02.01.2023
Un an nou și în același timp decisiv. În anul acesta se va limpezi dacă eforturile mele și rugăciunile tuturor celor care se gândesc la mine vor da rod în privința bolii sau nu.
Din acest punct de vedere, “semne bune anul are”. De câteva zile mă simt semnificativ mai bine, în sensul că nu mai am acele stări de tăiere dramatică a puterii și de neputință accentuată. Sunt constant mai vioi și mai cu snagă. Mai ca îmi vine să fac lucruri pe care nu le mai făceam, dar atunci când mă pun în mișcare constat că nu pot. Zilele acestea am tot făcut mișcare puțin și des, câte o plimbare pe lângă mănăstire sau chiar prin pădure, de 10-20 de minute, cu mișcări ale brațelor pentru punerea în mișcare a limfei. Se adaugă și slujbele cu stat în picioare câte 1-2-3 ore, timp în care mai făceam și ceva mișcări și încordări ale mușchilor. De Crăciun, de Anul Nou și astăzi de hramul mănăstirii Sfântul Serafim de Sarov am mâncat și de dulce, adică pește, brânză și chiar ouă. Cu siguranță au ajutat și lipsa semnalului Wi-Fi și de internet, pentru că am stat cu telefonul mai mult departe de mine și cu internetul oprit. Mai mult decât mișcarea, suplimentele și toate accesoriile pe care le iau, cu siguranță cel mai mult a ajutat Sfânta Împărtășanie și rugăciunile părintelui Mihail. Am mai stat mai demult la schit câte o săptămână și tot așa simțeam că mă simt mai bine. E un loc binecuvântat și prezența părintelui cu siguranță are un rol foarte important. Iar de împărtășit săptămâna care a trecut doar o zi nu am luat Sfânta Împărtășanie, în rest zilnic. Și mâncarea de dulce nu doar că a avut proteine, ci mai ales a fost cu binecuvântarea părintelui. Vineri a fost 30 decembrie și prima zi în care am fost semnificativ mai în putere decât până acum. Deși după amiază a început să mă ia o răceală, pentru că pe aici lumea încă are gripă și covid, am luat niște homeopate și am transpirat noaptea următoare, iar după aceea am continuat să mă simt în putere, deși nu am dormit atât de mult cât de obicei și chiar am avut lipsuri în acest sens și totuși puterea pe care am simțit-o a fost constantă și temeinică. Pe 31 seara nu am reușit să dorm, ci doar am stat în pat vreo oră și apoi a fost slujbă la noaptea dintre ani și la sfârșit cu Moliftele Sfântului Vasile de pe la ora 22 până la ora 2, iar apoi dimineață de la 9 din nou Sfânta Liturghie. Și nici pe întâi nu am reușit să dorm după amiază și tot puterea era și este încă în mine, ceea ce mă face să cred că va dori să rămână. Simt cumva în trup de parcă se curățește sau parcă trece o febră musculară, nu știu cum să explic, dar simt ca senzații că brațele și picioarele au noi puteri, sau mai bine zis au fost curățate de rugină, chiar dacă puterea nu a crescut atât de semnificativ.
Mă gândeam cât de importante sunt rugăciunile prietenilor și cunoscuților, uitându-mă la numărul de mesaje și uneori și la conținutul lor pe care le-am primit și de Crăciun și de Anul Nou și îmi dau seama cât de mare este ajutorul lui Dumnezeu care vine în urma acestor rugăciuni și care în același timp le aduce în viața mea și mă ajută prin ele.
Sâmbătă am fost la Sâmbăta să iau pâinea pentru hram și m-am plimbat la mănăstire și la un moment dat am căzut împiedicându-mă, nu am putut să mă opresc ca de obicei și m-am întins cât eram de lung și m-am lovit la șoldul stâng. Trebuie să fiu foarte atent să nu cad, pentru că atunci când îmi pierd echilibrul nu mă mai pot opri. Acum am o durere ușoară stereo: pe dreapta mă doare coasta de când am căzut în cameră săptămâna trecută și pe stânga șoldul, așa că atunci când dorm pe orice parte mă întorc îmi aduc aminte că prin mila lui Dumnezeu trăiesc și am putere să fac toate.
Tot prin mila lui Dumnezeu am reușit să am o rugăciune mai limpede și să fiu mai prezent în momentul “acum” și la rugăciune și la slujbă. Nu pot spune că am făcut ceva deosebit, dar cumva odată cu puterea fizică a venit și această putere mentală și sufletească.
