Jurnal de călătorie – 2024

31.01.2024

Înainte de sărbători aveam așa un gând cu oarecare teamă, despre faptul că sunt atâtea zile consecutive de sărbătoare și de Crăciun, și de Anul Nou, și apoi hramul de 2 ianuarie, de Sfântul Serafim de Sarov, și voi fi obosit și slăbit. Dumnezeu a avut însă grijă de mine și m-am simțit bine în toate zilele, chiar dacă nu am dormit suficient cât aș fi vrut, am fost destul de bine, în putere. Chiar și de 1 ianuarie, deși fusese slujbă până pe la 2 noaptea și dimineața a început tot la 9, am fost bine. Și apoi de hram am mâncat și eu mai multe bunătăți, făcând excepție de la regimul meu de mâncare destul de strict și am mâncat brânză, pâine, salată de boeuf cu pește, prăjituri și tort, și am dat Slavă lui Dumnezeu pentru toate bunătățile. Pe data de 3 am dormit bine și dimineață mă aștepta pe masă suc de portocale proaspăt stors și după ce am băut ceva apă, încă făceam exerciții de mișcare. Chiar la ultimul, când mă ridicam pe vârfuri și urma să termin și apoi să beau sucul, m-am dezechilibrat și m-am dus în față și am împins scaunul cu rotile până la masă în inerție și apoi am căzut pe el, și l-am făcut ca un fel de pârghie, astfel încât am răsturnat masa cu totul. Eu am căzut pe scaun fără absolut nicio lovitură, dar în cameră era ca după război, că au căzut toate de pe masă și s-au împrăștiat în cameră și mai ales în dreptul ușii. Sucul de portocale și uleiul din candelă s-au răsturnat pe perete. Inițial nu puteam să apăs pe sonerie, dar după câteva mișcări s-a mișcat ea singură și am apăsat și a venit sora Elena, care s-a speriat când a văzut că eram căzut printre scaun și o grămadă de lucruri care căzuseră de pe masă, deși îi spusesem de mai multe ori și înainte să intre și după aceea că sunt bine și nu am nimic. A fost mai mare deranjul legat de curățenie, dar a fost totuși și o consecință în plan fizic, pentru că, probabil de la încordarea din momentul căzăturii, am început să merg mai greu și am avut nevoie de asistență mai mult decât până atunci. Ușor, ușor, mi-am revenit și apoi au venit încă trei zile de sărbătoare cu Boboteaza, Sfântul Ioan și duminică și apoi luni și marți m-am odihnit mai bine. Marți după amiază urma să vină Cristi cu câțiva colegi, pentru că aveau ședință de vânzări pe aproape. M-am odihnit un pic după amiază și când m-am trezit să merg la slujbă eram cam înțepenit. În grabă am pus niște ciorapi groși peste cei subțiri și nu stăteam prea bine în adidași. Sora Elena m-a dus până la ușa dinaintea scărilor și s-a dus un pic mai în față la balcon în biserică să vadă cine ne ajută să coborâm. Eu la un moment dat nu am mai putut să stau drept și m-am dus pe spate și am căzut întâi în fund și apoi pe spate și mi s-a stins lumina, adică nu am mai știut ce se întâmplă. A venit un domn mai vânjos și m-a ridicat împreună cu sora și m-a pus pe căruciorul cu rotile și am stat la slujbă la balcon. Între timp au venit colegii și am ales să stau la slujbă până la sfârșit și ca să îmi mai revin și au stat și ei și apoi au venit și m-au ajutat să cobor și am mers împreună în trapeză. Era cam tot departamentul de vânzări, adică vreo 20 de oameni sau mai mult și m-au îmbrățișat și am stat de vorbă vreo oră. Încă de când mergeam cu căruciorul spre balcon la slujbă mi-a revenit conștiința și am fost prezent în rest tot timpul, dar sunt câteva minute de care nu prea îmi aduc aminte. Și după aceea încă vreo 10 minute am fost confuz și nu știam prea bine ce zi e. Din nou am început un urcuș, pentru că picioarele îmi erau înțepenite și slăbite, probabil tot așa de la ceva adrenalină care se secretă în momentul căzăturii, sau nu știu de ce după căzături sunt slăbit semnificativ. Nu știam dacă îmi mai revin sau nu, dar am dat la o parte gândurile că s-a terminat cu mișcarea liberă și am pus nădejdea în Domnul și după vreo săptămână am început ușor să merg singur și am avut din nou zile bune. Am început din nou să merg și singur, atât noaptea la baie, cât și plimbarea de după amiază de 30 de minute, uneori chiar o oră pe care o fac zilnic. Am mai avut vizite în fiecare săptămână cu câte o persoană, două. 

Într-o noapte am avut un vifor de gânduri și amintiri de desfrânare și m-am împotrivit și m-am luptat cu ele și am cerut ajutor de la Dumnezeu și Maica Domnului să nu mă lase. După aceea m-am liniștit și am avut din ce în ce mai puține astfel de gânduri și lupte, semn că diavolul este cel care ne îndeamnă.

Fiecare zi trece firesc și gândurile despre ce va fi apar mai rar și se sting tot mai ușor. În felul acesta evit scenariile despre sfârșitul meu și mă pot concentra ceva mai bine pe clipa de acum și să mă bucur de fiecare zi.

Într-o seară am avut o simțire de bine și simțeam că mă voi vindeca și am dat Slavă lui Dumnezeu pentru toate și mai ales pentru că aveam atunci o stare de bucurie, chiar dacă nu știu ce va fi până la final. Am lăsat să fie și să simt din plin acea stare de bucurie și de entuziasm și de fericire și de recunoștință față de Dumnezeu. Am simțit așa cu tot cugetul că este un semn că mă voi face bine. După aceea am avut din nou și zile mai slabe sau momente și nu am mai avut aceeași stare de bucurie și de putere cum aveam atunci. Cu picioarele fac mișcare zilnic, dar mâinile parcă au slăbit încă un pic, că uneori mi-e greu să îmi dau jos pantalonii să fac pipi și îmi e din ce în ce mai greu să îmi trag chiloții, […]. Am avut câteva zile în care și spălatul pe dinți a fost o mare provocare și nu prea puteam să duc periuța la gură. În fiecare zi îmi e greu să o duc cu 2 mâini, dar în acele zile nu am putut. Am mai avut momente în care nu puteam să stau în picioare, că mă duceam de spate și am observat că este o problemă constantă și că îmi e mai ușor să merg decât să stau în picioare atunci când sunt slăbit. E ceva de la mușchii de la picioare, care mă împiedică să mă țin și mă duc pe călcâie pe spate, dar acum știu și sunt atent și în general mă așez cu spatele la un perete sau ceva de sprijin. Rar am mai băut apă cu sticla, pentru că îmi e foarte greu să o ridic la gură și de vreo săptămână două am cam renunțat să fac asta în picioare. Am mai băut când am stat pe scaun, dar rar și cu mare dificultate. Chiar și atunci când mă simt bine și merg singur, totuși există un grad mare de nesiguranță în echilibru și în pași, astfel încât rămâne valabil că orice pas poate fi ultimul.

 […] 

 Dar în felul acesta mi-am dat seama că eu sunt cel mai mare împotrivitor față de tot ce mă înconjoară, că tot timpul aș schimba ceva și nu reușesc să accept așa cum este omul, binefăcătorul meu, o situație, sau un lucru, ce să mai zic de alții. Mă lupt în fiecare zi cu această stare interioară și în ultima vreme a fost mai bine și am reușit să accept mai ușor și mai deplin totul cu ajutorul lui Dumnezeu, care vede că mă străduiesc și că vreau sincer să reușesc. Fără ajutorul Lui mă zbat ca peștele pe uscat. M-am mai străduit și pentru rugăciunea „Doamne Iisuse” și am reușit uneori să am și mintea limpede și să mă relaxez chiar foarte profund o dată, alteori o zic chiar dacă în mintea mea se bezmeticesc o grămadă de gânduri, zic în continuare de acolo, de sub ele. Am avut zile liniștite și cu tihnă, fără dorința sau nevoia de a face ceva anume. Am început să am acest gen de abordare în fiecare zi și o stare de bine continuă și să mă bucur de soare, de ploaie, de fiecare moment de rugăciune și de fiecare zi și să nu mă mai gândesc atât de mult la ce va fi.

