dormeam câte patru-cinci ore pe noapte. De Sfintele Paști, am reușit să cobor și să stau la toată slujba, deși în noaptea dinainte am dormit vreo cinci ore și nu am mai reușit să adorm peste zi. Deși am fost cam slăbit, am reușit să rezist și să urc și scara spre dimineață, când am venit. A doua zi, duminică, deși dormisem doar patru ore, m-am trezit cu o stare de bine și de bucurie naturală, fără o motivație anume, am avut și putere ceva mai multă decât de obicei, a fost o zi minunată și afară a fost cald. 

În ultima vreme am fost mai bine decât de obicei și cu gândurile, că am reușit să le îndepărtez mai ușor pe cele rele, să nu mai dau curs invitațiilor de la cel cu coarne, să abandonez ceva mai repede scenariile și ideile rele care îmi mai veneau și să nu mă enervez aproape deloc. Mulțumesc lui Dumnezeu că am reușit să fac ceva progrese și pe acest plan.

Puterile au mai scăzut și am dat puțin înapoi, în special în ceea ce privește gâtul, înghițitul, mestecatul, vorbitul. Mai am, poate o dată pe săptămână sau mai rar, câte un episod în care mă înec, în general cu o picătură de apă sau cu salivă. Îmi mai rămâne în gât câte o bucățică de mâncare sau câte o pastilă cam în fiecare zi și mai ales seara, când sunt mai slăbit, se simte și la înghițit. La fel cu puterea de a ține capul sus. Cu picioarele a fost o scădere sensibilă, dar ușoară. Deși în ultima vreme am reușit să fac mai multe ture pe zi și am avut momente când am făcut chiar câte șase sau opt ture, se simte o scădere a preciziei mișcărilor, pentru că mă lovesc la modul propriu cu stângul în dreptul de obicei sau mă calc cu un picior pe altul. Am reușit totuși să gestionez și să mă mișc în continuare, am avut și un episod sau două în care era să cad, că m-am împiedicat, dar m-a ținut părintele care are grijă de mine. Altădată când am vrut să mă ridic de pe un balansoar pe balcon nu m-au ținut picioarele, m-am lăsat jos pe podea în fund și mi-am sucit puțin genunchiul, dar am luat niște homeopate și mi-a trecut într-o zi două și am revenit la normal. Nu mai am tratamente de luat și asta mă bucură, pentru că am mai puține griji.

De vreo lună de zile părintele care mă îngrijește și-a schimbat într-un mod pozitiv și frumos atitudinea în relația cu mine. Și înainte avea grijă, dar era puțin mai distant, iar de ceva vreme a început să fie mai deschis, mai cald. Probabil și eu îl mai necăjesc și oricum știu că suferă pentru faptul că este legat de mine și ca nu poate să mai zburde, să mai iasă și să mai facă alte lucruri . 

Un lucru demn de consemnat este că am terminat site-ul cu experiențaSLA.ro și am început să scriu și o nouă pagină cu ideile pe care le-am adunat în viața mea și pe care le consider valoroase. Era un text început în 2018, la care nu am făcut nimic inițial și mai târziu, după ce am primit un feedback de la părintele Mihail, mi-am dat seama că trebuie să fac niște modificări și mi-au venit mai multe idei valoroase, pe care le-am adăugat și a ieșit un material de 12 pagini pe care urmează să îl public în perioada următoare tot pe site. Între timp am început să mai spun și altora despre faptul că am început să scriu, după ce am primit acest îndemn de la părintele Mihail și mi-a zis și să continui să scriu și mai departe. M-am gândit să continui cu un material despre credință și calea mea spre credință, din experiența mea de viață, atâta cât este. Eu am scris până acum și ca să împărtășesc altora și să rămână pentru copiii mei. Jurnalul acesta pe care l-am făcut, m-am gândit că poate la un moment dat cineva va vrea să-l citească după ce mă duc eu. Poate, sau mai mult ca sigur, este și niște slavă deșartă pe acolo, dar am încercat să îmi înlătur gândurile de apreciere de sine și să mă concentrez către a împărtăși din ceea ce simt și gândesc. Pe de altă parte, au fost mai multe persoane care au arătat în timp că apreciază anumite lucruri pe care le-am transmis și mă gândesc că poate o fi și ceva benefic, chiar dacă nu sunt eu un mare scriitor, sau psiholog, sau vreo somitate în vreun domeniu. Am zis că aștern ce știu și pot fără să mă gândesc la ce va fi și îi las pe alții să judece și să aprecieze sau nu ceea ce am scris. Momentan, pe al doilea material cu ideile din viață am primit un feedback sau două pozitive și m-am bucurat, recunosc. Până la urmă, dacă folosește măcar unei persoane și tot este ceva bun.

De la începutul anului nu am primit foarte multe vizite, dar săptămâna aceasta sunt o grămadă. Sper să fac față cu bine, că au fost și sărbători în multe zile și sunt zile în general mai cu puțină putere, dar cu mila Domnului toate sunt posibile. Mă bucur că au mai venit la mine Amalia cu Ștefan și că Amalia are o atitudine din ce în ce mai pozitivă, aș spune chiar drăgăstoasă. Chiar mă gândeam că nu mi-a mai vorbit așa frumos de 20 și ceva de ani. […] 

Îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-a înconjurat cu atâția prieteni și oameni care să mă sprijine, să se roage pentru mine și să mă ajute și am văzut în jurul meu atâtea persoane care au fost lipsite de această dragoste de-a lungul vieții. Am ajuns să apreciez mult mai mult și cu alți ochi toate darurile pe care le-am primit de la Dumnezeu. În ultima vreme am crescut intensitatea cu care Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate câte mi-a dat și am crescut și lucrurile pentru care Îi mulțumesc în fiecare zi și lista persoanelor care mi-au întins o mână de ajutor de-a lungul vieții, sau care mi-au oferit dragoste și încredere și multe, multe altele. Și cu cât Îi mulțumesc mai mult lui Dumnezeu, cu atât sunt și eu mai liniștit, mai senin și aș putea spune chiar fericit într-un mod constant și fără un motiv direct sau fără un subiect anume. Pur și simplu am o stare pozitivă și de bine. Am început să nu mai răspund la provocări și să accept lucrurile așa cum sunt și să înțeleg și pe cel care se răstește sau se poartă urât, pentru că îmi dau seama că poate el n-a avut atâtea daruri câte am avut eu. De fiecare dată aproape mi se confirmă faptul că este o suferință adâncă în inima lui și atunci să declanșează un sentiment de milă și un firicel de dragoste pentru cel aflat în suferință.

Bunul Dumnezeu să ne aibă în pază pe toți și să ne ierte, pentru că suntem doar niște oameni slabi, nerecunoscători și orbi de-a dreptul, că nu putem vedea dragostea cu care ne înconjoară.

Cu mila Domnului am ajuns în această sfântă zi și tot cu mila Domnului vom ajunge și la ziua de mâine și până unde va rândui Dumnezeu să ne poarte pe acest pământ. Mărturisesc că nu am mai fost supărat când am primit urări de „La mulți ani” și nu am mai comentat că nu sunt potrivite cu situația mea nici măcar în gând. Primesc cu recunoștință și cu un pic de smerenie tot ceea ce va rândui Dumnezeu pentru mine prin mila Lui. Eu cât voi putea, voi ține steagul sus și voi face ceea ce pot din locul și situația în care mă aflu. Probabil o să mai lucrez cât voi putea, prin cuvânt, prin ceea ce voi scrie și publica pe site și prin rugăciune pentru toți cei pe care îi am în inimă.

Slavă Domnului pentru toate și să ne dea și nouă mila Lui și când vom ajunge la judecată. Cu toate că sunt păcătos prin toate câte le-am făcut și le fac cu fapta, cuvântul sau cu gândul, am nădejde puternică, poate nu chiar neclintită dar foarte mare, că mă va milui prin bunătatea Sa și pe mine, pentru că nu am ce să aduc ca argument și sunt conștient că doar mila Lui și Trupul și Sângele pe care le-a vărsat pentru noi ne pot duce în Împărăția Cerurilor.

Nu este un vis,

Raiul s-a deschis,

Moartea s-a surpat,

Hristos a înviat!

Restul sunt detalii. Doamne, ajută!

03.05.2025

Notez cu mare bucurie faptul că atunci când Amalia a venit cu Matei și Ștefan pe la mine, la plecare Matei a acceptat să mă îmbrățișeze! […] Slavă Domnului! Mulțumesc, Doamne, mulțumesc, Maica Domnului!

15.06.2025

În ultima perioadă, cam de două luni, poate și mai mult un pic, principala mea activitate a fost să scriu, adică de fapt să dictez diverse materiale pe care apoi m-a ajutat Dorian să le corectez și să reformulez, iar la sfârșit un fost coleg Toni m-a ajutat să le pun pe site-ul pe care l-am făcut în acest scop pentru a împărtăși experiența mea, atât cu boala, cât și experiența de viață pur și simplu. Inițial am avut gândul să scriu doar despre experiența cu tratamentele, pentru a ajuta dacă se poate pe alții să aleagă și prin prisma experienței mele. Acesta a fost subiectul paginii principale. Eu aveam și alte materiale scrise, dar nu le gândisem spre publicare, a fost așa ca o formă de terapie, cum a fost acest jurnal, sau pentru a lăsa copiilor mei niște gânduri pe care poate nu am cum să le transmit mai târziu. Acum un an aproximativ l-am întrebat pe părintele dacă e în regulă să scriu materialul despre tratamente și boală și a fost reticent. Anul acesta mai pe la început când am întrebat din nou a zis că e în regulă și chiar să fac un site cu asta. După ce am făcut pagina principală am crezut că am terminat, dar el mi-a zis că pot să scriu și alte lucruri din experiența mea de viață. Aveam deja scrise ideile, un fel de sinteză a concepției mele și a experienței, pe care le-am așternut pe hârtie în 2018. Nu știu de ce, așa mi-a venit atunci să scriu. Am avut un imbold și am scris, poate și ca să îmi clarific niște lucruri și să îmi pun ceva ordine în idei. I-am dat părintelui să se uite pe ce am scris să îmi spună dacă e ceva care să merite publicat și mi-a zis să continui și mi-a spus o observație legată de modalitatea de formulare a unei idei. Pornind de la acea observație am dezvoltat puțin materialul și cu alte idei care mi-au venit și pe care nu le cuprinsesem inițial. Tot atunci am structurat puțin materialul în capitole, căci era doar o înșiruire de idei inițial. Părintele mi-a zis să le trimit și la cunoscuți și să deschid contul de Facebook să le pun și acolo. Deși eu i-am zis că l-am suspendat, a zis un lucru care m-a făcut să înțeleg că e mai bine așa și atunci m-am pus pe scris. Mărturisesc că îmi face plăcere să scriu. Părintele care mă îngrijește, când a citit și el materialele, și-a schimbat puțin atitudinea și asta m-a făcut să cred că merită. Eu am făcut ce m-am priceput, am scris cu drag și am împărtășit cât se poate de autentic ceea ce cred și simt, dar sunt conștient că nu cuvintele mele, ci lucrarea Măicuței Domnului și a Duhului Sfânt pot lucra în inimile oamenilor. Cuvintele mele nu au o putere în sine fără lucrarea de Sus. Apoi am mai scris un material despre credință, un subiect foarte drag mie, pe care încă nu l-am publicat, pentru că mai am niște observații de rezolvat de la părintele, căci nu vreau să spun vorbe aiurea pe această tema, de fapt pe nicio tema. Părintele mi-a zis să public și jurnalul acesta, așa că am început să îl prelucrez și să scot din el câteva chestii mai personale legate de familie și las mai mult ce ține de mine, de trăirile mele și de gândurile mele, care împreună cu faptele, așa cum mi le aduc aminte și cum le văd eu, constituie povestea mea și nu realitatea, lucru de care sunt conștient. Așa că o să continui să mai lucrez și la ceva materiale pe care le-am folosit pentru cursul de dezvoltare personală. Pe toate acestea le fac cu gândul că poate vor ajuta pe cineva, fie ca informație, fie ca inspirație, fie ca să aplice în viața lor ceva din ceea ce am transmis, o idee, sau un tratament, sau un mod de a privi lucrurile. Mila Domnului în toate, dacă va folosi cuiva ceva înseamnă că nu am muncit degeaba. Poate și copiii mei în acest fel să mă cunoască mai bine ceva mai târziu și poate și alți oameni să afle ceva nou despre mine, dacă e de ajutor. Activitatea aceasta îmi aduce bucurie și o mică motivație de a face ceva și de a-mi ține mintea ocupată într-un mod constructiv. Probabil de aceea a și zis părintele să scriu, pentru că și-a dat seama că mă împinge înainte un pic să trăiesc și să fiu mai motivat să trag de mine. Mulțumesc lui Dorian și lui Toni pentru colaborare în mod special și părintelui pentru sfaturi și pentru îndemn.