Slavă Domnului pentru toate și îi mulțumesc și sfântului Serafim, ocrotitorul acestui sfânt locaș, pentru ajutorul pe care îl dă atât părintelui, cât și mie, pentru că sunt sigur, astăzi de ziua lui, că prin lucrarea lui s-au întâmplat și se întâmplă toate. El a fost și ocrotitorul și îndrumătorul Sfântului Arsenie Boca.
Știu că ajutorul lui Dumnezeu vine și va veni și El ne va da cele de folos, așa că îmi pun toata nădejdea în mila Lui.
Amin!
04.02.2023
Văd că a trecut chiar o lună de când nu am mai scris în acest jurnal.
După cum se vede și din lipsa mea de prezență aici, a fost o perioadă foarte încărcată și cu multe evenimente.
Până pe 7 ianuarie am stat la părintele la mănăstire. Pe 2 când am scris a fost hram, apoi pe 5 a fost slujbă de sfințirea apei cu Sfânta Liturghie, pe 6 Boboteaza, pe 7 Sfântul Proroc și Înaintemergător și Botezător Ioan, deci o perioadă cu multe sărbători, iar în acea săptămână m-am împărtășit aproape în fiecare zi. Pe 6 ianuarie am mâncat și de dulce ceva pește și brânză și parcă și ou. Per total pe 7 când am plecat spre București mă simțeam mai bine, aveam energie mai bună și ceva mai multă rezistență în puterile pe care le avem. Pe de altă parte, ceva mai puțină putere în mâini.
Pe data de 6, chiar în ziua dinainte de a pleca spre București, am fost sunat de un fost coleg că a trecut la Domnul un bun prieten și colaborator al nostru, Claudiu Banu, care a făcut stop cardiac după dializă. Cred că avea 18 ani de când făcea dializă și eu îl cunoșteam de vreo 16 ani și aveam o relație bună, amicală. Am avut ocazia, prin mila lui Dumnezeu, să mă opresc și eu în drum spre casă la capelă să-mi iau rămas bun și acolo am contrastat cu lacrimile băiatului lui și ale logodnicei, având un zâmbet și o bucurie, pentru că abia atunci am simțit ce dragoste aveam pentru Claudiu și că am ținut mult la el. Mă sunase de Crăciun sau de Anul Nou, nu mai știu, să vadă ce fac, el care era bolnav și știa ce înseamnă suferința. Mi-a spus să trec pe la el când mai pot că se bucură, neștiind că voi avea ocazia peste doar câteva zile să fac asta pentru ultima dată. Eram senin, poate și pentru faptul că am avut nădejde că Domnul îi va milui, chiar dacă nu mergea la biserică, pentru bunătatea lui și bunul simț pe care îl avea.
După ce am ajuns în București, la câteva zile am avut o scădere destul de simțitoare a puterii în mâini și degete. Starea generală a avut mici fluctuații și cu zile mai puțin bune, dar în general s-a menținut la un nivel ridicat, peste cel dinainte de sărbători.
Analizele lui Ștefan pe care Amalia le face pe data de 10 au arătat o ușoară înrăutățire a situației lui și s-a pus problema începerii dializei începând din februarie, dacă nu reușim ceva cu Spania care să ne dea speranțe pentru o perioadă de o lună, două. Așa că au început căutările mai febrile de soluții prin avocați pentru obținerea cardului de sănătate în Spania. Informațiile au fost destul de contradictorii, sau cel puțin neclare, apărând mai multe variante. La un moment dat părea că există o șansă să rezolvăm într-o lună, dar la o reluare a discuției cu avocata care nu prea răspunde la mesaje, atunci când am dat de ea a zis între 3 și 6 luni, ceea ce schimbă fundamental planurile noastre, întrucât ar însemna să înceapă dializa în România și ar fi mult mai complicat de mers în Spania în acest caz.
[…].
În ceea ce privește boala mea, am avut niște descoperiri. În primul rând a venit un filmuleț de la o fostă colegă din America, în care se vorbea despre legătura dintre dinți și simptome pe meridianele de acupunctură. Un subiect pe care îmi vorbise și un frate duhovnicesc atunci când am fost la peștera Părintelui Arsenie și el a stat cu mine tot drumul să mă ajute și în timpul acesta îmi povestea despre cazurile de la el din familie. Am fost interesat de subiect și am văzut filmulețul de o oră din care am desprins două lucruri, care cred că sunt importante. În primul rând am înțeles ce trebuie să fac legat de dinți, pentru că el îmi spusese numai legăturile, dar nu îmi venea să îi scot pe toți numai așa. Așa că am vorbit cu dentista și am făcut un CT panoramic și am descoperit șase măsele care au ceva formațiuni la rădăcină, inclusiv una de minte. Una din ele era cea care m-a durut de sărbători. Am ales să scot la început două din ele, pe cea care m-a durut și pe cea de lângă, așa că acum am două măsele mai puțin.