De multă vreme, poate doi ani sau mai mult, mi-am dat seama că singura sursă de neliniște și durere este în sufletul meu, datorită egoismului și a faptului că pun voia mea peste realitatea din jur și implicit peste voia lui Dumnezeu. Și de acolo vine toată suferința omului, din această împotrivire. În ultima vreme am înlăturat cam toate grijile exterioare și am fost cumva față în față cu această neputință a mea, cum a fost David cu Goliat. Lupta este inegală, pentru că pornirile interioare cu greu pot fi biruite, sau chiar imposibil fără ajutorul lui Dumnezeu. Așa că acum sunt în etapa în care cer ajutorul lui Dumnezeu și îmi recunosc neputința în fața acestor porniri ale mele care vin din adânc. Atunci când ele îmi provoacă suferință pe moment sau mă îndeamnă să mă enervez, știu că este din mine și nu din exterior și mă smeresc în fața lui Dumnezeu și Îi cer ajutorul. Atunci nu mă mai îndrept așa de mult împotriva aproapelui și reușesc să înlătur mai repede gândurile de împotrivire și de condamnare a celorlalți, ceea ce este un mare pas înainte în războiul nevăzut.

 […] 

Dau slavă lui Dumnezeu pentru toate și Îi mulțumesc pentru această simțire și stare de bine care nu este prin puterea mea. Vom vedea ce va fi, însă am siguranța că Dumnezeu rânduiește doar ceea ce este de folos spre mântuire. Așa să ne fie tuturor!

29.02.2024

A fost o lună oarecum stabilă din punct de vedere fizic. În general am mers singur prin cameră și la plimbarea de pe balcon. Au fost și zile de slăbiciune în care, spre exemplu, noaptea nu am mers singur la baie și am avut nevoie de ajutor și cred ca de vreo două ori și la plimbare am mers însoțit. La plimbare am observat că după vreo 30-40 de minute, chiar dacă la început mă simt bine, mi se cam termină puterile și ridic picioarele ceva mai greu. Și atunci, după vreo 45 de minute, când văd că se îngroașă gluma, am ales să mă opresc și eventual mai stau afară la aer curat, dar nu mai merg, ca să nu risc să mă împiedic. Singura operațiune de spălat pe care o mai făceam singur este spălatul pe dinți, unde ajung din ce în ce mai greu, că nu prea mai pot să țin mâna ridicată la gură până reușesc să perii pe toate părțile și atunci ajung să dau doar de două trei ori în unele locuri și cu mare efort. Pe mâini mă spală acum doar sora Elena. Am făcut aproape în fiecare zi în continuare exercițiile de kineto și cele cu laser. De vreo două luni a început să se simtă oboseală și în mușchii care susțin capul la gât și a devenit din ce în ce mai accentuată, mai ales după oarece efort. Chiar și la plimbare au fost câteva dăți când a trebuit să mă opresc, pentru că nu mai puteam să ridic capul și să-l țin sus și se simte mai ales dacă stau la telefon cu capul plecat, dar și în alte momente. Aproape zilnic ajung la un punct când nu îl mai pot ține sus decât cu greu și atunci trebuie să stau un pic pe scaun sau la orizontală. Au apărut și cârcei la mușchii de la gât, uneori, când fac efort. Sculatul de pe WC este o provocare de fiecare dată și au fost vreo două ocazii în care am avut emoții, că abia reușeam să mă țin pe picioare ca să mă ridic până la capăt. Odată am fost foarte obosit și a venit doamna să mă ajute să mă ridic, Slavă Domnului că aveam un tricou ceva mai lung în ziua aceea. Pe 21 februarie am fost la Târgu Mureș să încerc niște ședințe de recuperare, despre care eu credeam că vor fi de kineto și de fizioterapie, că așa zicea doamna de la recepție. Dar până la urmă am făcut o ședință de oxigen hiperbar și niște analize de Borrelia și deși plecasem cu gândul că voi sta acolo câteva zile și aveam și bagaj, în cele din urmă ne-am întors seara și a fost mult mai bine așa, căci nu îmi doream să stau plecat. A doua zi au lucrat muncitorii de dimineață și nu prea am dormit bine și a treia zi am fost să fac analize de sânge și a trebuit să mă trezesc la 9 și, neavând somn suficient în aceste trei zile, am fost cam praf cu puterile și am avut permanent nevoie de ajutor. În sâmbăta de după și duminică și până miercuri am fost mai bine cu puterile și oarecum normal și am mers singur și m-am și plimbat și am fost și la slujbe. Dar astăzi, probabil și după o noapte cu ceva mai puțin somn, am căzut iarăși fizic și iarăși am avut nevoie de ajutor. Interesant este că am făcut analize și creatinkinaza este în limite normale și poate asta este o rază de speranță, deși simt că acum puterile încă se scurg, doar că mult mai încet ca înainte. O problemă care recent a devenit mai pregnantă este cea legată de frecvența scaunului, care a devenit constant la două zile, dar a început să crească pe trei și chiar patru zile. Se pare că ar fi problema de la mușchii intestinului, care nu mai ajută la tranzit așa cum trebuie și nu ar fi o problemă de digestie sau altceva, așa că o să continui să beau sucuri și să mănânc mâncare care să ajute la tranzit.

 […] 

Cel mai important pas înainte din această perioadă este cel duhovnicesc, pentru că am ascultat un cuvânt scurt despre definiția patimii, ca fiind acele lucruri care ne stăpânesc ele pe noi și nu noi pe ele. Și mergând pe acest fir mi-am dat seama că sunt câteva din lucrurile pe care le tot spovedesc care nu sunt doar păcate, ci sunt chiar astfel de patimi. La mine pe primul loc este mândria, care se manifestă de multe ori sub forma nedreptății, că mi se pare ceva nedrept și atunci ideea aceea îmi sfredelește mintea și nu o lasă să se odihnească sau să se roage. Am sesiuni de câte jumătate de oră până la două ore în care mă tot cert în minte ca prostul cu situația sau persoana respectivă. Alteori se manifestă mândria ca un impuls irezistibil că îmi este foarte clar ce trebuie făcut și cum și de ce alții nu înțeleg să facă așa cum le spun eu. Grea patima mândria și îmi dau seama și simt pe propria piele cum îți poți face viața un iad singur când crezi că ai dreptate. După câteva reprize de luptă cu astfel de gânduri și conștientizarea patimii, am făcut rugăciune la Dumnezeu să mă ierte și să mă izbăvească Maica Domnului și am reușit să scap din ghearele ideii respective și să am o viață normală ca să zic așa. Dar am avut ocazia să înțeleg de ce iadul vor fi propriile noastre patimi, care ne vor chinui dacă nu ne izbăvește Domnul Hristos și dacă nu ne pocăim și nu le mărturisim. O altă astfel de patimă este neliniștea mentală, care mă îndeamnă să fug din momentul de acum și de aici orice încerc să fac, fug de la rugăciune sau de la o idee pe care pornesc și sar la alta și apoi la alta și tot așa și asta mă stăpânește ea pe mine și nu reușesc să o stăpânesc eu pe ea. Mai sunt probabil și altele, care poate nu au aceeași putere, dar mă mai încearcă din când în când. Una de care am scăpat, cred eu, este și gândul desfrânării, care mă mai încerca în trecut cu oarecare putere. Cu rugăciune și după trei luni aici la mănăstire, pe acesta l-a biruit Hristos în mine. Și am reușit în ultima vreme să mai scap și din ghearele mândriei și ale neliniștii și chiar dacă nu pot spune că le domin sau le controlez, am reușit să scap ceva mai ușor la ultimele bătălii cu gândurile, cu ajutorul lui Dumnezeu și al Maicii Domnului.

Consider că dacă reușesc să rezolv cu ajutor de Sus și patimile care mă domină, o să am o liniște sufletească aproape deplină, în sensul că nu vor mai fi lucruri care să mă tulbure și să mă chinuie în mod deosebit. Slavă Domnului, chiar și în momentele grele din punct de vedere fizic, stau bine sufletește și ca mentalitate și acesta îl consider un ajutor extraordinar de la Maica Domnului, pentru astfel de încercare și în orice încercare de fapt.

 […] 

 Mă bucur sincer de fiecare zi și chiar dacă nu fac lucruri deosebite și am un program oarecum constant, nu simt nevoia de altceva. îmi vine în mod natural să zâmbesc și să glumesc și să Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate și în mod particular în acele momente când am o reușită sau când văd o minune.

Îmi dau seama ce minune mare a făcut Maica Domnului cu sora Elena, care mă ajută cu atenție și grijă în fiecare zi și noapte, de la faptul că mă spală pe față, pe ochi, pe picioare, sau că îmi dă de mâncare și mă îmbracă și îmi dă să beau apă și gătește și face tot posibilul ca să mă mulțumească. Mare dar să ai așa ceva la nevoie!