Mă gândeam să scriu câteva rânduri despre diversitatea oamenilor, pornind de la o observație legată de cei care m-au îngrijit în ultima vreme și mă refer în special la sora Elena și la părintele Dosoftei. Mă gândeam zilele astea cât de diferiți sunt, chiar opuși în mai multe privințe, de la viteza de mișcare, la abilități legate de tehnologie, cunoștințe, abilități mentale, blândețe, igienă. Și alții care m-au îngrijit pe un termen mai scurt la fel sunt diferiți. Mă gândeam la un moment dat că nu îmi dădeau două persoane la fel să mănânc, nu mă pieptănau la fel, nu mă țineau ca să merg la fel, nu îmi puneau la fel tricoul, sau perna, sau exemplele ar putea continua. Așa am realizat cât de diferiți suntem cu toții, dar numitorul comun în ceea ce mă privește este că toți m-au ajutat și au avut grijă de mine, chiar cu dragoste și grijă, fiecare în felul lui. Mă gândeam că noi încercăm să îi aliniem pe ceilalți la modul nostru de a gândi și de a privi lucrurile sau de a le face și judecăm și ne supărăm inutil, pentru că pur și simplu nu există două persoane la fel pe lumea asta. Nu avem decât să primim ce ne oferă și ce poate fiecare și așa cum se pricepe el să dea. Unii își exprimă dragostea prin vorbe, alții nu, unii prin fapte, alții nu. Mi s-a părut interesantă ideea, că am văzut-o și sub forma asta în viața mea, legat de situația mea de a fi îngrijit și mărturisesc că trecând așa, de la o persoană la alta, și învățând că fiecare are propriul fel de a mă ajuta, am învățat să fiu mai deschis și mai tolerant cu diversitatea metodelor sau a comportamentelor. Am învățat să accept și tăcerea și vorbăria, glume, idei și comportamente cu care nu sunt de acord sau nu rezonez. La început mă enervam și mă împotriveam, dar pe măsură ce am văzut alt și alt tip de persoană mi-am dat seama că nimeni nu este perfect și trebuie să îi iau așa cum sunt ei. Și am devenit mai liniștit eu însumi, nu mă mai enervez și am învățat să am răbdare și dragoste, în loc să mă ocup să critic, chiar și doar în gând.

Odată cu aceasta acceptare mai profundă, care a venit de câteva luni, în special după plecarea sorei Elena, care a fost și ea o lecție pentru mine, a venit și o liniște ceva mai bună și la rugăciune și la întâmplările care îmi provoacă răbdarea. Nu mai sunt atât de vehement, nici măcar mental, în a judeca sau a mă împotrivi la ceea ce este. Chiar dacă mai răbufnesc, este mai mult în minte și acolo de mai scurtă durată și intensitate. Asta mă ajută la ceva mai multă liniște în suflet și în rugăciune. Slavă Domnului că am priceput și eu puțin mai mult că e ușor să îi înveți pe alții și acum am mai progresat un pic și în fapte.

Sănătatea este liniară, adică își urmează cursul firesc, puterile se scurg încet, încet, și în special la picioare unde am ajuns să merg greu la fiecare pas și să am o nesiguranță la mișcarea picioarelor. Astfel încât, spre exemplu, când dau pasul înainte glezna e cam moale și de multe ori vârful piciorului se lovește de celălalt picior și chiar de podea. Abia reușesc să fac câte o tură la o ieșire și asta cu efort și din partea mea și din partea celui care mă susține. Nu se mai pune problema să am propriul echilibru, practic sunt susținut permanent în picioare. Tot legat de picioare, una din noutățile evidente este că nu mai cobor la slujbă, că abia am putere să merg pe drum drept și cu gresie, așa că acest capitol pare încheiat. Gâtul este ceva mai slăbit, dar încă funcționează, rămân dificultăți de înghițire, mestecat și a-mi ține capul sus, chiar și pe scaun. Mâinile sunt relativ constante, în sensul că încă reușesc să mă întorc de pe o parte pe alta în pat și să le mișc un pic, mai mult din umeri ca să pot să îmi schimb poziția. Dar e un lucru foarte important că încă mai merge, chiar dacă am început să mai dau rateuri și nu reușesc întotdeauna. De vreo 10 zile am început să am din nou probleme cu somnul și rar am reușit să dorm mai mult de patru ore, maxim cinci. Cred că o singură dată am reușit să ajung în jur de șase ore, ceea ce cam dărâmă.

Sufletește stau bine și chiar am constatat că fără să îmi propun am momente de bucurie autentică, fără un motiv anume, relativ des, poate chiar zilnic sau de două-trei ori pe zi. În orice caz, sunt cu o dispoziție bună, mai fac haz de necaz, zâmbesc destul de mult, tot autentic. Bineînțeles sunt și momente de oboseală, în care nu prea am chef de glume, sau poate sunt mai serios, sau par trist, dar în firea mea dispoziția este bună. Am mai avut momente mai speciale, așa, poate de jumătate de oră sau chiar mai puțin, în care am avut o simțire puternică de dorire față de Dumnezeu. Ca și cum toată puterea aia și energia pe care o puneam în a judeca și a mă înfuria și care se numește râvnă am îndreptat-o către Dumnezeu. Simțeam așa, ca și cum mă trage ceva din mine cu putere către Dumnezeu. Bineînțeles că nu aveam unde să mă duc sau un loc anume către care să mă îndrept, era doar pornirea mea din mine, dar care îmi producea o stare de bucurie și de dragoste simțită. Am mai avut altă dată ceva oarecum similar, în care fără să caut cu imaginația, am simțit așa ca și cum inima mea voia să se uite în sus spre Dumnezeu, iar mintea și restul ființei stătea oarecum plecată, sau prăbușită la pământ, și tot așa am simțit bucurie și dragoste. Mi-au mai venit gânduri legate de pierderea unor puteri, când sunt slăbit sau nu pot să merg, dar imediat am răspuns tot în gând că Îi mulțumesc lui Dumnezeu că am prins și această sfântă zi și că sunt pe picioare. Și atunci în loc să mă necăjesc sau să mă întristez, mă bucur și am o stare buna. Au mai fost momente izolate în care mi-a venit gândul la moarte, nu în sens de frică sau preocupare, ci așa, ca o constatare a direcției în care merg pe fondul pierderii unor abilități. Partea interesantă este că imediat ce a venit gândul am avut o bucurie spontană că voi ajunge la Dumnezeu. Bineînțeles că rațional știu că sunt păcătos, chiar dacă nu simt atât de pregnant asta acum și știu de asemenea că Dumnezeu este mare și bun. Și nu am bază în ceva din ceea ce am făcut eu, să zici că am nădejde că un anume lucru pe care l-am făcut îmi asigură intrarea în rai. Singurul lucru pe care mă bazez este faptul că am fost sincer în fața lui Dumnezeu și mi-am pus păcatele în fața Lui tot timpul. Le-am căutat și am scormonit în mine însumi ca să le spun pe toate sincer și fără să ascund nimic. Și de aici încolo mă bazez doar pe mila Lui și pe jertfa pe care a făcut-o pentru noi, pentru păcatele noastre.

[…]

Am gânduri cum că aș fi făcut fapte bune, una, alta, dar îmi dau seama de două lucruri. Unul, că e nimica toată pe lângă grămada de păcate. Și doi, că orice am făcut eram dator să fac în fața lui Dumnezeu ca o slugă netrebnică, cum zicea părintele Zaharia de la Essex, că asta este cea mai importantă poruncă: să știm că tot ce facem bun eram datori să facem.

Prezența mea la mănăstire știam că provoacă niște neplăceri și niște tensiuni, este firesc să fie așa. Poate și datorită concentrării mele pe nevoile proprii, am ignorat sau minimizat efectele prezenței mele și nevoilor pe care le am asupra celor din jur, de la părintele care mă îngrijește, și care se simte ca în cușcă pentru că nu poate să plece sau să iasă când vrea, sau caută din când în când orice ocazie să scape puțin. Așa eram și eu la 33 de ani, probabil. La maicile care trebuie să facă și de mâncare… Până la cei care, atunci când îl înlocuiesc pe părintele care mă îngrijește, trebuie să lase alte activități. Din această ecuație a rezultat o situație tensionată, care anunță plecarea mea. Inițial am crezut că voi pleca mai repede, poate chiar săptămâna care urmează, dar între timp s-au schimbat niște aspecte și se pare că voi mai rămâne până prin iulie, poate august, dar este clar că voi pleca. Când mi-am dat seama de situație și de efectele prezenței mele atunci când a apărut tensiunea, am stat și m-am gândit fără să am ceva anume în minte, dacă să caut soluție să rămân prin preajmă, aici sau la Chirpăr, sau să plec în altă parte într-un centru de îngrijire ceva. Am rumegat gândul acesta vreo două zile ca să nu fie ceva superficial și am cercetat ceea ce simt. Am ajuns la concluzia că trebuie să îi pun pe ceilalți înaintea mea și să nu mai caut doar nevoile mele și să accept ca orice alt bolnav ceea ce se poate. M-am simțit împăcat cu această plecare și această alegere. După aceea am vorbit cu părintele Tănase de la Valea Plopului dacă mă poate primi și părea că are condiții foarte bune, dar la o cercetare la fața locului Dorian a văzut că mai e de lucru și abia în septembrie aș putea sta singur, așa cum spusese părintele Tănase la telefon inițial. Așa că probabil voi mai aștepta cât se poate, pentru că părintele care mă îngrijește va pleca pe 15 august și vom vedea ce va fi până atunci. Interesant este ca mi-am dorit și am simțit că voi ajunge la Valea Plopului, nu știu de ce, înainte să știu condiții sau altceva despre ce mă așteaptă. Momentan și Dumnezeu a rânduit să dispară celelalte variante, așa că să fie voia Lui. Însă nu ești sigur ce va fi, pentru că pe de o parte orice pas fi ultimul și orice înghițitură poate fi ultima. Pe de altă parte, nu se știe cum vor evolua lucrurile, dar am vrut să consemnez aceste gânduri.

Slavă Domnului pentru toate și mai ales pentru pacea și bucuria autentică pe care o simt în suflet fără să știu de ce. Sper din inima să nu fie vreo păcăleală a diavolului. Să vă rugați pentru mine păcătosul! Doamne ajută!

06.07.2025

O perioadă scurtă, dar interesantă.

În primul rând, cred că ar trebui menționat că puterile mele au scăzut în cele două trei săptămâni, într-un ritm destul de accelerat. La plimbare am început să folosesc noțiunea de jumătate de tură, pentru că nu mă mai țin puterile, de multe ori, ca să fac una întreagă. La cele întregi am cam scăzut la două pe zi. La întorsul în pat, pe una din părți am renunțat aproape de tot. Cred că o singură dată am încercat și am reușit un pic mai mult de jumătate din mișcări la întoarcerea spre dreapta, apoi m-am blocat și la întoarcerea spre stânga, cel puțin săptămâna care a trecut, nu sunt sigur dacă la jumătate din întoarceri am reușit să ridic mâna pe pat fără să mă răsucesc cu tot corpul. Și chiar dacă am ridicat-o, nu am mai reușit să o duc până lângă cap și a stat așa, într-o poziție mai incomodă, până când am chemat data următoare pe părintele și m-a ajutat.

Amalia, Ștefan și Mioara au fost aici sâmbăta trecută și a fost o atmosferă frumoasă. Este drept că Ștefan a dormit o parte din timp, zicea că din cauză că e pisica în călduri și nu poate să doarmă noaptea, Dumnezeu știe. În orice caz, am vorbit și cu el și sper să înceapă discuțiile pentru orientarea de carieră. Am avut o bucurie din partea Mioarei, care, pe lângă faptul că mi-a spus că s-a bucurat că a reușit să ajungă, mi-a zis că a fost încărcată sufletește în urma întâlnirii, deși nu am făcut nimic special, dar așa a simțit ea. Mi-a spus că la întoarcere a stat trei ore în gară la Bușteni trenul, pentru că a căzut un copac pe calea ferată și în felul acesta îmi dau seama ce efort face ca să vină la mine, este un sacrificiu de două zile… Și având în vedere lipsa de timp liber, căci la ea știu că este semnificativ… La sfârșitul convorbirii, voiam să consemnez că am izbucnit în plâns, pentru că i-am mulțumit pentru tot ce a făcut pentru noi. Și atunci nu am mai putut să vorbesc și mi-au dat lacrimile. Amalia mi-a adus niște eclere foarte bune și a fost comunicativă și veselă, ca în ultima vreme.