Al doilea lucru important pe care l-am redescoperit în film a fost că după acest tratament una din metodele de dezintoxicare recomandate era sauna cu infraroșu la care fusesem de probă înainte de sărbători la un Spa în Grozăvești. Avea și bazin, făceam și mișcare și am mers să îmi fac abonament după ce m-am întors în București. Din nou o mică minune, când am ajuns acolo mă așteptam să plătesc vreo 1800 RON și a fost un băiat care a zis că așa cum a promis mi-a obținut o reducere de 30% așa că am plătit 1200 și ceva de RON, deși el nu promisese atunci când am făcut proba, ci probabil a văzut că am handicap, Domnul să-i dea sănătate. Miercuri pe data de 18 am fost la kinetoterapie , acupunctură și la ozonoterapie. Și pe 19 am mers la saună și la bazin și în acea zi m-am simțit foarte bine. Începusem cura de dezintoxicare la ficat și vineri am avut ziua în care nu prea am mâncat și am fost din nou la saună și bazin și din nou m-am simțit foarte bine, inclusiv am fost seara la sfântul Maslu. Eu am crezut că m-am simțit bine de la saună, unde am transpirat bine și de la bazin, unde am făcut mișcare. Duminică de dimineață și mai ales după Sfânta Împărtășanie m-am simțit foarte bine, poate cel mai bine din ultimele câteva luni. Am mai avut o zi bună atunci când am făcut curat, dar parcă acum a fost cel mai bine, sau poate venind după o perioadă mai grea s-a simțit așa ca o ușurare. În ziua aceea am simțit putere mai multă, am mers mai bine și aveam o energie mai mare.
Luni pe 23 am fost la dentist la prânz și am scos prima măsea. Intenționam să merg și la bazin, dar a zis dentista că nu e bine și am mers acasă. Eram nerăbdător să ajung din nou la saună și marți am fost, dar deși m-a ajutat să mă energizez un pic, am fost totuși destul de căzut. Miercuri am avut o zi plină, cu kinetoterapie, am fost la doctorița pentru Borrelia și la consult la nutriționistul cu care urmează să încep un nou regim și la acupunctură. Joi din nou la bazin și saună și m-am simțit iarăși bine și cred eu că o influență importantă de fapt o are acupunctura și ozonoterapia.
Întrucât în prima lună aveam intrări gratuite și nelimitate, am mers și vineri la saună, iar sâmbătă înainte să plec spre Chirpăr am făcut o ședință de ozonoterapie, după care m-am simțit de asemenea bine.
Vineri înainte să plec am reușit să ajung la copii cu cruciulițele pe care le-am făcut din verigheta mea, care a fost purtată pe la toate locurile sfinte unde am fost, la Sfântul Munte, la Ierusalim în Israel și a fost muiată inclusiv în ulei de la candelele de la Sfântul Mormânt și Golgota în Vinerea patimilor. Peste tot am purtat crucea de lemn de la gât și verigheta. Acum, după divorț și decizia de a urma calea monahicească, am decis să renunț la verighetă și să fac din ea două cruciulițe pentru copii. Am găsit un bijutier care să îmi facă doar din aurul din verighetă și cruciulițele le-a binecuvântat părintele cu lemnul Sfintei Cruci. Venisem cu ele încă de pe 7 ianuarie, dar nu aveam un ambalaj potrivit. Am zis să caut suporturi de bijuterii, dar am ajuns la un moment dat în mall ca să caut și am nimerit cu ochii din mila lui Dumnezeu pe librărie Cărturești și acolo am văzut două felicitări pe care era o inimioară și pe care scria “te iubesc”. Mult mai potrivite. Apoi mai mult de o săptămână nu m-am învrednicit să-mi aloc timp să fac textul și doar cu o zi înainte să-l duc la copii am reușit să trec și pe la firmă și, cu ajutorul lui Dorian, să tipăresc textul și să le lipesc pe felicitări. Pe Ștefan am reușit să îl întrerup două minute de la jocuri și să citească felicitarea și să îl iau în brațe să îmi iau la revedere. Matei nu a răspuns nici la ușă, nici la telefon, așa că am lăsat punga și am plecat, dar după aceea am vorbit cu el pe mesaje și părea impresionat în mod plăcut. Slavă Domnului că am reușit și sper să conteze pentru ei, acum sau oricând la un moment dat și să îi ajute în calea către Domnul.