Slavă Domnului pentru toate!

01.04.2024

A început Postul Paștilor și prin darul lui Dumnezeu am redeschis cartea “Postul Mare. Pași spre Înviere”, pe care o începusem anul trecut, dar nu am continuat-o, pentru că am găsit o idee foarte faină, că cel mai mare păcat al nostru este că nu trăim ca și cum Hristos a înviat și atunci am vrut să îmi rămână această idee și nu am continuat să citesc. Am continuat anul acesta și a fost foarte potrivit pentru mine, întrucât m-a motivat să mă trezesc din lenea duhovnicească și să mă preocup mai serios de pocăință, având în vedere că este probabil ultimul post și ultima șansă de pocăință pentru mine. Făceam eu ceva rugăciuni de iertare, dar fără o sârguință deosebită, ca și cum altcineva se apropie de judecata lui Hristos și nu eu. După citirea cărții, înainte să înceapă postul, am suflecat mânecile și m-am pus mai serios pe rugăciune și am lucrat mai mult la părerea de rău pentru păcate și am folosit un pic mai mult din timpul meu strigând la Hristos în rugăciune „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”, așa, ca și cum chiar aș vrea să mă audă. Ce poate fi mai important înainte de moarte decât pocăința? La mine e ceva mai clar că se apropie momentul adevărului, dar ce or face cei care nu știu că se apropie… foarte mult m-a inspirat și m-a ajutat cartea respectivă, a fost așa, după nevoia sufletului meu și m-am bucurat foarte mult citind și regăsind idei foarte profunde și foarte faine cu care am rezonat extraordinar de bine și care am căutat să mi le întipăresc în inimă. Cartea a fost de departe evenimentul lunii pentru mine din punct de vedere sufletesc. Cu ocazia aceasta mi-am propus și eu ceva ca obiectiv pentru post și anume să mă lupt mai puternic cu patima judecății aproapelui și am avut mai multă râvnă în acest sens. Și pot să spun că, după niște lupte mai intense cu gândurile, am înaintat un pic și am reușit să izolez mai repede când vine gândul de judecată și să îl dau deoparte, să nu vorbesc cu el și chiar și să judec mai rar, Slavă Domnului.

Din punct de vedere trupesc, evenimentul lunii a fost probabil o cură de sare amară de o săptămână, sau mai bine zis cinci zile, înainte de începutul postului și în primele două zile de post, pentru curățirea intestinelor. Pentru că făceam treaba mare foarte greu, chiar și la 3-4 zile și m-am gândit că s-au strâns cam multe toxine și să fac o curățire. Cred că a fost benefică, pentru că înainte făceam destul de greu și era destul de tare, iar acum fac ceva mai ușor, chiar dacă nu la fel de cum ar trebui, ci doar la două zile uneori, dar măcar nu mă mai screm așa de tare. Probabil va ajuta, pentru că tranzitul este dificil datorită unui peristaltism care se face tot mai simțit, o oboseală a mușchilor intestinului și nu mai împing scaunul și necesită diferite metode ajutătoare. Cura nu a fost evenimentul lunii în sine, ci mai ales pentru faptul că m-a slăbit și am pierdut din puteri, oarecum mai repede decât până acum. După aceea am luat și eu răceala pe care au avut-o toți cei de aici, sau poate a fost covid, în orice caz a mai venit încă un episod de tăiere a puterilor și acum la sfârșitul lunii rar mă mai ridic singur din pat și mai rar mă duc singur la veceu noaptea, iar în ultimele zile aș spune că aproape deloc. Am avut la un moment dat o nevoie mai stringentă și am încercat să merg singur, dar nu am reușit și am intrat puțin în panică și am sunat, dar până a venit sora să mă ajute am făcut pe mine și de atunci nu mai fac fapte eroice și sun și aștept ajutorul. Fiind niște zile de post ceva mai aspre miercurea și vinerea și o perioadă de slăbiciune, nu prea am mai făcut nici plimbarea zilnică decât la 2-3 zile și atunci însoțit, iar singur ceva mai rar, poate o dată pe săptămână. În orice caz mersul este clar mai afectat și mai firav, numai Dumnezeu știe dacă o să reușesc să nu cad și pentru cât timp. Mâinile de asemenea s-au tăiat destul de brusc și nu prea mai reușesc să fac nici cruce și foarte greu mai ajung să mă spăl pe dinți și dau cu periuța doar o dată sau de două ori, mai mult ca atitudine de a nu renunța, decât ca act de igienă propriu zis. Dacă Dumnezeu nu va interveni să schimbe cursul lucrurilor, probabil mai am câteva luni, în orice caz sper să fiu pe picioare până după Sfintele Paști și apoi mila Domnului în toate, că nu mai trag de mine, că nu prea mai am putere. Am început să mă relaxez un pic mai mult cu mâncarea, în sensul că am mâncat mai mult gătit și nu am mai ținut așa de morțiș să îmi facă salată în fiecare zi și am mai mâncat și pâine mai multă.

 […] 

 În rest, zilele curg una după alta și deși atacurile vrăjmașului au început să fie mai dese prin gânduri, despre faptul că o să ajung cu pampers, că nu o să mai pot să merg, că se apropie sfârșitul și așa mai departe, am reușit să mă țin deasupra lor și să nu vorbesc prea mult cu ele. Și le las să treacă și îmi văd de treaba mea, cu nădejde în Domnul, că El știe cel mai bine ce îmi este de folos și rânduiește toate așa cum se cuvine. Sunt calm și liniștit și aș putea spune chiar și fericit și mă bucur de fiecare copac care a înflorit, sau de soare, sau de fiecare pas pe care îl fac cu bine, sau de fiecare dată când reușesc să mă ridic singur de pe veceu și de bunătățile cu care mă satur în fiecare zi și pentru care Îi mulțumesc lui Dumnezeu. 

Cel mai mare ajutor este sora Elena, trimis de Dumnezeu ca un om perfect pentru ce am eu nevoie. Patimile mele mă fac să cârtesc la slăbiciunile ei și mă împotrivesc cât pot de mult acestor gânduri, pentru că îmi dau seama că răbdarea ei și smerenia ei și chiar modul vesel de a fi și simplitatea ei și credința în Dumnezeu și jertfa pe care o face pentru mine sunt ca un munte pe lângă câteva pietricele față de slăbiciunile pe care le are și ea, ca și mine și ca orice alt om. Domnul să îi răsplătească acum și în veci grija pe care mi-o poartă, ei și la tot neamul!

Am vrut să țin post și să nu mănânc bunătăți și să nu cer nimic anume de mâncare. Un mic efort care să conteze măcar ca atitudine în fața lui Dumnezeu. În unele zile am reușit, în altele am mâncat mai mult, până eram plin ca un porcușor sau am mai gustat din bunătăți făcute de maici sau de la parastase, mai ales duminica și am băut și câte un păhărel de vin.

Simt o mare recunoștință în fața lui Dumnezeu pentru toate câte mi-a dat și în special pentru șansa unică și enormă de a trăi după accidentul din 2007, de a înțelege mult mai multe lucruri și de a mă apropia de Dumnezeu mai mult și de a mă pocăi și afirm cu tărie că mare dar de la Dumnezeu am primit. Boala aceasta este nimica toată față de câte daruri am primit și câte păcate am făcut. Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat, fie numele Domnului binecuvântat!

Să ne vedem cu bine în rai, că nu se știe nici dacă, nici când voi mai reuși să scriu. Doamne ajută!

08.05.2024

Cu mila Domnului, am ajuns cu bine la Sfintele Paști și la Învierea Mântuitorului și am fost la slujbă pe picioare!