Apoi au urmat câteva zile foarte interesante, în opinia mea. Luni am luat pastilele de ieșit cu scaunul și apoi am intrat cu Dorian să mai lucrez. Părintele Dosoftei era plecat la Sibiu când m-am trezit și a venit părintele Mihail și m-a ridicat din pat, m-a spălat de dimineață. Între timp a revenit și părintele Dosoftei și a preluat restul activităților. […]. A doua zi urma să plecăm la Valea Plopului, la părintele Tănase, eu și părintele Dosoftei. Vorbisem cu părintele Tănase și ne aștepta. A doua zi dimineață a venit la ora stabilită, era încă tensionat, nu prea vorbea, dar își făcea treaba și m-a ajutat cu tot ce era nevoie. Am plecat la drum pe la ora 10. La coborâre am aflat cu surprindere că părintele Mihail nu era și ne-a ajutat maica Arsenia. Până pe la Brașov nu a vorbit aproape deloc și se simțea tensiunea, nervozitatea. A dat drumul la muzică și era relativ plăcută, Celine Dion, apoi anii ’80, mă rog. După Brașov am oprit pentru nevoi fiziologice și după aceea am intrat pe drumul spre Cheia, după Săcele. A pus o muzică foarte ciudată pentru mine și anume rap. Cedry2k parcă se numea, un român, și a dat muzica tare, […], un pic peste nivelul meu de confort, dar nu am zis nimic. […]. Fără să vreau, deși la început am încercat să nu fiu atent la muzică și să fac rugăciune, la un moment dat am început să ascult cuvintele melodiilor și am văzut cu surprindere că era un mesaj creștin ortodox, despre Sfinții Părinți, mântuire și alte mesaje foarte pozitive în sine. Cumva, prin melodii îi chema pe ascultători la credință și la Hristos și să lase deșertăciunile acestei lumi. Foarte contrastant și o surpriză majoră pentru mine să aud pe o astfel de melodie și de rimă un astfel de mesaj. Bine, că avea un limbaj mai slobod, dar cuviincios. Am întrebat cine cântă și mi-a răspuns și a început să îmi spună despre el și din acel moment a început să fie mai comunicativ și chiar amabil. Am ajuns la părintele Tănase și în drum am luat-o și pe Ștefania, o tigăncușă pe care o știu mai demult și care locuiește în așezământul pentru bolnavi al părintelui Tănase. Când am ajuns ne-am așezat la masă și am mâncat doar eu, că el nu prea mănâncă de obicei. Apoi părintele Tănase și cu nora dânsului au stat de vorbă cu noi și eu le-am spus care sunt nevoile mele. Am mai pus și eu câteva întrebări, a rămas ca apoi să se sfătuiască. Eu am mers afară cu căruciorul și cu părintele. Pe acolo mă ducea cu căruciorul. Am stat puțin de vorbă cu Ștefania și apoi ne-a arătat părintele Tănase locația pentru bărbați și casa în construcție, unde ar urma să mă așeze pe mine când voi ajunge acolo, dar care nu e încă gata. Deja […] vorbea normal și avea o stare firească, aș spune. Cu părintele Tănase am încheiat întâlnirea și urmează să îi trimit niște acte și o să mai văd care e stadiul lucrărilor și dacă mă poate primi acolo, că sunt niște detalii care trebuie avute în vedere, în special legate de faptul că eu refuz intervenții chirurgicale care să îmi prelungească viața artificial. În centru e posibil să trebuiască să respecte niște proceduri de îngrijire, vom vedea. Apoi am plecat înapoi spre casă, spre Săsăuș, și pe drum, pe lângă faptul că se purta normal și am început să vorbim ca de obicei, mi-a mărturisit că în ziua dinainte voia să plece și își făcuse deja bagajul. I-am spus că bănuiam și mi-a zis că a rezistat ispitei și până la urmă nu a mai vorbit cu părintele și a mers înainte. Mulțumesc, Măicuța Domnului și Iisus Hristos, eu m-am rugat să rânduiască Dumnezeu cum ne este de folos pentru mântuire, nu am zis nici să plece, nici să nu plece.

Am uitat să menționez că atunci când am ajuns să ne vedem cu Ștefania, era și copilul ei Florin acolo, care dăduse capacitatea. Un copil bătut când era mic de tatăl lui, până la nivelul de a fi dat cu capul de pereți, cu tot felul de probleme de comportament la școala, agresivitate, fumat […]. A luat 9,20 parcă la română și 7,40 la matematică, dacă am înțeles eu bine, ceea ce mi se pare fabulos. Un copil talentat la muzică nativ, aparent cu capacități intelectuale bune, dar din cauza dramelor este atât cu sufletul chinuit, cât și în imposibilitatea de a-și folosi abilitățile la capacitatea și potențialul lui. Când am auzit notele, am izbucnit în plâns, mi-au dat lacrimile. Bineînțeles, l-am felicitat, probabil a fost și o descătușare nervoasă […]. La scurt timp după aceea, când vorbeam cu nora părintelui Tănase, la fel mi-au dat lacrimile când am vrut să zic ce om extraordinar este părintele și că eu de aceea vreau să merg acolo, pentru a fi lângă așa o persoană cu har și cu o lucrare absolut minunată și deosebită.

Am ajuns cu bine la mănăstire, fără evenimente deosebite. Eram obosit, bineînțeles, după drum și o zi mai solicitantă, dar nu mă simțeam dărâmat, cel puțin până m-am ridicat în picioare. Părintele Mihail nu știu de ce nu a venit să ne ajute și am urcat tot cu maica Arsenia. A fost greu și de mai multe ori mi-au ridicat ei piciorul drept, dar simțeam o lipsă de vlagă foarte accentuată la fiecare mișcare. În fine, am ajuns cu bine sus, dar fiecare pas a fost ceva foarte greu. Un alt aspect interesant al acelor momente, a fost că maica ne-a întrebat cum a fost acolo și, până să apuc eu să zic ceva, a început să povestească […] foarte pozitiv și cu laudă și dădea numai vești bune. Pe mine m-a distrat în mod special ca a vorbit el și a tot vorbit, chiar fără să-l mai întrebe altceva maica, astfel încât eu nu am apucat să zic absolut nimic. Este drept că urcam și scările, dar mă distrează cum vorbește el în locul meu, […]. Și eu m-am obișnuit, nici nu mai încerc să intervin, îl las să se descarce, pentru că probabil are niște trăiri interioare care determină acest tip de comportament. Eu aș fi fost ceva mai rezervat, în general sunt, pentru că aștept să se întâmple lucrurile, să nu devin prea optimist mai devreme decât este cazul. Apoi a venit altă surpriză. Întâi, când a venit cu mâncarea, […], că a vorbit cu el jos la bucătărie și deși a spus numai lucruri pozitive, părintele Mihail cumva a respins optimismul și zicea că vrea să mă ia la Chirpăr, să stăm acolo să mă îngrijească el. Nu am zis nimic. Și pentru că mâncam și aveam gura plină, dar de obicei nu zic, pentru că nu știu dacă e doar impresia lui […]. Mai târziu, după masă, a venit și părintele Mihail și într-adevăr în discuția cu mine respingea soluția Valea Plopului […]. Eu am spus de varianta de a sta undeva singur, în afara centrului de bătrâni și să mă îngrijească cineva acolo, în cazul în care va fi o problemă refuzul meu de a accepta intervenții medicale și posibil să fi rămas și de la asta cu o impresie greșită. În fine, pe de o parte părintele Mihail, chiar dacă uneori din afară pare ciudat ceea ce face și nici eu nu sunt întotdeauna de acord cu deciziile dumnealui, am observat că dacă asculți și faci ce zice, până la urmă este bine, într-un mod pe cât de paradoxal, pe atât de minunat. Și atunci, ca și altădată, am decis că voi lăsa lucrurile să meargă de la sine, că le va rândui Maica Domnului așa cum este de folos și eu voi face ascultare de părintele Mihail, chiar dacă pare mai puțin plăcut sau avantajos pentru mine. Părintele era vizibil tensionat, așa cum rar l-am văzut, de obicei este cu zâmbetul pe buze și sare în ajutor. M-am gândit că poate că situația că era așa de tensionat în seara aceea, în fața faptului că voi pleca, are legătură și cu ceea ce mi-a zis o soră duhovniceasca acum vreo două săptămâni, că părintelui îi pare tare rău că plec și este afectat de această idee. Mi-am adus aminte de asta și mi-am dat seama că și părintele este om până la urmă și dincolo de tot zâmbetul lui, de atitudinea pozitivă pe care o are tot timpul, […], are și el sentimentele lui, care probabil mai ies la suprafață în anumite momente. […] Este tot om, are sentimente și de multe ori se refugiază în muncă. Acest comportament din seara aceea, de supărare și legat de faptul că atunci când a fost plecat anul trecut la Athos, m-a sunat în fiecare săptămână să vadă ce fac și a vorbit în rest cu puține persoane, cu ceea ce a zis sora duhovnicească acum două săptămâni, că îi pare rău că plec, toate acestea m-au făcut să cred că are sentimente de prietenie și de dragoste pentru mine, pe care nu le afișează. […]. Mai este și faptul că a ținut să mă spele el personal tot timpul. Am apreciat mult această idee, am respectat acest sentiment și nu m-am opus deloc interior variantei de a merge la Chirpăr cu el, chiar dacă mi se părea o idee nefericită și pentru el și pentru mine, din punct de vedere practic. Zilele următoare a avut o stare firească, pozitivă, și a revenit la ideea că voi pleca, că e mai bine așa. […]. Ulterior, cum spuneam, rațiunea a biruit și luăm în calcul plecarea la Valea Plopului, dar întâi așteptăm totuși un răspuns final de la părintele Tănase, după ce mai procesează și dânsul informațiile și probabil va ține seama de opinia fiului lui, care se ocupă de centrul de bătrâni.

Am vrut să consemnez aceste trei zile ceva mai în amănunt, pentru că au condensat multe emoții și întâmplări neobișnuite și răsturnări de situație. Între altele, când ascultam acea muzică rap românească, mă gândeam că Dumnezeu poate să facă fii a lui Avraam și din pietre, darămite dintr-un cântăreț de muzică golănească efectiv, pentru că eu așa văd muzica rap, de ghetou, de cartier și ca din bass instrumental, că nici nu mi se pare muzică. Chiar dacă, ascultând, am înțeles că cere o doză de talent să vorbești și să alegi cuvintele să se potrivească chiar și la acel ritm. În orice caz, a fost cea mai mare surpriză și revelație pentru mine din ultima perioadă, să văd pe un astfel de artist vorbind cu atâta ardoare de Hristos, de mântuire, de Sfinții Părinți și așa mai departe. M-aș bucura să aibă și priză la tineret, chiar dacă forma este una aparent nepotrivită pentru credință. Uite că, din pământ, din piatră seacă, Dumnezeu Își alege după propriile Lui rațiuni, oameni prin care să lucreze și să ne arate nouă că cei din urmă vor fi cei dintâi și cei dintâi vor fi pe urmă.

În cele din urmă alaltăieri s-a semnat și contractul de vânzare al pensiunii de la Săsăuș. A fost un preț rezonabil și meritul negocierii și al finalizării îi aparține lui Dorian. A fost un element care din punctul meu de vedere este o minune, prin faptul că acum când puterile mă lasă a rânduit Dumnezeu să se rezolve și unul dintre cele mai importante lucruri care mi-as fi dorit să se rezolve liniștit înainte să mă duc la Domnul.

Se pune punct unui capitol drag mie din viața mea. Deși a fost destul de scurt, pe o perioadă practic de trei ani și ceva, proiectul Săsăuș a fost de suflet pentru mine. L-am început pentru că îmi doream mai demult să fac ceva similar cu părintele Tănase, să ajutăm familii și oameni aflați în nevoie. Pensiunea urma să fie și sursă de venit și un loc de muncă pentru câteva familii pe care intenționam să le aducem pe lângă pensiune și să aibă grijă de animale, să participe la curățenie și la activitatea pensiunii. Până să ajungem acolo a fost muncă multă la construcție, din vara lui 2020, când am început să arunc lucrurile din casă și să le dau foc și să defrișez terenul. Până în vara lui 2021 am făcut foarte multe drumuri la Săsăuș pentru a supraveghea lucrările. De la un moment dat, când parterul a fost gata, am început să și stau acolo și am trecut prin toate fazele, de la dormit pe jos pe o saltea, înconjurat de cutii goale de carton și cu un reșou în priză care abia făcea față dacă stătea două zile încontinuu în priză. Mergeam pentru nevoi în curte și mă mai spălam la schit, când mai mergeam acolo. Mai târziu am început să am veceu în casă și apă rece, ceea ce a fost un mare progres, pentru că puteam să mă spăl, să merg la toaletă în casă. Ceva mai încolo a apărut și apa caldă. În primăvara lui 2021 am finalizat mansarda și atunci era cald în cameră și condiții relativ normale de locuit. Se mutase deja și Andreea, care muncea și ea la curățenia din primăvara aceea. Mă rog, au fost amintiri frumoase, momente dificile și multă muncă. Investiția a fost destul de semnificativă din punct de vedere financiar și per total, în mod evident, am avut pierdere. Nu îmi pare rău de faptul că am încercat, probabil nu am gestionat bine nici înainte și nici după ce eu m-am retras, nefiind din domeniu, având o capacitate relativ mică de cazane. Rezultatele la nivel de note pe Booking au fost excelente, era peste 9 media notelor. Dar nu putem trăi din impresii și a trebuit să recunoaștem că din punct de vedere financiar a fost un eșec. Pentru mine însă, a fost un proiect din care, pe lângă faptul că am avut bucuria de a restaura o casă tradițională, cât mai îngrijit cu putință, a fost experiența pe care am dobândit-o în renovări și lucrări de construcție la modul cel mai propriu. Am avut mult entuziasm și am pus suflet și nu îmi pare rău. Am vrut doar să consemnez emoțiile mele de bucurie, presărate cu câteva bucățele de tristețe pentru faptul că s-a terminat și cu un pic de furie pentru faptul că nu am reușit. Peste toate am întâlnit oameni faini cu care mi-a făcut plăcere să lucrez. Am câștigat foarte mult și pe plan duhovnicesc și de înțelegere a oamenilor în general, din interacțiunea cu Andreea, cu Romeo și oamenii care au lucrat pentru el și pe care i-am mai angajat și noi cu ziua. Poate măcar din acest punct de vedere a fost un mic ajutor măcar pentru câteva persoane. Adio pensiunea Săsăuș 24! Mulțumesc pentru lecțiile de viață de acolo Măicuței Domnului. Poate pe lângă oboseală a fost și un mod de tratament și ca o supapă pentru șocurile după despărțirea de familie și legat de începutul simptomelor bolii. Cu siguranță am și fugit de emoții prin munca de acolo, dar în cele din urmă consider că per total a fost ceva benefic, care m-a motivat să merg înainte.