Bineînțeles că după ce am ajuns la părintele, după câteva zile, fiind și sărbători și Sfânta Împărtășanie, am început iarăși să mă simt mai bine decât până atunci. Mi-a crescut energia și puterea, lucru care s-a văzut și în analizele de la Cluj, unde am stat doar două zile în loc de trei, pentru că mă gândesc că totuși nu este așa de relevant ca terapie și este destul de scump. Cred că am să renunț la tratamentul de la Cluj, poate să mă mai duc pentru scanare.
Cea mai importantă descoperire, poate, din această perioadă și poate chiar din ultimii doi ani și ceva de când am boala, este legată de Borrelia. Când am fost la nutriționist, pe 2 noiembrie dacă nu mă înșel, mi-a zis să mă testez de Borrelia. Am zis că mă testasem după ce s-a declanșat boala prin analiza pe care am făcut-o la Medlife și a fost negativă, dar a zis să mă mai testez o dată. Amalia zice că nu mai are rost, că dacă a ieșit o dată negativ nu va ieși altădată pozitiv, ceea ce are sens. Și a rămas în aer. Voiam să fac ceva, dar nu știam ce. Aveam oricum multe altele de făcut. După 2 ianuarie, adică hramul cu Sfântul Serafim de Sarov, părintele mi-a spus că o maică ce venise împreună cu un alt preot la hram se simțea rău și nu știa ce are și până la urmă a fost la clinica lui Becali din București și a fost găsită cu Borrelia și a făcut tratament și și-a revenit într-o oarecare măsură. Atunci am spus părintelui că și eu voiam să mă testez și să aflăm ce a făcut ea, ca să fac și eu la fel. Apoi mi-am adus aminte că am un coleg de la Iași care a trecut prin ceva similar, sau chiar mai rău și l-am sunat pe el și mi-a spus de o doctoriță din București unde să merg. După o încurcătură, în care m-am programat la o altă doctoriță cu același nume, în cele din urmă colega Amaliei mi-a obținut o consultație peste o săptămână. Am fost la dânsa și m-a trimis la un centru specializat de analize, am făcut și săptămâna trecută când eram la părintele, de fapt la Cluj, miercuri la prânz a venit rezultatul. Nu prea am înțeles eu și am trimis către Amalia și Mioara și către doctoriță. Cu Amalia am vorbit prima oară și a zis că sunt spirochete și acelea pot fi orice și că nu ar fi. A doua zi a răspuns doctorița că rezultatul este pozitiv și că este într-adevăr borelioză. Într-adevăr la prima analiză scria pozitiv și era încadrat în chenar, dar probabil pe Amalia au derutat-o explicațiile de după. În mod normal asta este o veste bună, pentru că borelioza poate fi tratată, mai greu și uneori cu dificultăți, alteori deloc, dar în general poate fi combătută. Urma să încep regimul cu acel nutriționist, care în mod paradoxal îmi recomandase să mă testez de Borrelia, dar părintele a zis să urmez tratamentul doctoriței, așa că nu am mai început protocolul cum îmi propusesem. Au aflat câțiva colegi de rezultatul cu borelioza și m-au sunat toți, fiind bucuroși și optimiști că se poate trata. Părintele zisese la fel și chiar ne amuzasem că poate fi o veste bună că am Borrelia. Foarte interesant este că în interiorul meu bucuria acestei descoperiri a fost blocată, sub pretextul că vreau să ajung la doctoriță să mă conving că e așa. Marius Frunză, colegul care a aflat primul și a răspândit vestea la ceilalți, era foarte vesel și emoționat și la un moment dat m-a întrebat “Ce-o fi în sufletul tău?” Și atunci m-am gândit și mi-am dat seama că am acest blocaj de a nu mă bucura. În general când e o veste bună sunt foarte reținut în a o răspândi sau împărtăși, până nu este foarte evident sau clar că e așa. Practic, îmi este frică să mă bucur. De ce oare? E o întrebare de luat ca temă pentru acasă. Am avut chiar o împotrivire față de sfatul părintelui de a merge pe tratamentul doctoriței, că în sinea mea înclin către protocolul nutriționistului, dar nu prea merg amândouă odată.