A fost o perioadă destul de obositoare și cu o scădere pe plan fizic destul de evidentă, astfel încât la un moment dat chiar aveam oarece emoții gândindu-mă dacă voi ajunge să fiu încă pe picioare de Sfintele Paști. De la un moment dat nu am mai reușit să mă ridic singur de pe pat și nici să mai merg singur la baie și această stare de lucruri a rămas. Și capul a început să cadă după o plimbare de 15-20 de minute maxim și picioarele să obosească, astfel încât rar am reușit să mă plimb mai mult de 10-15 minute. Cu mila Domnului, încă reușesc să întrebuințez telefonul, deși abia mișc degetele. Am avut zile la rând în care nu reușeam nici să mă ridic din pat în fund la marginea patului, sau să îmi ridic picioarele de jos până în pat, dar apoi am reușit cu oarece efort să fac asta, chiar dacă uneori din mai multe încercări. Am avut destule momente în care nu reușeam să manevrez pantalonii ca să pot urina și am avut nevoie de ajutor, dar Slavă Domnului că mi-am mai revenit și acum reușesc de obicei. De pe veceu nu mă mai ridic singur și am găsit o metodă ca să mă ajute sora Elena și să nu îi afecteze spatele […]. Mă ajută și să mă las pe colac, pentru că acum vreo trei săptămâni, când încă mă lăsam singur, am căzut mai tare pe colac și l-am spart. Două provocări majore în această perioadă și care au și grăbit deteriorarea puterilor sunt lipsa de somn, care se manifestă în cel puțin două nopți din trei, în care dorm patru-cinci ore și abia în a treia dorm ceva mai bine. Dar am avut și nopți aproape albe, cum a fost cea dinainte de Florii, când abia am ațipit o oră pe la 7 dimineața până pe la 8, dar Slavă Domnului, tot am avut putere să duc ziua cu bine. A doua mare provocare este cu scaunul, care în general a fost cam la două zile, dar cel puțin o dată pe săptămână a fost chiar la 3-4 zile. Atunci când este așa mă simt amețit și tulburat și posibil ca și lipsa de somn să aibă legătură cu faptul că nu se elimină bine toxinele. Deseori noaptea am o senzație de arșiță în partea de sus a corpului, o căldură uscată care îmi provoacă sete și care posibil să aibă legătură cu scaunul rar sau chiar cu boala, pentru că a fost descrisă și de ultimul doctor la acupunctură. Și am început să o conștientizez încă de astă toamnă, doar că atunci era mai firavă, iar acum se manifestă o dată la două nopți sau cam așa, oricum destul de des și mult mai puternic. Una peste alta încă stau la limita puterilor cu activitățile esențiale de mișcat, în pat, mers la veceu și ridicat în fund și chiar și de pe pat cu puțin ajutor. Sunt tare bucuros că am reușit să fiu la slujba de Înviere pe picioare, așa cum mi-am dorit și de acum nu mai am dorințe în fața Domnului legat de puterile mele, facă-se voia Lui. 

Bomboana de pe colivă este o slăbiciune care a apărut în fundul gâtului în Vinerea Mare seara și care de atunci nu a mai dispărut. Ocazional mai aveam probleme de înghițit când aveam gura uscată sau capul pe spate, dar de acum se pare că este o prezență constantă și încă nu este de natură să mă împiedice să mănânc sau să beau, dar este un semn despre ce urmează în etapa următoare. Mila Domnului în toate.

În contextul puterilor slabe mintea mi s-a tot frământat că mai am câteva luni și tot îmi aducea în față această perspectivă și făceam calcule ce să fac și cum să fac vizavi de ce urmează și mă trezeam stând de vorbă cu astfel de gânduri. Astea cred că vin de la vrăjmașul și de la fricile mele, care sunt în adâncul inimii și care mă fac deseori să intru oarecum în panică, în sensul de nerăbdare. Dacă de exemplu am sunat la sonerie și nu vine sora, mă tem că o să fac pe mine, sau în pat, sau dacă trece timpul când trebuia să beau apă, sau să mănânc, la fel devin cam neliniștit și încep să judec și să mă gândesc cum de nu își dă seama. Acum îmi este clar că toate astea sunt ispite, care m-au făcut să fiu nemulțumit și nerecunoscător față de toate bunătățile primite și toată grija cu care sunt înconjurat și deși am mulțumit din gură sau din gând și la rugăciune, când vine momentul și nu se întâmplă ce vreau eu devin anxios și judecător. Uneori chiar comentez cu voce tare, deși mi-a fost clar de atâtea ori cât de mult m-a ajutat Dumnezeu cu Maica Domnului să se întâmple lucrurile așa cum este mai bine și de câte ori am aflat după aceea că erau și alte lucruri de făcut, în mod firesc. Dar eu, dacă mă gândesc doar la nevoia mea, în egoismul meu, nu mă mai gândesc la nevoile altora. Și în Postul acesta am decis să lupt cu această patimă a egoismului și a judecății și a nemulțumirii și a mândriei și a ideii că eu am dreptate și că de ce alții nu înțeleg și nu fac așa cum mă gândesc eu. Deși m-am lepădat de multe foarte multe griji lumești și lucruri materiale, a mai rămas acest bastion al patimilor, al voii proprii și al părerii de sine, care încă mai caută să stăpânească peste lucruri, întâmplări și să facă ordine în jurul lui. Am făgăduit să mă lupt cu acest balaur care mă chinuie și îmi torturează mintea și sufletul și am cerut ajutor de la Maica Domnului și de la Dumnezeu de fiecare dată când observ că vin astfel de gânduri și le-am dat la o parte și am încetat să mai dezvolt ideile respective. Uneori am reușit mai bine, alteori deloc, dar cel puțin m-am luptat după puterile mele și simt că am făcut ceva progrese. Asta a fost de departe activitatea intelectuală cea mai intensă în acest post și cât am putut am mai făcut și rugăciune, pentru că probabil este ultima mea șansă de a mai curăța ceva serios înainte de întâlnirea cu Hristos.

De Înviere am fost foarte obosit și abia am stat la slujbă și deși voiam să stau în picioare, m-am așezat totuși mai mult de o oră sprijinit de un calorifer. Mintea îmi cam zbura de la slujbă la trupul meu, în care erau tot felul de senzații și nu pot să spun că am avut liniște și pace, ba chiar dimpotrivă, am avut aproape tot timpul o luptă în gând pentru a ține atenția cât de cât la înălțimea momentului. Noaptea de Înviere și următoarele două abia dacă am dormit vreo patru ore în fiecare, așa că zilele de praznic le-am petrecut destul de sleit de puteri. Doar luni am avut o zi în care chiar dacă nu am dormit am fost ceva mai limpede la minte și am simțit mai multă bucurie în participarea la slujbe.

Am avut și bucuria de a vorbi puțin cu Matei, de la care am avut vreo două vești bune, că a făcut ouă roșii și au făcut împreună cu alți români o masă de Paști și că s-a ocupat și el de organizare ceea ce m-a bucurat mult. Cu Ștefan nu am reușit să vorbesc decât foarte puțin, fiind concentrat pe calculator. În schimb am vorbit cu Amalia cred că o oră și jumătate, chiar duminică după amiază […] 

După nemulțumirea mea cronică și comentariile mai ales în gând la adresa sorei Elena, aceasta a avut o criză de spate cu dureri. Și câteva zile înainte de Florii și chiar și puțin după am văzut și eu cum este fără ea și cât de greu am obținut ajutor pentru lucrurile care până atunci erau firești, pentru că maica era foarte aglomerată și altcineva nu prea avea cine. Și cred că a rânduit Dumnezeu așa ca să pot să înțeleg și să apreciez la adevărata valoare ajutorul pe care în mod absolut minunat mi-l dă prin sora Elena și grija frățească cu care mă ajută. Așa că am avut câteva zile de pocăință mai intensă pentru starea mea de nemulțumire și m-am rugat să nu o pedepsească pe ea cu dureri pentru ca să pricep eu și mi-am cerut iertare pentru nerecunoștința mea bunului Dumnezeu. 