Mă gândesc că faptul că a fost așa și că eu am scris multe în ultimele luni și sunt cu un pas spre final cu ce mi-am propus să scriu, în paralel cu faptul că și puterile mele sunt pe sfârșite, faptul că a rezistat părintele Dosoftei până acum și probabil vom fi împreună până la începutul lui august, toate acestea nu sunt întâmplătoare, ci sunt rânduite de Dumnezeu în așa fel încât să îmi împlinesc misiunea din mai multe puncte de vedere. Un alt element al acestei convergențe pe diferite planuri către un sfârșit este și faptul că am început să lupt mai puternic cu patimile și să fac rugăciune ceva mai mult, atunci când am ocazia, în special noaptea când nu dorm. Și bucuria și ușurarea pe care le mai simt din când în când arată și asta cumva faptul că rând pe rând se împlinesc toate cele rânduite de Dumnezeu. Rămâne pentru grija Lui dorința mea cea mai puternică pentru mântuirea celor dragi mie […], dar sunt conștient că are Domnul căile Lui neștiute de noi de a ne aduce la El, așa cum a făcut și cu acel cântăreț de rap. Tot așa poate chema pe copiii mei și pe Amalia și pe toți cei dragi mie, cu care îmi doresc foarte mult să ne vedem cu bine în Rai. În ultimele luni, pe de altă parte, mi-am dat seama că fiecare om are libertatea lui și chiar dacă eu îmi doresc mult să se apropie de Dumnezeu, fiecare om are propria lui alegere. Și m-am liniștit, învățând să o respect și eu, așa cum o respectă Hristos. Mă rog pentru cei dragi, dar știu că va fi voia lor și voia Domnului, care, dacă se vor uni, va fi bine, iar dacă nu, asta este, eu nu pot face mai mult pentru că nu ține de mine. Eu mă rog pentru fiecare cât pot și restul va rămâne lui Dumnezeu și Maicii Domnului.

Doamne, fie voia Ta, precum în cer așa și pe pământ!

27.07.2025

Doamne miluiește!

Primul eveniment important din această perioadă a fost vizita familiei, Amalia, cu Matei și Ștefan. Au fost la Cluj la control și la întoarcere au trecut și pe la mine. M-am bucurat ca de obicei de prezența lor și de data aceasta și de a lui Matei. Amalia a fost ca de obicei în ultima vreme, bine dispusă și zâmbitoare, am stat un pic de vorbă și cu Matei despre intențiile lui și ce a mai făcut la facultate. Am aflat că vrea să plece în vacanță în Egipt o săptămână cu o prietenă și m-am bucurat că începe să meargă pe cont propriu și în vacanțe. Ștefan a fost puțin cam tensionat, probabil și eu contribui la această stare a lui pentru că tot încerc să îl împing să facă lucruri spre folosul lui și să nu mai stea doar pe calculator și probabil atunci când mă vede știe că o să avem această discuție și se simte presat sau vinovat. Am vorbit cu el despre faptul că urmează să aibă niște întâlniri cu o persoană care să îl ajute să își aleagă direcția în viață legat de carieră, dar nu numai. Între altele am observat și la el și la Matei o stare de concurență, cumva. Subiectul aparent a fost înălțimea […]. Sper să reușească să depășească această ispită, pentru că nu folosește la nimic să se concureze. Fiecare persoană are drumul ei și nu comparăm iepurele cu căprioara sau cu broasca țestoasă, fiecare are darurile lui și trebuie să le gestioneze ca atare. M-aș bucura să înțeleagă amândoi acest lucru și să lase pornirile acestea de băieți adolescenți, care te îndeamnă să fii mai cocoș decât celălalt și să câștige mai mult în dragoste unul pentru altul și să se ajute reciproc. […]. Trebuie să muncească și ei ca să își clădească viața, nu să primească totul de-a gata, nu în asta constă secretul succesului. Dimpotrivă, mai mult succes au cei care își clădesc singuri viața. Bineînțeles că un început favorabil te poate ajuta, dar să te îngroape cineva în ajutoare nu te ajută cu siguranță. Te învață să fii leneș […]. Consider că ai noștri copii trebuie să învețe să își facă singuri viața și să se mobilizeze, să se preocupe de propria soartă din toate punctele de vedere. Aici Matei are un avantaj, pentru că a fost de mic mai independent și am putut să-l ajut mai mult. […]. De altfel, în săptămâna imediat următoare vizitelor, […], am fost destul de întristat și preocupat de starea lui [Stefan] interioară. […].

Am fost ceva mai slăbit, probabil și fizic, dar mai ales psihic, în acea săptămână și m-am simțit mai copleșit ca de obicei de micile necazuri pe care le simt. În mod uzual reușesc să le depășesc și să am gândul la Dumnezeu și nu mă tulbură prea tare. Într-adevăr duc o luptă cu gândurile și cu ispitele destul de serioasă, dar cu mila lui Dumnezeu nu mă doboară și mă țin bine pe plan emoțional. Dar în acea săptămână am fost mai vulnerabil și mai slab, poate Dumnezeu a îngăduit așa ca să mă mai smeresc, să-mi dau seama că fără El nu pot face nimic și atunci au venit și gândurile legate de Ștefan, […]. Au venit niște încercări și prin […], care a avut la rândul lui niște stări emoționale mai dificile, pe care mi le-a transmis mie cumva, s-a descărcat spre mine, că nu are cu cine să interacționeze cu altcineva. Atunci am avut niște momente mai grele, pentru că aveam și eu tristețea mea legată de Ștefan și în general simt o apăsare legată de toți cei aflați în suferință cu care interacționez, despre care aflu vorbind cu ei, că fiecare are suferințele lui și probleme. La mulți dintre ei îmi dau seama că, așa cum poate eram și eu mai demult, nu se schimbă la modul profund, iar dacă nu schimbi nimic, rezultatul va fi același. Și această suferință a celorlalți pe care o simt, suprapusă cu cea legată de cei mai apropiați mie, le-am resimțit mai acut și atunci am avut un moment în care nu am mai vrut să accept să duc și povara altora. I-am spus […] că nu vreau să mai particip la astfel de discuții legate de alții, pentru că le am pe ale mele. Între altele au fost și niște scăderi pe plan fizic destul de evidente, am ajuns să fac în mod constant doar jumătate de tură la o ieșire și aceea cu dificultate. Reușesc să ies cam de două-trei ori pe zi, dar fiecare pas este din ce în ce mai dificil, am început să am rateuri constante și la întoarcere în pat, de pe stânga pe dreapta nu mă mai întorc de ceva vreme singur, nici nu am mai încercat pentru că presupune un efort mare și oricum nu mai puteam să duc până la capăt nici în acele momente când reușeam să trag de mine ca să fac mișcarea, așa că am renunțat. Mai nou și la întoarcerea de pe dreapta pe stânga nu mai reușesc întotdeauna, am avut chiar nopți în care nu am reușit deloc din trei încercări să fac mișcarea până la capăt, nu am mai reușit să întorc mâna dreaptă cu palma în sus de mai multe ori. Dar de cele mai multe ori, chiar dacă am reușit și mi-am tras și genunchiul stâng un pic în sus ca să pot să mă ridic, nu am mai reușit să trag mâna stângă lângă cap într-o poziție mai comodă. Făceam acest lucru cu mare dificultate, probabil mai mult din umeri, atât cât se putea, și prin aruncarea corpului cu mâna lipită de el, încet-încet, centimetru cu centimetru, dar am observat că mâna nu mai are putere și de cele mai multe ori rămâne într-o poziție mai incomodă. Asta aduce oarece probleme de somn, pentru că și datorita efortului și datorită poziției mai ratez câte o repriză de somn, ceea ce înseamnă cam o oră de somn pierdută pe noapte. Este drept că am schimbat și tratamentul de vreo două săptămâni și nu știu sigur de la ce este. Acestea toate adunate au dus la acel moment de „nu mai vreau” și i-am spus […] că sunt slăbit fizic și psihic, apoi s-a liniștit și a înțeles că nu sunt în apele mele și situația a revenit oarecum la normal. […]. Pentru mine a fost o lecție de a înțelege cât de multe daruri am primit din dragostea părinților, care chiar dacă nu au avut o relație bună între ei, eu ca și copil am primit dragoste și o educație foarte bună. Bătăile pe care le-am luat eu le număr pe degetele de la o mână, probabil și dacă aș trăi cinci vieți, nu cred că ajung la nivelul […]. Doamne ferește de așa copilărie! O altă lecție pe care am învățat-o de la el, este despre a avea dreptate non-stop, întotdeauna. Stau și mă gândesc că probabil așa eram și eu acum 10 ani sau mai mult, dacă nu cumva și mai de curând. În anumite momente îmi dau seama că de la asta mi-a și venit o bună parte din suferință. Este greu să ai întotdeauna dreptate și să deții adevărul, pentru că viața te contrazice și Dumnezeu îți dă lecții ca să pricepi că dreptatea ta este ca o cârpă lepădată și deși am văzut de atâtea ori asta, încă mai am această pornire, poate nu la nivelul de mai demult, dar suficient cât să fie una dintre cele mai mari poveri psihologice pentru mine. Acum știu rațional că nu este așa, dar este singura diferență față de acum 10 ani. Mă rog, este o diferență și în intensitatea cu care simt și timpul de când îmi vine gândul până încep să mă lupt cu el, dar lupta rămâne strânsă și știu că este foarte greu pentru cine are această impresie să iasă de sub ispită și să se lupte cu această păcăleală majoră a dracilor. Pornim de la ideea de dreptate, eu am dreptate, tu ai dreptate și atunci ne batem ca proștii, eu cu a mea, el cu a lui, tu cu a ta. Așa se strică relațiile între oameni, cu dreptatea în mână.

În continuare scriu acum în special la „Schimbarea vieții”, în care intenționez să pun pe site programul de dezvoltare personală pe care l-am făcut la firmă mai demult și pe care l-am adaptat și l-am continuat așa cum m-am priceput în firmă în ultimii ani de activitate. Consider că schimbarea vieții este elementul esențial pe care trebuie să îl facem fiecare dintre noi pentru a scăpa de chin și suferință, este pocăința la care ne cheamă Hristos și pe care a învățat-o și Ioan Botezătorul înainte. Părerea mea e că rămânem încremeniți în propriile patimi și clișee. Când vorbesc despre suferința altora și văd problemele pe care le au fiecare în viața lui, la asta mă gândesc, la faptul că fiecare dintre noi putem să le depășim prin schimbarea vieții, prin schimbarea modului de a gândi, a simți și mai ales prin clădirea unei credințe zdravene în Dumnezeu și a unei relații calde și bogate cu Sfânta Treime, Maica Domnului și toți sfinții. La acest material am scris în perioada când am avut momentele de slăbiciune fizică și psihică, despre faptul că tot ce ni se întâmplă este spre folosul nostru și trebuie să privim viața cu toate întâmplările și persoanele care ne vin în cale ca pe niște aliați în procesul acesta de evoluție personală și de schimbare a vieții. Lucram pentru a pregăti materiale, citeam ecuația schimbării, unde spunea că există niște factori care inhibă schimbarea și alții care o favorizează, foarte interesant. Și zicea la un moment dat că ceea ce te mână spre schimbare este fie o viziune transformațională care să te inspire, ceva care să te atragă foarte tare, fie dacă nu reușești în acest fel să faci ceva concret și să te miști, la un moment dat vine o durere și o suferință care să te împingă de la spate să faci schimbarea. Aici este punctul critic unde majoritatea oamenilor eșuează și de cele mai multe ori ajung la durere, la chin, la suferință și nici atunci nu se îndură să se schimbe, să se transforme, să evolueze. Halucinant și cumplit în același timp, să fii în durere, în suferință, să vezi că ceea ce faci nu te ajută să ieși din asta și să continui să faci același lucru. Ce poate fi mai stupid? Am ajuns la concluzia că nu pot schimba lumea, chiar dacă mi-aș dori, chiar dacă ei suferă, și atunci ceea ce pot face este să scriu și să nădăjduiesc ca poate Maica Domnului, Sfinții sau Dumnezeu Însuși să lucreze în inima omului, fie prin cuvânt, fie în alt mod, în așa fel încât oamenii să se mântuiască. Îmi dau seama că eu nu le știu pe toate și că Dumnezeu știe de această suferință a omului, de acest blocaj, că nu degeaba ne-a chemat la pocăință și ne-a învățat ce să facem. Știe că suntem într-o oală cu apă fierbinte și ne-a învățat să ieșim din ea, dar în același timp ne-a lăsat și libertatea de a alege. Așa că, dacă Dumnezeu știe toate astea, mă gândesc că au și un rost tainic și las la mila Domnului toate.

Revenind la momentul meu de slăbiciune și de suferință, tendința mea era să mă calmez și să îl depășesc, mă gândeam să las emoțiile să se descarce și să trec mai departe, dar la un moment dat mi-a venit gândul să aplic și eu principiile din „Viața ca aliat” și să mă folosesc de această întâmplare, pentru că este un clișeu care mi s-a tot repetat în ultimele șase luni. M-am gândit că este o lecție pentru mine pe care am ratat-o și n-am căutat semnificația și rostul ei, dincolo de a înțelege pe aproapele și a nu răspunde provocărilor. Și atunci mi-am dat seama că mă pot sprijini pe suferința și furia pe care o simțeam în acele momente pentru a produce o schimbare în mine însumi, dar nu știam în ce direcție să aplic schimbarea. Și atunci m-am rugat la Maica Domnului, la Hristos și la Sfântul Mina să mă ajute, să-mi arate ce schimbare trebuie să fac eu în viața mea, ce vrea să-mi arate această situație, ce ar trebui să descopăr în sensul evoluției mele spirituale și a căutării lui Dumnezeu. Și în scurt timp, nu mai țin minte dacă în aceeași seară sau a doua zi, mi-a venit gândul că mintea mea se împotrivește constant, tot vrea să aranjeze altfel întâmplările și viețile celorlalți oameni, că din această împotrivire, mândrie și răzvrătire vine toată durerea și trebuie să îmi deschid inima și să le primesc cu inima deschisă, să nu mai îmi las mintea să se împotrivească. Atunci s-a întâmplat o schimbare profundă la nivelul stării mele, m-am simțit mai ușurat și am înțeles mesajul. Am aplicat schimbarea și cred că am înțeles lecția, mi-am permis să las durerea și suferința care se manifesta în acele momente să îmi alimenteze hotărârea de a mă schimba și de a fi altfel, am strigat cu putere în rugăciune către Dumnezeu și Maica Domnului și m-am cufundat în durerea respectivă pentru a mă motiva și a da un impuls mai puternic acestei schimbări. Mi s-a părut o metodă foarte bună și pentru mine a dat rezultate în scurt timp, practic în 15 minute starea mea s-a schimbat radical, de la tensiune și întristare, la pace și bucurie. În acele momente nu mă mai împotriveam la ideile cu care mă luptam înainte, inima mea s-a deschis să primească de la Dumnezeu voia Lui și am dat la o parte mintea care se împotrivea. De atunci am mai aplicat această metodă în alte momente, când mă mai îmboldeau gândurile de a face ordine în jurul meu. Important este să mă țin de asta și mai departe, acum e memoria proaspătă și poate e mai ușor, dar știu din experiență că dacă nu se creează o obișnuință uiți repede și o iei de la capăt.

Un alt aspect interesant al ultimei perioade este legat de plecarea părintelui care mă îngrijește, care face să trebuiască să plec și eu de aici. Aveam în minte așezată această variantă și sunt, atât cât pot conștientiza, complet împăcat cu această idee. Am reușit să confirm și cu părintele Tănase că mă va primi și am planificat pentru 4 august plecarea. Am avut oarecare reținere până să confirm încă o dată cu părintele Tănase. Apoi după ce am vorbit am avut o mică surpriză, pentru că atunci când am vorbit cu părintele Mihail, dânsul s-a exprimat în direcția căutării unei soluții să rămân în continuare aici, să găsim pe cineva care să mă îngrijească. S-a și gândit la două persoane, dar este puțin probabilă în opinia mea varianta, cu șanse mici de realizare. Poate părea ciudat din afară, de ce, după ce am stabilit plecarea și am vorbit cu mai multă lume, să revin la varianta de a rămâne aici. Am primit însă cu deschidere părerea părintelui Mihail și am înțeles că există niște perspective și pentru asta, care au sens. Prima ar fi că sunt în mănăstire de doi ani și, dacă merg la părintele Tănase, este adevărat că are un duh ortodox, dar totuși este o întoarcere în lume. Dincolo de asta, nu știu exact ce a intenționat părintele Mihail, însă părerea mea este că a avut această pornire și din dorința de a duce un lucru până la capăt, cum îmi și spunea la un moment dat în discuție, dar și dintr-o prietenie pe care mi-o poartă și probabil că are o părere de rău destul de puternică la ideea că voi pleca. […]. Poate nu la acel nivel, dar suficient cât să mai aibă o zvâcnire de a încerca în ultima clipă să schimbe direcția în care mă duc. Poate părea ciudat și utopic dacă te uiți cu ochi omenești, dar ne putem uita în urmă și aș putea să spun că acum doi ani, când l-am întrebat dacă pot să vin la mănăstire, dacă ei pot să mă ajute și să mă îngrijească, atunci când a zis că da, eu nici nu știam ce înseamnă și nici cum se poate face, dar nu era nimeni care să mă poată îngriji, decât poate să îmi pună mâncare în farfurie sau să desfacă o sticlă. El nu avea timp și nici maica, pentru că erau doar ei doi care îngrijeau mănăstirea și Dumnezeu a trimis-o pe sora Elena, care a apărut de nicăieri, adusă de o mașină și a cerut să stea la mănăstire. Și a fost chiar ea de m-a îngrijit un an și jumătate foarte bine, a rânduit Dumnezeu, probabil și la rugăciunea și credința părintelui Mihail, o minune ca din piatră seacă să apară o soluție. Apoi, când a plecat sora Elena, a apărut părintele care mă îngrijește și acum, care a mai prelungit cu 6 luni șederea mea aici și aș spune că soluția a venit tot cumva neașteptat. Eu m-am folosit, dincolo de partea fiziologică, de amândoi pentru a înțelege lucruri, a accepta mai ușor alte variante, opinii și păreri și a mă deschide mai mult către „Facă-se voia Ta”. Am învățat cu fiecare zi, lună și an multe lucruri și să renunț din ce în ce mai mult la mine însumi. În primul rând datorită bolii, dar și cu ajutorul celor care mă îngrijeau, chiar dacă nu le-am cerut explicit și ei poate nu au fost conștienți. Eu am ales să mă folosesc de opiniile, acțiunile și părerile lor, astfel încât să mă micșorez și să Îl las pe Hristos să crească în mine. Acești doi ani de când am fost aici în zonă au fost foarte rodnici în strădania mea de a înainta duhovnicește, cu siguranță și datorită mediului apropiat de Dumnezeu și datorită rugăciunilor părintelui Mihail și ale tuturor celor care s-au rugat pentru mine. Am reușit, cred eu, să înțeleg mai bine lucruri, să aplic mai bine metodele pe care le-am învățat, să cresc mai mult în direcția făgăduinței pe care am făcut-o acum un an și jumătate, a lepădării de sine, a renunțării la propriile păreri și a acceptării voii lui Dumnezeu, manifestată în tot ceea ce se întâmplă. Deși nu pare, toate sunt în folosul nostru și eu m-am străduit să le văd și să simt în acest fel mai mult în fiecare zi, să am ceva mai multă rugăciune și strădanie către cele de folos, cu atenție mai multă la rugăciune și la slujbe și lupta cu patimile din mine. Aceasta a fost preocuparea principală și rămâne în continuare, nu doar de când am venit aici, dar și înainte m-am îndreptat în această direcție și m-am străduit să înaintez. Consider că mi-au fost de folos în mod deosebit acești doi ani spre scopul pe care mi l-am propus și ceva, ceva, cu ajutorul lui Dumnezeu, s-a lipit și de mine. Pe lângă faptul că am o bucurie din ce în ce mai prezentă, constant, fără un motiv anume, și o stare de seninătate și bună dispoziție, cu înclinație spre glume și zâmbet, pot spune că și prelungirea vieții într-un mod neașteptat în acești doi ani a fost tot o consecință a prezenței mele aici, adică influențată pozitiv de asta. Luptele mele mentale și emoționale cu patimile și cu gândurile au fost munca mea de zi cu zi, dar nu au reușit să îmi oprească starea de bine, au fost doar preocuparea și activitatea principală. În loc să muncesc cum muncesc oamenii normali, eu am muncit pentru a mă schimba pe mine însumi, să fiu mai bun. Și prezența la slujbe m-a ajutat, fiindcă aici Vecernia, Sfânta Liturghie și Sfânta Împărtășanie au contat foarte mult. De asemenea, peisajul cu prezența în mijlocul naturii au fost o mângâiere foarte importantă pentru mine, venind din mijlocul orașului, din București, din agitația și betoanele de acolo. Liniștea și frumusețea peisajului, mai ales acesta cu Făgărașii, cu dealurile din jur și toată natura, cu dansul firelor de iarbă în bătaia vântului, copacii din pădure, păsărele care cântă, găinile care cotcodăcesc și chiar și albinele sau muștele care bâzâie pe aici m-au adus în mijlocul naturii și am intrat în contact mult mai bine cu creația lui Dumnezeu, cu această lume în care trăim fără să o vedem, de cele mai multe ori. Eu am avut ocazia să o văd mai bine, prin prezența în mijlocul naturii și mai ales prin prisma conștiinței că nu sunt veșnic pe acest pământ, care mi-a dat un imbold suplimentar de a înțelege, de a trăi altfel decât până acum. Nu regret deloc faptul că plec, pentru că recunoștința pentru ceea ce am primit aici și faptul că am fost îngrijit și primit cu dragoste copleșește orice potențială părere de rău. Pur și simplu mulțumesc lui Dumnezeu, Măicuței Domnului și Sfântului Serafim de Sarov pentru găzduire și ocazia extraordinară pe care am avut-o. Dacă Dumnezeu va îngădui, este foarte posibil și să rămân aici și să mă fac bine, ca să mă întorc vreodată cu bucurie. Acest tip de minuni doar Dumnezeu le poate rândui, eu nu pot decât să mă supun voii Lui și să Îi mulțumesc, fiind recunoscător pentru toate câte am primit.

Slavă Domnului pentru toate!

Amin!