Am avut și bucuria de a vedea copacii din pădure înfloriți, pentru că această specie care crește pe aici și care se numește mălin are flori și nu am mai văzut pădurea cu copaci cu flori până acum. Miroseau frumos și era un parfum plăcut în aer și mi-a adus și mie sora Elena în cameră câteva rămurele, care au mirosit cred că o săptămână și mi-au adus bucurie. Am avut și alte bucurii legate de starea mea interioară în câteva momente, când am stat la relaxare către prânz, după ce m-am trezit din somn și am reușit să am o liniște sufletească ceva mai profundă, sau când am avut o trăire mai bună în timpul slujbei sau la rugăciune. Mă gândeam că, deși mulți oameni ar vrea să fie din nou tineri, eu nu aș mai vrea, pentru că am starea de conștiință de acum și de apropiere atât cât este posibil de Dumnezeu și de înțelegere a importanței Lui în viața mea și a noastră. Nu aș mai vrea să fiu departe de El nici dacă asta ar însemna să fiu din nou sănătos, nu mai vorbesc să fiu și tânăr, când nu ai mintea coapta și nu vrei să asculți și nu ai experiență, dar te crezi atotștiutor. Nu este povestea cu vulpea și strugurii acri, ci este conștiința faptului că viața aceasta este despre a-L descoperi pe Dumnezeu și a te apropia de El pentru nădejdea vieții cele veșnice. Este o miză enormă și nu se poate compara cu nimic de pe acest pământ, unde toate sunt trecătoare și azi le ai și mâine nu le mai ai. Mă uitam la mine în cameră, care este destul de aerisită și cu puține lucruri la vedere și chiar și în dulap aproape că bate vântul și totuși în afară de mâncare și de noțiunea de bucătărie și de baie am tot ce este necesar pentru un trai plăcut și îndestulat. Și mi se pare că toți oamenii care caută să strângă și să facă și să adune se zbuciumă și consumă efort atât de inutil și nu își dau seama. Deși așa eram și eu acum câțiva ani, în acest moment îmi dau seama cât de aberant este acest tip de comportament, dar nu ai cum să înțelegi asta fără să priceapă inima, să primești o rază de lumină de la Dumnezeu cumva. Am vorbit cu două verișoare, care tot trăgeau de niște teren sau de o casă, vezi Doamne să lase copiilor, și le-am întrebat dacă acei copii măcar mătură curtea pe care o au și dacă au grijă de ea la 30 și ceva de ani și mi-au zis că nu. Și nu știu cât de mult, dar măcar puțin sper ca ideea aceasta să fi pătruns în inima lor și să își dea seama că toate grijile astea nu ne ajută când ajungem în fața lui Dumnezeu și este mai bine să adunăm comoara în cer, cumva prin milostenie către săraci și Biserică.

Am avut momente în acest post când, pe fondul senzației de sete sau de foame, mi-am mobilizat mai bine puterile pentru a striga către Dumnezeu pentru mântuire, iertarea păcatelor. Dar ca o noutate am avut și momente în care mi-am dat seama că puterile mele de a dori, a pofti, râvna, toate trebuie îndreptate către Dumnezeu și folosite pentru a înainta către El. Că de fapt acesta este rostul pentru care le avem, doar că noi de mult le-am îndreptat către cele de pe pământ. Și eu am avut ocazia să le întorc spre rostul lor inițial și să simt dorire după Dumnezeu, Care este singurul care ne poate sătura vreodată, nu doar mâncarea și băutura. Am fost inspirat de cartea pe care am citit-o, cu pașii spre Înviere și Postul Mare și mi-am dat seama că așa este, că orice am face pe pământ, nu ne putem sătura de fapt. Și îmi dau seama de asta atunci când sunt aproape plin cu mâncare și pofta mea tot mai vrea să bage ceva în gură și nu mă satur niciodată dacă las frâul liber poftelor. Și în felul acesta am avut ocazia de a simți dorirea sufletului după Dumnezeu ceva mai puternică în câteva momente și să îmi dau seama că aceasta este de fapt ce poate sătura sufletul și omul. Când am reușit să simt asta, nu mai conta setea și foamea și aveam chiar o bucurie și iată cum o aparentă neplăcere se poate transforma într-o soluție și într-o bucurie care nu se ia de la tine. Și probabil ceva similar au trăit și Sfinții închisorilor și alți mucenici, care, având lipsuri materiale și chiar chinuri, au reușit să transforme energia care se manifestă în astfel de momente în dorința după Dumnezeu și astfel în bucurie și putere. Sunt departe de astfel de trăiri, dar pot spune că acel puțin pe care l-am simțit în câteva momente mi-a dat ocazia să înțeleg că există acest mecanism și poate pe viitor să îl pot folosi mai bine, cu mila Domnului.

Deja Învierea Domnului a trecut și acum ne bucurăm de mâncare cu măsură și cu gust, dar sper totuși să mai am ocazia de a îndrepta puterile mele către Dumnezeu și de a mai simți bucuria de a dori după întâlnirea cu El și aș îndrăzni să zic, chiar și de a simți puțină dragoste pentru El.

Dau slavă lui Dumnezeu pentru toate și îmi doresc ca revelația pe care am avut-o ieri, cu privire la faptul că încă sunt înverșunat și blocat în părerea de sine, să fie de folos. Și apoi am avut momente de liniște în care observam mecanismele care se derulează în mintea și creierul meu. Nădăjduiesc să mă detașez de aceste capcane și să las Slava lui Dumnezeu, care este în toți și în toate, să înece și să acopere voia mea, mândria mea, egoismul meu și părerea de sine, așa cum șterge valul urmele de pe nisipul de la marginea mării. 

Nu mai fac planuri pentru ce va fi și dacă voi mai avea ocazia, voi mai adăuga idei în acest jurnal, iar dacă nu, mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate câte am putut face prin darul Lui.

Hristos a înviat!

Fie Domnul lăudat și să avem parte de El în veac!

03.06. 2024

Slavă Domnului, a mai trecut o lună cu bine, căci încă sunt pe picioare. Adică dacă mă ajută cineva merg singur și fac un pic de plimbare și pot să merg la baie. Mare lucru și o binecuvântare că încă o lună am de la Dumnezeu să pot să fac lucruri.

Puterile au mai slăbit evident și la picioare, am început să dau rateuri când mă ridic de pe scaunul cu rotile, că acolo mă sprijineam în brațe și reușeam mai ușor, dar acum este strădanie mare și în cel puțin jumătate din cazuri la limită, dacă nu chiar prima oară un eșec și abia a doua sau a treia oară mă ridic. Și mâinile au mai slăbit; înainte reușeam să le ridic singur pe brațele de la scaun, dar acum foarte rar reușesc și de multe ori este un efort extraordinar să ridic mâna de pe pat și să o pun pe picior. Slăbiciunea aceea în fundul gâtului, care se simte la respirat mai ales, dar și atunci când înghit în sec, a devenit aproape permanentă încât rar nu o simt. În noaptea dinaintea sărbătorii de Sfinții Împărați Constantin și Elena și în ziua aceea am avut o slăbiciune foarte accentuată în tot corpul și atunci în noaptea aceea am avut și dificultăți de respirație, în sensul că nu prea aveam aer suficient în anumite momente. Astfel de zile sau de momente sunt ca o avanpremieră pentru ce urmează în etapa următoare. Atunci când spun și eu cu voce tare câteva rugăciuni în timpul slujbei, sau dacă vorbesc mai mult, mi se cam termină aerul și puterile la a articula cuvinte. Cu scaunul am mai avut și la trei zile, cel puțin o dată pe săptămână, dar în general a fost la două zile și am avut chiar trei zile consecutive cu scaune la un moment dat. Ocluzia intestinală este una din posibilele cauze ale sfârșitului, pentru că dacă îmi scad puterile, nu știu dacă voi mai avea forță să scot afară scaunul. Partea bună este că somnul este mult mai bine, probabil cu ajutorul homeopatelor de la Mioara și chiar în ultima săptămână am avut nopți cu somn legat, fără pauze mai mari de o oră, ceea ce era rar pentru mine, dar am mai avut și cel puțin câte o noapte zbuciumată pe săptămână. […]. Tot de câteva zile am renunțat să mai încerc să fac Sfânta Cruce cu mâna, că nu reușeam oricum, dar acum chiar și intenția este cam peste puterile mele, că nu prea mai ridic mâna. De acum trei zile, având în vedere că tot aveam emoții noaptea până ajungeam la baie să nu fac pe mine și având în vedere că și atunci când ajung, până reușesc să fac toate operațiile, chiar și cu ajutor, din nou am emoții, am decis să trec pe chiloți de Pampers. Și cred că am făcut bine, că mai scap câte puțin din când în când, că este presiunea foarte mare de când mă ridic până ajung la baie. Vremea a devenit mai caldă și am început tot de câteva zile să stau pe fotoliu afară pe terasă și să văd munții și peisajul, care este foarte frumos și să stau la rugăciune liniștit, atât cât pot să îmi țin mintea trează. În ultima vreme am reușit un pic mai mult să mă concentrez și să nu las gândurile să zburde, mai ales la relaxarea de după somnul de noapte, dar uneori și în timpul zilei sau seara, când stau liniștit, am o conexiune un pic mai bună cu Dumnezeu în rugăciune și am căutat să mă golesc de gânduri și de dorințe și de propria mea voie și să mă pun pur și simplu în fața lui Dumnezeu. Plimbările le fac cu mai multă osteneală și reușesc cu greu să fac șapte ture, uneori zece, dacă am ceva mai multă putere. La slujbă nu am mai coborât decât sâmbătă seara și duminica și pentru că nu prea are cine să mă ducă tot timpul pe scări și pentru ca să beau apă, în orice caz se simte că abia ridic piciorul ca să urc treptele, probabil și din lipsă de exercițiu. Cred că ar fi foarte bine dacă aș reuși să mențin puterile cât de cât în picioare și mâini, în timp ce mai avansează problema de la gât, ca să fie cât mai puțină perioadă de zăcut la pat. Dar mila Domnului în toate.