03.09.2025

Primul lucru care merită consemnat din această perioadă este minunea faptului că în ultima zi a apărut o soluție și am găsit pe cineva care să mă îngrijească și am rămas la mănăstire. Părintele a avut nădejde că va găsi pe cineva și Dumnezeu i-a răsplătit credința și una din persoanele pe care le cunoștea a răspuns invitației. De pe 4 august, de luni dimineață, a venit să mă îngrijească o doamnă. Tot atunci a plecat părintele Dosoftei, ne-am luat la revedere și i-am mulțumit pentru toată această perioadă în care m-a îngrijit. Doamna care a venit a trecut întâi câteva ore ca să vadă despre ce este vorba și a zis că se încumetă, deși avea niște probleme de sănătate. În prima zi, în mod special, am avut senzația că nu vom reuși. Au fost câteva evenimente care mi-au clătinat serios credința și nădejdea. În primul rând, odată când m-a ridicat de pe fotoliu, nu știu cum m-a ținut de mână, însă am avut o durere mare în umărul drept din cauza poziției și a modului în care a vrut să mă ridice de pe fotoliu. Atunci am strigat să-mi dea drumul, că mă durea și voiam să mă lase înapoi pe fotoliu, însă nu a înțeles și de frică să nu îmi dea drumul mă ținea în continuare și mă lăsa încet să mă așez. Fiind mai scundă de înălțime și având mâinile mai scurte este mai greu pentru ea să mă apuce pe mine, care sunt înalt, de umeri și să mă ridice. Și atunci când mergem, la fel, este dificil, pentru că stăm foarte aproape unul de altul, că are mâinile mai scurte și atunci mai ales la început ne împiedicam amândoi unul de altul. Eu fiind obișnuit și cu plimbare și cu mers la balcon la biserică, am încercat să merg și împreună cu ea. Nu a zis că nu putem și a încercat, însă era evident că efortul este mult prea mare pentru ea, se sprijinea de orice obiect de care putea și răsufla din greu, pentru că are astm. Împiedicările acestea, dificultatea de a mă ridica și altele inerente la început, până se obișnuiește persoana, m-au făcut să cred că nu va putea. Are și niște probleme cu genunchiul de la piciorul stâng și îi este foarte greu să urce și să coboare scări și să stea în picioare, are o inimă mare și voință foarte multă și se vedea că își dorește să reușească. Doar că probabil fricile mele după momentul cu durerea de umăr, văzând cât de greu respiră și mă ridică și manevrează m-au copleșit și intenționam să vorbesc cu părintele să-i spun că nu putem continua. Cumva, Dumnezeu a rânduit ca părintele să nu treacă pe la mine până marți sau miercuri și în acest timp am reușit eu să îmi depășesc fricile și temerile. Încet, încet, am început să cred și să văd că se poate. Este în continuare, chiar și acum, evidentă dificultatea, efortul pe care îl face ca să mă manevreze, să mă ridice și să meargă, dar după cum zicea și părintele, acasă făcea eforturi mai mari cu treaba în gospodărie și aici este cumva per total mai ușor. Chiar dacă eu văd efortul și îl apreciez și mie mi se pare un efort mare, totuși putem merge înainte. Între timp am văzut că are și alte probleme de sănătate, cu inima și altele. Pe de o parte, îngrijorarea mea rămâne la un nivel destul de ridicat în ceea ce o privește, pentru că îmi este milă de ea. Pe de altă parte, prin faptul că este aici lângă mine, am ajutat-o cum am putut. Și-a făcut și cu laser la picior, i-am dat și niște homeopate pentru probleme de mușchi, ligamente și alte asemenea și asta o ajutat-o un pic să se îmbunătățească starea de sănătate. O mai sfătuiesc și cât pot o ajut și cu alte lucruri legate de situația ei și până la urmă mi-am dat seama că Dumnezeu a rânduit ca să mă ajute să fiu aici în condiții bune și în felul acesta să o ajut și eu puțin la rândul meu, atât cât pot și să ne folosim unul de altul, așa cum știe El mai bine. Nu doar atât, dar mi-a arătat și mie cum o persoană cu atâtea probleme, care are ea nevoie de îngrijire, mă poate îngriji pe mine și să fie un exemplu de curaj și de putere de a depăși dificultățile. Are dureri de multe feluri, dar nu zice nici „pâs”, strânge din dinți, deși uneori îi dau lacrimile de durere și are puterea să glumească și să fie pozitivă. Am eu comentariile mele, evident, la diverse aspecte legate de modul în care face lucrurile și bineînțeles că Ego-ul meu se împotrivește la tot felul de amănunte. Așa sunt eu cârcotaș și indiferent câte dovezi primesc despre faptul că Dumnezeu mă acoperă cu mila Lui și câte daruri îmi dau seama că am primit, eu mă concentrez în continuare pe faptul că nu reușește să dea la o parte un picior și mă împiedic de ea, sau că atunci când mă îmbracă folosește niște metode prin care mie și ei ne este mai greu, sau alte nimicuri din acestea. Dumnezeu să mă ierte că, oricât mă lupt, nu reușesc să biruiesc acestei porniri.

În perioada în care a trecut, tot în mod minunat, am mai avut putere vreo 2-3 săptămâni să mă întorc din nou de pe partea dreaptă pe stânga și să trag mâna în pat, mișcare pe care nu prea o mai reușeam înainte, dar iată că am primit prelungiri. De vreo săptămână, două, am căpătat o viroză, probabil un covid, ceva, și m-a lovit destul de semnificativ în putere. Acum nu prea mai reușesc să mă întorc decât cu mare greutate și mâna nu o mai ridic singură, ci doar prin ridicarea cu totul a corpului mai reușesc să o aduc în pat. Mersul a slăbit destul de mult, pe lângă faptul că acum nu mai merg decât la baie și asta a scăzut volumul exercițiului fizic, atunci când mă ridic din pat dimineața sau după odihna de prânz merg foarte greu și îmi tremură serios picioarele, uneori la fiecare pas. Mai ales după ce m-a lovit viroza, am avut câteva zile în care m-am simțit mai rău ca stare generală și am tușit destul de mult vreo două nopți, încât la un moment dat îmi venea să arunc afară laringele, sau nu știu cum îmi venea odată să expectorez ceva din mine de la atâta tuse. Nu neapărat era puternică, dar gâtul meu era oricum sensibil și abia am putere să tușesc. Când mănânc, am început să am probleme serioase, mai ales seara, dar am avut și ziua momente în care făceam pauză în timpul mesei, să mă odihnesc efectiv. O dată sau de două ori m-am oprit din mâncat, că nu mai puteam, este drept că eram spre sfârșitul mesei, dar ideea contează. De departe, gestionarea gâtului a fost cel mai intens aspect al activității mele din ultima lună. Este un evantai de senzații pe care trebuie să le gestionez. Când înghit saliva atunci când nu mănânc, e cu grija să nu mă înec. Apoi mai este ceva mucoasă sau similar, care mă mai deranjează și trebuie să îmi dreg vocea la fiecare minut sau două. A mai fost și tusea, care a fost de la viroză, dar nu numai, atunci când țin capul mult în jos sau uneori din senin îmi mai vine să tușesc și asta trebuie gestionată și ea, că trebuie să și înghit, să și respir între reprizele de tuse. Când mănânc, de vreo săptămână, două, am remarcat că mâncarea înghițită nu se mai duce pe gât complet și de fiecare dată rămâne în gât o parte, astfel încât orice înghițitură se face de fapt din două, trei sau uneori mai multe încercări. Mai nou, a început să rămână și un pic de apă în gât după ce beau și trebuie să o gestionez până să încep să fac alte lucruri, pentru că se duce pe trahee și mă înec dacă nu sunt atent. Uneori mai vin și gaze pe gât de la atâta înghițit în sec. Toata această paletă de senzații și de acțiuni este o constantă pe parcursul întregii zile și de multe ori în prima oră sau două din noapte. Slavă Domnului, am reușit până acum cu bine să trec peste toate astea, doar că simt că se strânge încet, încet, cercul și rămân ceva mai puține variante cu fiecare săptămână. Sunt și momente în care, dacă vreau să ridic capul, este un efort foarte mare și cu mare greutate, la limită, reușesc după 5-10 secunde să-l ridic. Când îmi este mai greu, îmi aduc aminte că totuși cea mai mare realizare este că am prins și această sfântă zi și că am condiții aproape ideale, sau în orice caz mult mai bune decât aș fi avut poate în alte circumstanțe. Chiar și la părintele Tănase, probabil nu aș fi fost singur în cameră, cel puțin la început, și era destul de dificil. Așa, am mai câștigat o lună de zile cu un somn cât de cât favorabil ca și condiții. Nu este o sperietoare să ajung la un centru de îngrijire, dar cât timp se poate să rămân aici este bine și Îi mulțumesc lui Dumnezeu. Ultimele zile au fost cu destul de multă slăbiciune, în acele momente de după ridicarea din pat, în ceea ce privește mersul, cu partea de înghițit și mestecat și chiar mi se împletește limba când vorbesc. Mi-am dat seama că ar fi bine să spun și altora și am trimis mesaj la câțiva preoți pe care îi cunosc și care mă cunosc, ca să se roage pentru mine, pentru că simt că se apropie totuși momente de slăbiciune și mai mare, numai Dumnezeu știe cât și cum rânduiește să merg înainte. Am trimis mesaje și unei foste colege de liceu, care este călugăriță, și de la ea a ajuns mesajul la foștii colegi de liceu și ieri am primit câteva telefoane și mesaje de la câțiva dintre cei mai apropiați. Bine, nu cred că trebuie să fii vreun detectiv special ca să-ți dai seama că puterile mele se scurg, cred că numai dacă mă aude cineva cum vorbesc, deja înțelege că e așa. Nu vreau să mă mai gândesc sau să fac pronosticuri că se apropie sfârșitul, pentru că numai Dumnezeu știe și a rânduit de multe ori întoarceri destul de spectaculoase de situație. Dar ceea ce pot, fac, având conștiința că eu gândesc ca un om și acționez ca atare, dar și puterea și viața și sănătatea sunt toate de la Dumnezeu și doar El știe ce va fi.

Și din punct de vedere sufletesc, mintal, am avut momente de slăbiciune, în special pe fondul slăbiciunilor fizice, adică în momentul în care, mai ales datorită virozei, am fost slăbit ca putere, m-au năpădit și gândurile de deznădejde. Vedeam cât de răutăcios și de aspru eram cu doamna care mă îngrijește și cum comentam și chiar ironizam anumite aspecte. Mi-am dat seama câtă răutate este în mine, cu toate bunătățile și darurile primite de la Dumnezeu, cu toată înțelegerea pe care o am asupra vieții și asupra lucrurilor, atât cât am putut eu să înțeleg. Cu toate că rațiunea știe că ceea ce am făcut nu e bine să fac, din adâncul inimii mele izvorăște doar egoism, mândrie, slavă deșartă, îndreptățire de sine, iubire de sine și alte răutăți. Acesta este tristul adevăr. Din adâncul inimii mele, dincolo de înfrânarea care vine prin rațiune, prin stăpânirea de sine și de aparentă liniște, dedesubt zace un izvor de răutăți care aruncă săgeți în jur cu orice ocazie. Mai filtrează rațiunea din ele, dar astfel de momente de slăbiciune arată cu adevărat cine sunt eu și din această observație mi-am dat seama cât de păcătos sunt, cât de rău. Atunci am avut momente, destul de vagi, dar au existat, de deznădejde. Apoi m-am proptit cu putere în credință și în nădejdea că Dumnezeu ne iubește și ne iartă toate păcatele, dincolo de orice putere a noastră de a greși. Și mi-am dat seama că deznădejdea este de la diavol și este o ispită. „Și nu ne duce pe noi în ispită, și ne izbăvește de cel viclean”. Asta nu înseamnă că nu am greșit, am greșit și mi-am cerut iertare, dar știu că dincolo de orice greșeală trebuie să avem nădejde neclintită în faptul că Dumnezeu este bun, mare și milostiv. Și de ori câte ori am greșit, oricât de tare, atunci când ne întoarcem, cădem și zicem „Iartă-mă, Doamne! Primește-mă și pe mine păcătosul, amărâtul, nemernicul și datornicul nemilostiv”, de tot atâtea ori ne va primi și ne va întinde o mână. Așa că mi-am revenit și, chiar dacă nu mai am acea stare de pace și de liniște continuă și agitația a câștigat ceva teren, la un nivel destul de scăzut, dar evident în ofensivă, sunt totuși încrezător în faptul că Dumnezeu mă va milui pentru bunătatea Lui și nu pentru ceva din ceea ce am eu sau fac, în afară de a striga la El cu fiecare ocazie „Doamne, miluiește-mă!”. Chiar dacă mă copleșesc gânduri din acestea lumești, cu tot felul de griji, deșertăciuni, judecăți și alte prostioare, de fiecare dată când mă adun Îl rog pe Dumnezeu să mă miluiască și pe mine și pe toți cei pentru care mă rog în fiecare zi. „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui”.

Amalia cu Ștefan au mai fost o dată la mine pe la jumătatea lui august. […] Amalia a fost amabilă și zâmbitoare ca de obicei, și atunci, și când am mai vorbit cu ea la telefon.

Un alt eveniment demn de menționat a fost că am finalizat și materialul privind „Schimbarea vieții”, cu conținut din acel curs de dezvoltare personală și odată cu el am finalizat și manuscrisul pentru carte. Zilele acestea am ales în final și editura și am semnat chiar astăzi contractul. Cartea urmează să apară probabil în octombrie de la tipar și apoi să vedem cine o avea curiozitatea sau dragostea să o citească. Cu această ocazie, am zis să scriu și acest fragment de jurnal ca fiind ultimul care să fie cuprins în carte, probabil. Mă simt puțin ușurat că am finalizat și acest obiectiv cu ajutorul lui Dumnezeu. Acum nu mai am activități care să mă solicite zilnic și am început să citesc și să mă mai uit la câte un videoclip cu natura și cu minunile pe care le-a lăsat Dumnezeu și pe care omul abia începe să le descopere.

Am primit acum câteva zile o carte foarte interesantă („Iubirea”), pe care am început să o citesc și mi se pare foarte potrivită pentru situația mea. Este scrisă de un preot ortodox (Octavian Blaga) care a fost consilier spiritual în Canada pentru bătrâni și bolnavi aflați în stadii terminale de viață și care își împărtășește experiența și concluziile. Ca și mine, a simțit întâlnirea cu suferința și cu moartea ca pe o revelație și ca pe o descoperire a sensului vieții. În mod paradoxal, apropierea morții și gândul la moarte, după cum spun Sfinții Părinți, îți dă această șansă de a înțelege mai bine viața sau chiar îți dezvăluie adevăratul sens al vieții, care este dragostea, iubirea și apropierea de Dumnezeu. Sunt câteva povești în acea cartea despre oameni care au căutat fericirea și eșecul lor în a o descoperi în lucrurile materiale și trecătoare. Revelator și în același timp ciudat cum de oamenii care fug de suferință și de moarte, de fapt fug de ușa prin care poți descoperi cu adevărat fericirea și sensul lucrurilor. Acestei fericiri ne învrednicește și pe noi să fim părtași, Hristoase Dumnezeul nostru! Restul sunt deșertăciuni.

Am o conștiință a faptului că sunt un mare păcătos, că nimic vrednic nu sunt în stare fără ajutorul lui Dumnezeu. Am nădejdea neclintită în faptul că este bun și milostiv, că ne iartă și că ne așteaptă cu dragoste să ne întoarcem și noi privirea spre El, să ne schimbăm viețile și sa-L căutăm dincolo de toate nimicurile și iluziile pe care această lume ni le pune în față. Merg înainte prin ploaia și viforul gândurilor și al ispitelor cu gândul la faptul că după noapte vine o nouă zi, după cruce vine Învierea, la care nădăjduiesc să ajung și eu mai devreme sau mai târziu, după cum va rândui Dumnezeu. Doresc acest lucru și pentru ceilalți, pentru cei apropiați, pentru cei dragi mie și pentru tot sufletul necăjit, rătăcit, îndurerat, amorțit și fiind aproape sau departe de Dumnezeu. Dar sunt conștient în același timp că, dincolo de dorința mea și de dorința Domnului, mai este necesară și dorința omului, a fiecăruia dintre noi de a-L căuta pe Unicul Dumnezeu.

Doamne, miluiește-ne pe noi după mare mila Ta!

Să ne vedem cu bine în Rai!

Amin! 

02.12.2025

     A trecut ceva timp și m-am gândit să mai scriu o pagină de jurnal înainte de sărbători.

    Luna septembrie a trecut cumva în aceeași notă, în sensul că doamna care mă îngrijea o vedeam că suferă, are dureri undeva la coaste și cu picioarele și cu astmul, cu respirația și tot felul de suferințe adevărate, din acelea care dor și nu te lasă să ai liniște și să te odihnești, nu ca ale mele, că eu am doar neputință, dar dureri și suferințe din acela, Slavă Domnului, nu am avut. Pe de o parte văzând suferințele ei mi-am dat seama din nou că eu am fost răsfățat și viața mea nu este atât de grea. Pe de altă parte, mă simțeam vinovat și cu o presiune emoțională pentru faptul că mă rezemam pe un om care suferă mai mult ca mine și eram o povară suplimentară, care poate aduceam și o suferință suplimentara, în special datorită faptului că trebuia să urce și să coboare scări și cu problemele ei această activitate era foarte neobișnuită si solicitantă pentru ea. În fine, am trecut prin aceste gânduri și emoții și în cele din urmă a ajuns la doctor, la control la inimă, pentru că ne era frică de un infarct, ceva, dar s-a dovedit că de fapt durerile de la coastă erau de la coloană și cu ceva medicamente și homeopate adecvate situația s-a stabilizat. Pe de altă parte, în activitatea zilnică treaba mergea destul de bine, avea grijă de mine și ne înțelegeam bine, nu vorbea nici prea mult, nici prea puțin, era disponibilă când aveam nevoie, inclusiv noaptea. Am avut eu două sau trei chestii care mă deranjau, nu foarte mult, dar era o ambiție prostească a mea să țin la ele și acolo generam discuții și mă enervam văzându-le, cam ciudat având în vedere că eram liniștit in rest și nu țineam supărarea. Dar fiind aceleași care se repetau și mie mi se părea că sunt simple și pot să îi zic să înțeleagă și să le corecteze mă îndemna diavolul să redeschid subiectul și să mă și enervez că nu se întâmplă altfel. Când mergeam, că mă ținea cumva într-o parte și nu puteam balansa ca lumea, am încercat prin tot felul de metode să îi explic și aducea același argument, că i se pare ca eu cad. Pentru mine, după două luni de stat împreună, mi se părea ciudat să nu înțelegi si să faci același lucru. La fel cu faptul că îmi punea chiloții puțin strâmb, nu era așa mare afacere, dar mă jenau un pic și mă gândeam că nu e mare lucru să-i pui drept, mai ales când îți zice omul și nu puteam accepta ideea că nu înțelege și nu reușesc să-i schimb această obișnuință. Pentru cei care mă cunosc și m-au văzut în ultimii ani, poate părea ciudat, dar ajungeam să țip la ea si să mă răstesc pe aceste subiecte, pe cât de stupide, pe atât de enervante, în mod neașteptat pentru mine. Nu mă lăsa inima sa renunț și nu reușeam să trec peste și să mă stăpânesc. A fost o ispită constantă, deși erau neimportante și în rest erau toate la locul lor, aceste două nimicuri mă făceau să mă îndepărtez de Dumnezeu și sa nu am liniște. Eu, care scriam despre obișnuință și despre a înțelege oamenii, cădeam in ispită pentru niște nimicuri și în relația cu un om care știam și-l vedeam că suferă și care mă ajuta efectiv să trăiesc. Îmi pare rău că am făcut asta și am vrut să mărturisesc că așa sunt eu, păcătos și nerecunoscător.

    Spre sfârșitul lui octombrie am dat anunț pentru a găsi pe cineva care să o înlocuiască, pentru că se apropia perioada Crăciunului și până atunci a zis că va rămâne și nu am vrut să las pe ultima clipa. Am zis să încerc să caut din timp, să avem ocazia să vedem una sau mai multe persoane și la început de noiembrie am găsit o doamnă care a vrut să înceapă. Pe data de 3 noiembrie a venit și au stat amândouă până a doua zi. Doamna cea nouă era tot așa, ceva mai în vârstă, 65 de ani și mai scundă de statură, cu o conformație normală. La început, când mergea cu mine, o simțeam încordată și respira puțin apăsat, ceea ce era oarecum normal, pentru că și eu merg mai greu și efortul e poate mai mare, dar susținea cu voce tare, chiar fără să o întrebe cineva, că e în regulă și că face fața și că deși are niște probleme cu respirația, are polipi, că e bine, că nu are probleme de rezistență. Efortul a fost puțin mai intens și cu un mic zgomot în respirație în prima zi și a doua și chiar în a treia era bucuroasă că face față și că învață ce are de făcut. Spre rușinea mea și la ea am țipat de câteva ori, am ridicat tonul, pentru că îi spuneam un lucru și făcea altceva, eu fiind puțin încordat, poate chiar speriat că îmi va suci o mana, am reacționat destul de nepoliticos si agresiv. Bine, după aceea mi-am cerut scuze, dar prostia și păcatul le-am făcut. Cât au fost împreună, o zi și ceva, doamna dinainte o lua și stăteau de vorbă la ea în cameră, ce vorbesc femeile, erau amândouă vorbărețe. Și ce să vezi, a treia zi, seara, după ce se bucurase că se descurcă, doamna cea noua mă anunță că nu-i convine partea financiară și că vrea mai mulți bani. Am rămas surprins, oricum am spus din start că nu sunt de acord și nu doar că voia 500 RON în plus, voia cam cu o treime mai mulți bani. Am întrebat-o de ce și mi-a zis că e greu, după ce trei zile zicea că se descurcă. În fine, am renunțat să încerc să înțeleg, posibil să fi fost și o schemă, pentru că deja plecase doamna dinainte și eram cumva forțat, dar nu am cedat. Între timp am avut vreo două sau trei ocazii în care era să mă scape pe jos și cu mare dificultate a reușit să mă oprească și sa mă ridice înapoi pe verticală, că mă înclinasem destul de tare și s-a opintit  serios ca să nu cad. Probabil că fiecare în felul lui am fost speriați de aceste întâmplări. Tot între timp am descoperit că doamna nu prea auzea și, cum eu nu mai pot vorbi ca lumea, eram ca Stan si Bran: eu ziceam ceva, ea făcea altceva și uneori mă enervam. Era destul de greu să continuăm așa, în orice caz, adică măcar să fi fost spirt aș fi zis că merita mai mulți bani, dar în condițiile alea era stupid. Doamna care fusese până atunci, deși a zis că în caz de ceva se întoarce, că vrea și ea câteva zile libere să își facă zacusca și alte treburi din gospodărie, nu a mai vrut să se întoarcă și până la urmă am vorbit cu părintele Tănase. Am ajuns la concluzia că oamenii aceștia, chiar prin cunoscuți, darămite printr-un anunț, sunt neserioși  într-o oarecare măsură și nu te poți baza pe ceea ce spun. Așa că am decis să nu ne mai încurcam, nici pe mine, nici pe părintele Mihail si pe maici, nici pe părintele Tănase, vin, nu vin, plec, nu plec, așa încât am început să fac bagajul și luni, pe 10 noiembrie, am venit la Valea Plopului, de fapt la Posești, aproape, la un centru de îngrijire, un fel de cămin de bătrâni și copii. Ca să închid subiectul, voiam să mai zic că am aflat cu stupoare că doamna dinainte a zis la toată lumea că ea nu e mulțumită de bani, Amaliei, prietenilor, vizitatorilor mei, la toți, dar mie nu mi-a zis nimic și mi s-a părut foarte ciudat că mie nu mi-a zis nimeni, că ea așa le-a zis tuturor, să nu-mi spună mie și ei nu mi-au spus. Eu nu am știut că ea e nemulțumită și, spre surprinderea mea, când a plecat nu și-a luat la revedere, nu a trecut pe la mine și nici nu a sunat, efectiv a dispărut, deși cu jumătate de oră înainte a zis că înainte să plece trece pe la mine. Da, cam asta e, am învățat încă o dată că nu tot ce zboară se mănâncă și că oamenii nu au puterea de a fi sinceri. Eu am sunat-o după vreo săptămână să-i mulțumesc pentru tot ajutorul pe care mi l-a dat și ca a avut grijă de mine și chiar nu a fost niciun fel de supărare sau ceva, doar că am fost surprins și m-am mirat de toate cele întâmplate și nu am spus nimic. Am vrut sa rămân în nota de recunoștință pe care o simt la modul cel mai sincer, pentru că m-a ajutat și am mai putut să stau încă trei luni in Mănăstire.