Mi-am menținut ținta de a nu mai dori nimic și de a nu mai cere nimic lui Dumnezeu. Este așa bine să nu vrei nimic! Mă bucur pur și simplu de fiecare zi, de peisajele acestea frumoase, de liniște și de micile mele reușite în ceea ce privește activitatea de zi cu zi. Singurele mele rugăciuni către Dumnezeu sunt pentru iertarea păcatelor și mântuirea sufletelor și pentru mine, dar mai ales pentru Amalia, Matei și Ștefan și toți cei pe care îi port în rugăciune. Nu știm noi ce să cerem de la Dumnezeu spre binele și folosul nostru și singurele care ne pot ajuta pentru veșnicie sunt acestea, să ne ierte păcatele și să ne mântuiască sufletele prin mila Lui. Și dacă este posibil, să ne lumineze inima și mintea cu mila Sa, spre cunoștința de Dumnezeu, care este cel mai dulce lucru pe care îl poți avea și care te sprijină în orice situație. 

 […] pe mine m-au ajutat să mă curăț de egoism și au spart cu greu carapacea din sufletul meu. Și m-au ajutat foarte mult să înțeleg și să iert și să înaintez duhovnicește și să mă duc mai mult către Dumnezeu, din ce în ce mai mult, chiar dacă a fost dureros, a fost foarte benefic pentru sufletul meu. Poate la un moment dat va fi și pentru al lor. Doamne ajută!

Am mai primit vizite aproape în fiecare săptămână de la diverși apropiați, colegi în special. Mă bucură dragostea lor și o apreciez și chiar dacă uneori este obositor, rămân pe poziții, pentru că dragostea este mai importantă decât odihna. 

Mulțumesc lui Dumnezeu în fiecare zi și Îi dau slavă pentru toate câte mi-a dat și îmi dau seama cât de multe daruri am primit și mai îmi aduc aminte de altele și altele și realizez că și aia și cealaltă au fost tot daruri de la El. Și eu cât de nerecunoscător am fost și cât de nesimțitor și cât de nepăsător, am batjocorit aceste daruri și nu am știut să le văd, să le apreciez. 

Mai vin gânduri și legate de înmormântare, sau când o să cad la pat, dar le îndepărtez imediat ce îmi dau seama și nu vreau să stau de vorbă cu ele, pentru că Dumnezeu știe mai bine ce a rânduit și când. Ca iată, de unde voiam să ajung pe picioare la Anul Nou, deja s-a făcut luna iunie și încă sunt pe picioare. Numai Dumnezeu știe dacă va vrea să facă o minune sau dacă a rânduit această perioadă de curățire ca să mai plătesc măcar ca intenție și ca gest o parte din păcate în viața aceasta, căci toate ar fi imposibil.

Fiecare zi este un dar de la Dumnezeu și mă bucur de el și Îi mulțumesc pentru atâta și atâta dragoste pe care o primesc în fiecare telefon, sau vizită, sau gând, sau rugăciune, dar mai ales prin îngrijirea de zi cu zi pe care mi-o dă sora Elena, care mă învelește, îmi dă să beau apă, mă piaptănă, îmi dă să mănânc, mă scarpină și îmi ridică mâna atunci când cade și multe multe altele care mă ajută să am liniștea și cele necesare unui trei decent în condițiile date.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate, acum și în veci! Amin!

11.07.2024

Cu mila Domnului, un nou mic episod din jurnalul meu.

Mâinile sunt foarte slabe și cu greu mai reușesc să apăs pe butoane pe ecran, mai ales dacă sunt în partea de sus sau în dreapta și Slavă Domnului că este internet, că și acela este cam firav de vreo lună două și nu întotdeauna este disponibil, de fapt chiar rar. Mâna stângă de cele mai multe ori nu mai reușesc să o ridic pe picior de pe pat și abia reușesc să întorc palmele când țin mâinile în poală. De vreo săptămână am luat somnifer și în primele patru zile am dormit foarte bine și am fost un pic mai odihnit, dar chiar și așa abia merg, mai ales când mă ridic, sau chiar și după o mică pauză din mers, când încep să merg se mișcă foarte greu picioarele. Chiar și atunci când sunt odihnit, după vreo 7-8 ture obosesc pur și simplu picioarele și cred că în ultimele două trei săptămâni doar de două ori am reușit să fac zece ture odată. În rest, fac maxim 7-8, de multe ori doar trei sau cinci, cât mă țin puterile. Și capul îmi cade mult mai ușor și îmi este destul de greu să vorbesc, adică se simte că fac un efort și zici că sunt răgușit, dar de fapt sunt doar slăbite corzile vocale și atunci când sunt obosit îmi este greu să vorbesc în mod evident. Cu respirația a fost relativ bine cu biluțele pe care mi le-a dat Mioara și de câteva săptămâni nu am avut probleme semnificative, dar se simte totuși o ușoară insuficiență la aer, mai ales când este cald sau când sunt relaxat. La înghițit nu au fost probleme până acum, decât când stau pe spate sau dacă am gura ceva mai uscată și înghit în sec, în rest nu am avut probleme. Decât că m-am înecat de trei ori, de două ori cu apă și o dată când eram în pat noaptea, cu ceva care a venit înapoi pe gât și de fiecare dată am respirat cu mare mare greutate, încât primele două dăți sora s-a speriat foarte tare, căci într-adevăr abia reușeam să iau un pic aer, că nu puteam… A fost destul de serios de fiecare dată. Cu pampersul a fost bine, că se mai întâmplă accidente, o dată la o săptămână sau două și e mai bine așa, că nu mai stau cu emoții atât de mari. 

Amalia cu Ștefan au fost de două ori la mine în această perioadă și am petrecut timp împreună cu ei și am avut plăcuta surpriză ca Ștefan să nu mai stea pe telefon și să fie prezent tot timpul și să stea de vorbă cu mine și chiar să mă însoțească la plimbare. Cu Amalia am avut conversații normale […]. La prima vizită a venit și Mihaela, soția tatălui, și ne-am bucurat amândoi să ne vedem, nu știu dacă pentru ultima oară, dar am simțit dragostea ei. A doua oară a venit și Mioara, care a făcut un efort să vină și prin asta și prin grija ei mi-a arătat multă dragoste. Tot atunci a venit și Adi cu Nicoleta și cu Ana, cu care am avut discuții absolut mondene și despre banalități […].

 […] 

Întrucât nu prea mai pot să manevrez telefonul și nici să fac altceva, mi-am dat seama că de fapt este foarte bine așa, ca prin rânduiala lui Dumnezeu să mă preocup mai mult de rugăciune. Și atunci de câte ori am ocazia spun „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”, dar mă tulbură gândurile și este o luptă permanentă cu mintea, ca să nu mai fugă în prostii și deșertăciuni și să stea la rugăciune, dar nu prea îmi iese. Rămâne doar atitudinea de a lupta și repetarea neîncetată a rugăciunii, pe fondul gândurilor care sunt vehiculate de mintea mea în paralel cu rugăciunea. Am descoperit o mare nerăbdare, care se face tot mai prezentă în relațiile cu sora Elena în special și cu Amalia, pe care am repezit-o de câteva ori. Deși sora Elena mă ajută cu absolut tot, de la veceu până la apă și de la îmbrăcat până la scărpinat, totuși impulsul meu este să fiu împotrivitor și să o ironizez uneori sau să o corectez dacă nu face lucrurile așa cum aș vrea eu, sau de obicei le face prea încet și nu mai am răbdare. Când am mintea limpede îmi dau seama că este o lecție de răbdare și de duioșie pentru mine și o minune și o mare mângâiere prin ajutorul pe care mi-l dă. Dar de cele mai multe ori simt o nervozitate și o nerăbdare când văd cât de încet întinde mâna când îmi dă mâncarea în gură, sau când închide sau deschide o ușă și atunci îmi dau seama câtă răutate este în mine și câtă nerecunoștință și nemulțumire, că dacă nu ar fi așa, nici nu ar avea răbdare cu mine să mă ajute la toate. Și eu, în loc să mulțumesc, critic și sunt aspru, deși îmi dau seama că ea caută atât de mult puțină dragoste și aprobare și înțelegere, fiind atât de prigonită de peste tot, neavând parte de dragoste în viață și se vede cu câtă sete caută un cuvânt sau o îmbrățișare de la aproape toți vizitatorii mei. Și eu, care am avut parte de multă dragoste în viață și de atâția oameni care să mă iubească, nu am nici măcar acum, în ultimele săptămâni sau luni de viață, dragoste nici măcar cât să fiu recunoscător cu adevărat celei care efectiv mă ajută să trăiesc. Este neputința mea și Îl rog pe bunul Dumnezeu să mă ierte pentru sărăcia sufletului meu.