    Mare, mare lucru a fost că am reușit, pentru că atunci când am ajuns la Posești am constatat că s-a eliberat între timp una din case și am putut să stau singur în cameră. Când am ajuns am fost cazat într-o cameră eu singur, ceea ce este foarte important pentru a putea cât de cât să mă mențin in niște limite rezonabile cu odihna și, bineînțeles, pentru liniștea mea de toată ziua. În acest fel pot să-mi fac programul în liniște și de altfel mi l-am păstrat în mare parte. Într-adevăr nu mai sunt prezent la slujbe ca și până acum, dar mă uit online pe Trinitas. Am fost și de două ori la biserică duminică, la Sfânta Liturghie și m-am împărtășit. Este o atmosfera drăguță acolo, e o comunitate de oameni credincioși și cântă și copiii la strană și sunt mulți care se împărtășesc, fiind și post acum. Mulțumesc lui Dumnezeu că am reușit să merg. E o activitate destul de solicitantă pentru gazdele mele, din câte mi-am dat seama, pentru că trebuie să vină cineva special în ziua aia să stea cu mine, să mă pregătească, să mă ducă, să mă aducă și asta înseamnă că e plătit suplimentar și au și un microbuz cu platformă cu care mă ia cu căruțul și acela este ceva special, pentru că nu găsești oriunde așa ceva. Nu voi merge tot timpul, dar slava lui Dumnezeu că se poate și că există bunăvoință din partea lor. Am fost foarte bine primit de toată lumea, de părintele Tănase, de băiatul dumnealui, care se ocupă de centru și de personal și sunt atenți cu mine și se poartă frumos. Am observat că au fost foarte temători la început și întotdeauna veneau câte două infirmiere și îmi punea margine la pat, cumva să nu cad și le era frică să meargă cu mine, dar până la urmă încet, încet au prins curaj și am reușit să fac și câteva ture. Nu am mai mers la baie decât la treaba mare, o dată la trei zile. Am mai făcut câte o plimbare prin bucătărie o dată pe zi cu cele care au avut curaj și nu am reușit în fiecare zi. E bine și așa, mă așteptam să nu mai merg prea mult, pentru că necesită timp și este destul de solicitant ca efort, mai ales pentru că acum merg mai rău. Mergeam oricum greu, dar după ziua cu mutarea și după încă 2-3 zile în care am stat doar în pat, până au adus un fotoliu unde stau ziua, mi-au slăbit picioarele și s-a simțit în momentul în care am vrut să merg din nou, că mi-a fost evident mai greu. In plus, s-au și schimbat însoțitoarele și nu au avut ocazii prea multe să învețe tehnica. După două săptămâni s-au obișnuit cam toate cu nevoile mele, au învățat cam ce îmi trebuie și ne-am adaptat unii cu alții. Acum nici nu se mai pune problema dacă mă ține cineva nu știu cum când merg, sau dacă îmi pune bine chiloții, nici nu mai îmi trece prin cap să mă enervez, mulțumesc lui Dumnezeu că au grijă de mine și ca îmi oferă condiții foarte bune pentru îngrijire. Încă o dovadă că atunci când mă enervam cu doamna de la mănăstire era o ispită. De altfel, așa a fost tot timpul, am fost nemulțumit de ceva când eram cu cineva și când a venit persoana următoare nu am mai comentat nimic, apoi am fost nemulțumit de altceva și la următoarea iar nu am mai comentat și m-am obișnuit încetul cu încetul, am renunțat câte puțin la pretențiile mele și am fost din ce în ce mai îngăduitor și mai mulțumit cu ce am avut. O parte din mulțumire a fost de bunăvoie și altă parte de nevoie, am renunțat la câte un lucru care țineam sa fie așa cum îmi doresc eu. De când am venit aici sunt liniștit, sunt trei săptămâni și ceva în care nu m-am enervat deloc, cu atât mai puțin să mă agit sau să țip la cineva. Am avut și aici ispite, sunt 2 sau 3 persoane pe care le simt mai reticente în a face ceea ce le cer sau am nevoie și atunci apare o împotrivire din partea mea și acel Ego care își cere drepturile, părerea de sine și iubirea de sine prin care caut să mă protejez și să-mi împlinesc voia mea în detrimentul voii, a putinței și a disponibilității celorlalți de a mă îngriji tot timpul așa cum îmi doresc eu. În activitatea de infirmieră și ținând seama de faptul ca îngrijesc o grămadă de bătrâni cu probleme, există momente în care nu este timp sau putere și pentru mine și pentru ceilalți și tendința mea este să trag spre mine, dar nu e bine, pentru că am făgăduit să mă lupt să mă lepăd de mine însumi și să nu mai fac voia mea în toate și tot timpul, așa că am învățat să mai renunț la răsfăț și la pretenții pentru ceilalți. Aud câte probleme sunt cu bătrânii care au și demență și au problemele lor și îmi dau seama din nou ca ale mele sunt subțiri și câ până la urmă dacă nu mănânc sau nu beau apă la ora la care mi-am propus, sau nu prind începutul unei slujbe, sau stau ceva mai mult în pat până mă întoarce pe partea cealaltă, sunt nimicuri față de problemele pe care le au bătrânii aceia și nevoile lor. Până la urmă, este o alegere între nevoia mea si nevoia a 8-10 oameni. Nu e ușor pentru mine, dar nu e nici foarte greu și cam asta este singura parte întunecoasă și aspect care îmi generează ispite, tensiuni mentale și sufletești. Sunt împăcat cu ideea de a renunța la mine și la anumite pretenții și cu ajutorul lui Dumnezeu și cu rugăciune merg înainte pe acest drum.

   Când am venit aici cu părintele Mihail am stat de vorbă mai mult pe drum și m-a ajutat cu tot ce aveam nevoie și cu niște sfaturi de suflet. La plecarea de la mănăstire tot el a carat bagajele la mașina si apoi m-a carat si pe mine, inclusiv pe scări. Am fost emoționat, mi-am luat la revedere de la maici cu câteva lacrimi in ochi și le-am mulțumit pentru tot ajutorul pe care mi l-au dat și toată susținerea. Am făcut și o poză împreună la plecare. Maica Arsenia m-a întrebat dacă vreau să fiu înmormântat acolo la mănăstire și m-am bucurat, că și eu am vrut sa întreb, dar nu prea îndrăzneam și așa rămâne, ca pentru odihna de veci trupul meu să meargă acolo. Desi nu am avut multe bagaje cu haine, am strâns totuși suficiente accesorii cât să încarc complet papucul părintelui, cu carucior, comoda și o grămadă de alte lucruri cu care am venit la Posești si care am constatat ca mi-au prins bine si mi-au folosit, mai puțin comoda.  

   Când am ajuns am avut parte de un dus rece, la propriu și la figurat. Aici e regula ca atunci când vine cineva nou să facă baie și să i se spele și să i se calce toate hainele, din motive de igienă. Când am ajuns nu era curent și nici căldură, ca nu stătuse nimeni în casa aia până atunci și au zis să fac și eu duș, deși am zis că făcusem cu două zile înainte, așa era regula. În fine, am acceptat, m-au dezbrăcat și m-au dus spre baie, am zis eu ceva despre cum să facem și până au pregătit ele în baie un scăunel, m-au lăsat în fața ușii de la baie, care este și în fața ușii de la intrare. Între timp a venit cineva și a deschis ușa, a întrebat ceva și a mai venit un val de frig, așa încât până să intru în baie m-am întins cât eram de lung și am înțepenit de frig, mușchii s-au contractat și eram ca o scândură. M-au pus așa pe un scaun, le-am zis că îmi este frig și când au văzut cum tremur și ca am înțepenit, cred că s-au speriat și ele și atunci au oprit spălatul și m-au dus în cameră, nici nu m-au mai clătit bine. Oricum, nici nu mă spălaseră aproape deloc, a fost mai mult așa ca sa respecte regulamentul, apoi m-au șters, m-au îmbrăcat, m-au băgat sub plapumă și mi-au pus pampers. Am început să mă încălzesc și să-mi fie mai bine. Când mi-a venit să fac pipi am cerut plosca, dar una din doamne a zis să fac în pampers, ceea ce eu nu mai făcusem până atunci. Am întrebat dacă e în regulă și mi-a zis că da, să stau liniștit. M-am străduit să îmi înving reticența, am dat drumul, am simțit ușor cum iese din pampers, se duce pe pantaloni și atunci m-am oprit. I-am zis doamne și mi-a zis că poate mi se pare. Am avut rabdare până și-a făcut timp să verifice și a constatat și ea că am avut dreptate. Aveam sa îmi dau seama mai târziu că aceasta doamnă este cea mai reticentă în general la nevoile mele și nu a fost ceva doar atunci. Chiar dacă e amabilă, nu pot să spun că se poartă rău, își face datoria, dar cam trece cu vederea ceea ce spun eu, cumva ori consideră că are dreptate, ori altceva, nu știu, dar ea este cea care mă ajută cel mai mult să mă lepăd de mine, că am nevoie și de așa ceva, nu doar să mă scarpine cineva în coarne. Conducerea e foarte amabilă cu mine, mi-a acordat atenție, am văzut că și doamnele și toți în general au fost foarte drăguți și atenți cu mine, de cele mai multe ori fac ceea ce le spun și ce am nevoie, cum să pună mâna, piciorul, cum să mănânc și așa mai departe. Îmi dau seama că nu se poate ca tot timpul totul să se desfășoare conform cu ceea ce le cer. Sunt mai multe doamne care sunt amabile și care zici că stau la ușă, așa de repede vin. Ce să zic, sunt condiții realmente foarte bune și materiale și umane. Știu că nu există perfecțiuni și mai știu că ce a rânduit Dumnezeu să fie altfel decât aș vrea eu este tot spre binele meu, ca să-mi învăț lungul nasului, ca sa nu mi-o iau în cap, că am acesta tendința, dacă îmi întinde cineva un deget să iau toată mâna. După episodul de la început toate au fost bune și frumoase, cu baia am găsit o metodă să nu mă ia cu frig și să pot să stau pe scăunel și am adaptat condițiile cu nevoile mele, în așa fel încât să iasă totul foarte bine. Activitatea de zi cu zi este o combinație de rugăciune, citit de cărți, uitat pe YouTube la niște documentare cu natura și la niște conferințe teologice. O activitate interesantă din septembrie încoace, sau octombrie, nu mai știu, este că am început să scriu poezii. Până acum am scris 9, nu știu cât de valoroase sunt, mie mi se par rezonabile și drăguțe pentru un om care nu a făcut așa ceva în viața lui. Mi se pare că e ceva mai presus de mine cum am reușit, că uneori parcă sunt spectator si cititor al poeziei, nici nu știu de unde îmi vine inspirația. Bine, de fapt știu, de la Maica Domnului, care mă ajuta să fac asta. În același context, în octombrie s-a tipărit cartea, am primit toate exemplarele și am împărțit pe la cunoscuți, pe la colegi. M-am bucurat că am reușit și asta, mi se pare că a ieșit cam mare și voluminoasă, de acuma știe Maica Domnului la ce e de folos ce am făcut, dacă ajunge la inima cuiva ceva din gândurile pe care le-am așternut în scris. Legat de asta mă mai supără gândul slavei deșarte.

   Îmi era puțin teamă că voi fi asaltat de vizite, ca sunt mai aproape de București și în prima săptămână n-am zis la nimeni, au știut doar colegii și Amalia și tot am avut trei vizite în acele zile, dar după aia nu a mai venit decât Amalia o dată. E bine așa, că mi-am dat seama că a devenit destul de obositor din punct de vedere fizic. Cum spuneam, mersul este deja foarte dificil, de întors în pat nu se mai pune problema, așa că singura mea mișcare pe care o mai fac e gimnastica o dată la o zi, două și am mai ajuns prin bucătărie la o plimbare de 10-20 m, tot așa, o dată la două zile. Uneori mă mai duc până la veceu pe picioare când fac treaba mare sau duș. Gâtul este si el foarte slăbit, atât la cum țin capul, cât și la vorbit și înghițit. Cu vorba se simte slăbiciunea foarte mult la comenzile vocale, că nu mai pot să pronunț bine cuvintele și de multe ori am început să dau rateuri, trebuie sa fac eforturi, mai multe repetări și diverse artificii ca sa obțin ceea ce îmi doresc. Am reușit totuși să mă descurc, mulțumesc lui Dumnezeu, dar îmi dau seama că e ceva care evoluează, pentru că uneori, mai ales seara, dar se întâmplă și ziua de câteva ori pe săptămână, ca abia să pronunț câte un cuvânt, chiar și unul obișnuit, că cele care conțin litera ”r” deja sunt compromise. Am o stare de bine, sunt concentrat în continuare să fac ceea ce pot în fiecare zi și ceea ce ține de mine, chiar dacă uneori nu e ușor și nu simt ceva descurajant sau apăsător, sunt senin și zâmbesc în continuare. Mai strâng din dinți atunci când trebuie să fac un efort, dar merg înainte cu nădejde in Dumnezeu și fară să fac planuri. Cu ajutorul lui Dumnezeu am reușit să nu mă mai gândesc la ce va fi și să dau deoparte gândurile care îmi spun că nu mai pot, sau că mai am o lună să trăiesc, iau fiecare zi așa cum e, fac ce pot și mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat putere, pace în suflet și credința. Am avut zilele trecute bucuria de a vedea slujba de ziua Sfântului Arsenie Boca, apoi de Sfântul Andrei slujba la Catedrala Mântuirii și apoi slujba pentru părinții Paisie si Cleopa de la Sihăstria. Tot de Sfântul Andrei, mama a făcut 10 ani de când a trecut la Domnul și, chiar dacă nu am fost la biserică în acea zi, m-am rugat, a făcut Amalia parastas la cimitir, a pomenit-o părintele Mihail și părintele Tănase la slujba și a mai dat și verișoara Amaliei la o biserica undeva și a pomenit-o și acolo la parastas. Mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate, aștept cu nădejde și cu răbdare ce va fi și voi face tot ce pot cu dragoste. Nu mai pot mare lucru, dar ce voi putea voi face.

   Amalia a fost ca de obicei în ultima vreme o drăguță și m-a ajutat cu tot ce am avut nevoie și la fel și Dorian. Cu copiii am vorbit de câteva ori, Stefan nu a mai venit aici la Posești și atunci când a venit la mănăstire nu a fost prea in forma sau comunicativ. Cu Matei am vorbit de mai multe ori la telefon și a fost comunicativ, ultima discuție a fost chiar ca va pleca pentru stagiatura în Chile, în America de Sud. Mi se pare interesant ca experiența, este totuși o ocazie rară să locuiești câteva luni într-o astfel de țară, cu alta cultură și mă bucur pentru el.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate! În El am nădejdea, credința și către El imi îndrept rugăciunea pentru mine, pentru ai mei, pentru cei dragi mie și pentru toți pe care îi port în rugăciune.

Cu zâmbet, înainte marș!

Am credința că Dumnezeu le rânduiește pe toate cu folos și mă ofer ca slujitor al scenariului pe care  îl alege pentru mine.

Doamne ajută!