Ce mă învață pe mine în perioada aceasta răbdarea cel mai mult, este să accept spre exemplu să stea muștele pe mâinile mele, sau să mă mănânce nasul și să nu mă scarpin, sau un fir de păr care stă pe nas și mă gâdilă și să răspund la niște întrebări retorice sorei Elena și în general să accept totul așa cum vine. Pentru că cele mai multe din aceste mărunțișuri nu pot fi schimbate și în felul acesta, de voie de nevoie, învăț să accept totul până la cel mai mic detaliu. De multe ori îmi iese după strădanii și de multe ori nu îmi iese și atunci mă împotrivesc, dar din fericire am progresat și în ultima vreme pot să spun că nu am mai răbufnit așa des și chiar dacă e o mică luptă reușesc să primesc și să accept și aceste mici detalii și neplăceri. Mi-am dat seama că acestea sunt o binecuvântare, mai ales pentru faptul că mă învață să primesc și să accept totul în faptă, nu doar cu vorba, dar și pentru că ar fi putut să fie această lecție cu dureri și cu chinuri mult mai grele, nu mai vorbesc de chinuri mucenicești de bunăvoie. Așa că eu am cea mai blândă lecție, probabil, din ce ar fi putut fi, pentru a învăța să iert să mă lepăd de mine însumi și de voia proprie și să accept cele ce vin de la Dumnezeu.

Am avut în fiecare săptămână cel puțin o serie de vizitatori, uneori chiar două sau trei și îi primesc cu bucurie, dar nu știu dacă am fost în stare să le întorc măcar puțină recunoștință pentru faptul că au bătut atâta drum ca să vină să mă vadă. Cei mai mulți au venit și cu fructe sau alte daruri și chiar cu flori pentru sora Elena, ca recunoștință pentru faptul că mă îngrijește, ceea ce arată din partea lor, în special Andrei și Cristina, prietenii mei, multă dragoste și se vedea emoția în chipul și gesturile lor. Să nu uit de părintele Mihail, care mă spală în fiecare săptămână, chiar de două ori și care muncește permanent să îngrijească în mănăstire și care mă îndrumă pe calea pocăinței. Și mi-am dat seama că nu trebuie doar să locuiești la mănăstire, ci să îți schimbi și mai profund viața, dacă vrei să fii călugăr cu adevărat.

Am reușit, cu ajutorul lui Dumnezeu și al Amaliei, să rezolv și asigurarea de invaliditate și cu aceasta am încheiat cele mai importante griji lumești și rămâne să mă concentrez pe rugăciune pentru mine și pentru cei apropiați și să mă străduiesc cât mai mult pentru mântuire, pentru că nu mai este mult timp. Tot cu ajutorul lui Dumnezeu am reușit să nu mă mai gândesc la ce va fi, la faptul că voi fi țintuit la pat sau nu, sau cât timp voi mai trăi și alte gânduri despre viitor și despre evoluția bolii. Și iată că Dumnezeu a rânduit să fiu mai bine decât credeam că voi fi acum două luni și poate chiar voi prinde toamna, de fapt este aproape sigur, dar să vedem ce va fi, tot cu mila Domnului, nu cu socoteala mea.

De sub mormanul de nerecunoștință răzbate în fiecare zi un strigăt de mulțumire către Dumnezeu și Maica Domnului pentru toate câte mi-a dat și de care sunt conștient și pentru care mulțumesc cu vorba. Cumva este ciudat, pentru că pentru lucrurile importante, cum ar fi boala, sau divorțul, sau boala copiilor, sau alte încercări majore, nu am cârtit niciodată, totuși pentru lucrurile mărunte sunt tot timpul cu comentariile în minte. Acesta este războiul pe care îl am de dus cu mine însumi, fiind conștient de faptul că patimile mele și pornirile mele lăuntrice sunt cele care mă chinuie și nimic din exterior. Aceasta este făgăduința pe care am făcut-o și în care cer ajutorul Maicii Domnului, să mă ajute să mă smeresc și să nu mai comentez și să îmi aduc gândurile în rugăciune și să las la o parte mândria și impresia că eu am dreptate, care mă face să comentez tot timpul și să vreau să fie ca mine, de unde vine tot chinul.

Și o notă scurtă despre faptul că am suspendat contul de Facebook și am ieșit de pe grupurile de WhatsApp, pentru a nu mă mai preocupa de telefon pe cât posibil.

Dumnezeu să îmi dea putere în lupta împotriva vrăjmașului și să mă curețe de propriile mele patimi și păcate, pe care lumea nu le vede, de care nu știe, dar de care Dumnezeu știe și pentru care mă va judeca dacă nu le mărturisesc și nu mă lepăd de ele. Mă rog pentru toți cei apropiați, cei care m-au ajutat și sprijinit și pentru cei aflați în nevoi și sunt conștient că fiecare dintre noi are mare mare mare nevoie de Dumnezeu. Cei mai mulți dintre noi nici nu știu ce să facă și cu greu fac pași în a se schimba și a se arunca înaintea lui Dumnezeu și a pune nădejdea în mila Lui cea mare, sau cel puțin așa mi se pare mie și mă rog pentru toți în general și pentru cei care mi se pare mie că au nevoie mai mare, pentru că au o suferință sau o încercare. Și cel mai mult pentru Amalia, Matei și Ștefan și în special pentru Matei.

Domnul să ne miluiască pe toți, pentru că mântuirea nu este în strădania noastră ci în mila Lui!

Să ne vedem cu bine în Rai!

21.08.2024

 De departe cel mai important eveniment al perioadei a fost vizita lui Matei, cu Amalia și Ștefan, care au venit pe 1 august, mai dimineața așa, și au stat vreo două ore și a fost o ocazie de a ne vedea, probabil ultima oară cu Matei. […] 

În rest lucrurile sunt oarecum constante, în sensul că pe lângă faptul că primesc vizite aproape în fiecare săptămână și telefoane, îmi văd de programul zilnic cu exerciții, mâncare și cât mai rămâne timp rugăciune cât mai multă, că asta este ceea ce trebuie acum. Plimbare fac mai greu, în ultima vreme abia reușesc să fac 7-8 ture la o singură încercare și asta nu în fiecare zi, pentru că nu prea mai pot tot timpul și uneori fac doar 3 sau 5 ture la o încercare, dar am reușit să mă mențin în jur de 10 ture pe zi per total. La scări urc mai mult tras și ridic piciorul cu greu și de cele mai multe ori seara mișc cu greu picioarele. Ce să zic, e greu din punct de vedere fizic, dar Slavă Domnului că încă mai pot să fac lucrurile esențiale de mers la veceu și să mă mișc în pat și să merg bineînțeles.

De când nu mai pot să fac alte lucruri am început să fac mai multe rugăciuni, pentru că nu mai ascult altceva la telefon și altceva oricum nu pot să fac, așa încât am reușit să progresez pe partea asta și să mă concentrez ceva mai bine. După câteva săptămâni în care mă forțam mai mult, acum îmi vine ceva mai ușor și mintea îmi pleacă ceva mai rar decât înainte, deși îmi tot zburda pe câmpii, se simte totuși un progres. Asta e cel mai important și am realizat și faptul că așa se cuvine, ca să mai spăl ce mai pot din păcate și să mai ajut cu ce mai pot pe cei dragi cu rugăciunea, dacă altfel nu se mai poate.

Iau fiecare zi așa cum e și nu mai am dorințe pe care să le pun înaintea Domnului legat de mine, ci doar să mă ierte și să mă primească în Împărăția Cerurilor pentru mila Lui și mă mai rog pentru alții. Dar mai îmi vine totuși câte un gând, că ar fi mai bine dacă e așa sau pe dincolo și ar fi bine, mă gândesc eu, dacă aș reuși să mă mențin de picioare până mai avansează problema de la gât, ca să fiu cât mai puțin timp o povară pentru ceilalți și bineînțeles și suferința mea la pat ar fi mai scurtă. Dar nu o pun ca o rugăciune, doar un gând cu care mai stau de vorbă din când în când, dar îl dau la o parte. Pentru că am promis după Sfintele Paști că nu mai cer nimic și mă las întru totul în voia Domnului și chiar dacă mai am eu momentele mele de nerăbdare sau diverse dorințe, le dau la o parte când îmi dau seama.

În rest principala preocupare este războiul gândurilor, căci îmi fuge mintea în loc să stea la rugăciune. Și îmi mai dă diavolul biluțe și mă apuc să mă joc cu ele, pe diverse subiecte legate de mine, dar în special de ceilalți cu care interacționez și de judecata lor din partea mea, că să fie așa cum mă gândesc eu, că de ce nu fac nu știu ce și așa mai departe. Să mă ferească Dumnezeu și să mă ajute să reușesc să nu mai mă joc cu altfel de gânduri și să stau de vorbă cu ele, și să-mi văd de rugăciunea mea, dar mintea nu se liniștește. Parcă înainte reușeam mai mult să mă liniștesc și chiar dacă acum nu e un zbucium dureros sau năprasnic, este pur și simplu alergare încoace și încolo, după tot felul de bazaconii.

Am cam ieșit din grupurile de WhatsApp și nu prea mai primesc mesaje, din fericire m-am dezlipit de telefon. Și nici telefoane nu prea mai primesc și oricum nu dădeam decât foarte rar, așa că telefonul este pe un plan îndepărtat din fericire, Slavă Domnului.

Mă tot gândesc cum de lumea nu se apropie mai mult de Dumnezeu și trăiește așa, oarecum în ignoranță și cât de mare este mila Domnului față de noi toți, dar îmi dau seama că așa eram și eu și atunci îmi înghit gândurile de judecată și mă arunc înaintea Domnului cu rugăciune, să ne miluiască pe toți. Și încep cu Amalia, Matei și Ștefan, apoi mă duc la cei pentru care mă rog în fiecare zi și apoi mă duc și spre ceilalți, că nu mă lasă inima să las pe nimeni fără rugăciune, chiar dacă sunt nevrednic. Și într-un fel lăcomia mea mă face să nu fiu mulțumit să mă mântuiesc doar eu sau familia mea și mă duc la toți cei care mi se pare mie că sunt mai necăjiți sau mai departe de Dumnezeu și la mulți alții. Nu știu dacă abuzez prea mult de mila Domnului în felul acesta, dar înclin totuși să cred că mila Lui este mai mare decât ne putem noi închipui și cumva primește și rugăciunea mea, chiar dacă este și voia omului însuși importantă pentru mântuire.

Slavă Domnului pentru toate, că nu mai am putere să mă mai uit pe ce-am scris sau să fac corecții, dar mă bucur că am reușit totuși să prind internet cât să mai aștern niște gânduri și trăiri. Culmea este că după Paști am cam renunțat la regim, sau la regulile de alimentație, sau măcar o parte din ele și mănânc și eu ce mănâncă maicile de cele mai multe ori. Mănânc și pâine și nu mai am așa alimente pe care să le exclud, mai mănânc și câte ceva dulce la câte o sărbătoare și nu mă mai abțin de la brânză. Și totuși deși m-am relaxat, văd că Dumnezeu a îngăduit să mai îmi lase puterile, știe El mai bine de ce, eu nu fac decât să mă supun voii Lui și să Îi mulțumesc pentru fiecare zi și fiecare pas și toate binefacerile și mângâierile cu care mă înconjoară.

Mila Ta, Doamne, mă va urma în toate zilele vieții mele, ca să locuiesc în casa Domnului întru lungime de zile. Amin!

29.09.2024

Și mila Domnului continuă să mă poarte pe drumul vieții și fiecare pas pe care îl fac se adaugă în chip minunat.

Ieri au fost la mine Amalia cu Ștefan și cu Mioara și m-am bucurat foarte mult să o văd pe Amalia zâmbind și având bună dispoziție și pe Ștefan povestind doar lucruri pozitive despre liceul unde s-a mutat, clasa, colegii și profesorii pe care îi are și să nu stea pe telefon deloc trei ore, cât a stat pe aici. Și Mioara care face drumul acesta dus întors cu trenul și face efort ca să vină să mă vadă, simt dragostea ei. Mi-a adus și tort.

 […] 

Cri cri cri, toamnă gri, nu credeam c-o să mai vii și nici ziua mea nu credeam că o să o mai prind. Foarte sincer, până prin iunie, iulie, nu aș fi pariat deloc că am să ajung să primesc din nou urări de ziua mea și mai mult decât atât, să fiu încă pe picioare. Slavă Domnului pentru toate, de data aceasta nu am mai fost împotriva urărilor de „La mulți ani” și am lăsat pe fiecare să își manifeste dragostea și să ureze cum consideră și am mulțumit și am fost recunoscător pentru toate câte am primit, gânduri, mesaje și rugăciuni. Am avut și surprize de la oameni aproape necunoscuți, sau pe care abia dacă i-am văzut de câteva ori în viața mea și care mi-au urat și mi-au adresat cuvinte frumoase și înduioșătoare, de care m-am bucurat cu slava mea deșartă. Dar apoi le-am transmis mai departe lui Dumnezeu, Căruia se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea și am mulțumit și am fost recunoscător pentru toate câte mi-a dat și pe care nu le conștientizez, că pentru darurile Lui și pentru dragostea pe care a pus-o în inimile oamenilor am primit toate. A venit și Cătălina, verișoara, fără să mă anunțe și mi-a făcut o surpriză, a făcut un efort deosebit doar ca să vină să mă vadă de ziua mea, deși nu mă sunase deloc la telefon în ultimele cinci luni. A avut această dragoste și am primit-o cu bucurie și recunoștință. Sora Elena s-a străduit să-mi facă o surpriză și a vorbit cu Andreea și mi-a făcut o plăcintă cu mere de post și de asta m-am bucurat. Am primit câte un mesaj și de la copiii mei și un telefon de la Amalia, din nou veselă și cu bună dispoziție.

Septembrie a fost o lună în care puterea mea de mișcare a scăzut destul de clar, astfel încât atunci când fac 5-6 ture este la limita puterilor și mă cam epuizează și doar dacă sunt în formă reușesc atâta. Iar după-amiaza, după două ture îmi tremură picioarele și destul de des se întâmplă să nu plece câte un picior la comandă, de obicei dreptul, dar din fericire până acum m-a păzit Maica Domnului și chiar dacă mă clatin, nu am căzut niciodată. Încă fac cam tot ce făceam înainte, adică pot să merg la baie, să mă ridic de pe scaun, să mă întorc în pat. Dar de vreo săptămână nu prea am mai reușit să mă spăl singur la veceu […]. Dar Slavă Domnului că încă reușesc să merg singur. Cu înghițitul o dată, sau poate chiar de mai multe ori pe zi, de obicei la sfârșitul mesei, mai rămâne câte o firmitură în gât pe care nu reușesc să o înghit și se duce doar când beau apă. Cu somnul m-am obișnuit să dorm cinci-șase ore pe noapte, uneori trei sau patru, și cu scaunul la trei-patru zile, facem și noi ce putem și dăm Slavă lui Dumnezeu pentru toate. Și cu respirația am probleme în ultima vreme, aproape zilnic simt că nu-mi ajunge aerul la un moment dat, fie că e nasul puțin înfundat, fie că stau sprijinit de spătarul de la scaun și mă apasă pe plămâni, Dumnezeu știe, în orice caz am mai avut momente în care respiram chiar cu putere, că simțeam că am nevoie de aer.

Principala preocupare când nu fac exerciții sau mănânc este războiul cu gândurile, care vin ca muștele, și lupta pentru a ține rugăciunea sus cât mai mult. În ultimul timp am avut un avânt ceva mai consistent să reușesc, că îmi dau seama că totuși, chiar dacă mai încet decât credeam eu, sfârșitul se apropie. Dar pentru rugăciunile părintelui și ale tuturor celor foarte mulți care se roagă pentru mine sau au gânduri bune în ceea ce mă privește, a îngăduit Dumnezeu să mai trăiesc, cine știe cât timp, nu mai fac pronosticuri.

Părintele a plecat o lună la Sfântul Munte și am rămas să îmi dau seama mai bine ce dar mare de la Dumnezeu avem prin părintele Mihail, că se vede mai bine în lipsa lui și la slujbă și la rugăciune.

Slavă Domnului pentru toate! Amin!