De când am venit la părintele am mâncat de dulce, adică brânză, ou și ceva pește. La început mi-a zis să mănânc așa ca să prind puteri și eu am prins, apoi auzind de rezultatul de la Borelia, dacă încep cu antibiotice a zis că trebuie să mănânc bine.
Eu acum mă simt foarte bine energetic și ca impuls de a mă mișca și chiar ca putere din anumite puncte de vedere. Spre exemplu, când făceam duș am avut putere mai multă față de perioada dinainte de a începe la saună, când a face duș era un supliciu, pentru că abia pot să ridic mâinile să mă spăl pe cap, pe urechi și la subraț. În general spălatul pe mâini sau pe orice e dificil, pentru că necesită degete. Iar degetele mele sunt din ce în ce mai slăbite și mâinile, adică palmele. De altfel în ultimele săptămâni am renunțat la a mă mai închide la nasturele de la pantaloni, întrucât reușesc să îi pun și să îi dau jos fără să umblu la el și, mai ales întrucât nu mai pot să-l închid și deschid, am renunțat la această operație. În ultimele două săptămâni am mers cât am putut de mult în trening, că îmi era mai ușor să merg la baie să fac pipi. De o săptămână sau două, chiar și asta a devenit problematic, pentru că nu mai pot să trag de pantaloni în sus, că m-au lăsat puterile, mai ales la degetele mari de la mâini. Cumva paradoxal mă simt mai bine și mai în putere la mers și la energia de a mă ridica și a face lucruri. E ceva ce nu îmi explic, cum de mă simt așa bine ca simțire și pe de altă parte uneori nu mai pot să ridic lingura la gură și trebuie să schimb mâna când mănânc. Și totuși ambele sunt cât se poate de reale și coexistă într-un mod ciudat.
Sufletește în continuare se dă luptă mea cu mine însumi. Ego se luptă să scoată la iveală dreptatea mea și îndreptățirea de sine și să îi judece pe alții și să se scoată frumos și deștept. Și în felul acesta mă chinuie în permanent, sunt într-o luptă cu ceilalți și cu tot ce mă înconjoară. Și eu mă lupt să fac rugăciune și să nu îl bag în seamă, dar nu reușesc și atunci îmi fuge mintea.
Totuși să recunosc că în ultima vreme a fost mai bine și am reușit să mă conectez mai bine la mine însumi și la rugăciune și să nu mai dau așa ușor curs gândurilor. Mai e mult până departe, dar probabil este un început.
Ieri a fost duminică și a nins frumos zilele acestea pe aici pe la Chirpăr și în tot Sibiul. Era un peisaj de iarnă clasic și frumos, cu zăpadă albă destul de consistentă la vreo 20 cm, poate chiar un pic mai mult, cât să simți zăpada dar să nu te îngropi în ea. Părintele pe la ora 7 deja dădea la zăpadă. Apoi a făcut Sfânta Liturghie, a spovedit și a stat de vorbă cu oameni. Nu știu dacă și când a mâncat, dar până la ora 15 când am urcat eu în cameră nu mâncase. Pe la ora 16 dădea din nou la zăpadă, la 17 a început Vecernia și abia după ora 19 cred că a mai stat și dânsul, după ce a dat la animale și a mai făcut alte treburi gospodărești. Dimineața înainte de ora 4 și în cursul zilei pune lemne în centrală și mai și taie la ele. Mai face și prescuri și mâncare, în afară de toate cele de prin curte. Domnul îi dă har și putere mai presus de înțelegerea noastră omenească. Văd din când în când lucruri și mă minunez câtă energie poate să aibă. Cântă la strana, slujește, stă de vorbă cu oameni… cât de mult m-a ajutat pe mine cu sfaturi și cât de mult ne ajută pe toți cei care venim la el și stăm de vorbă cu el…
Sunt sigur că dintre toate lucrurile care m-au ajutat, rugăciunile dânsului și ale tuturor celor care s-au rugat pentru mine au fost cele mai importante, alături de Sfânta împărtășanie. Deși nu simt asta la nivel profund, cumva știu la nivelul minții că așa e. Nu sauna, nici suplimentele, nici tehnologia nu sunt definitorii, ci poate doar instrumente prin care Dumnezeu lucrează ca urmare a rugăciunilor și a milei Sale nemăsurate.
Mare ești Doamne și minunate sunt lucrurile Tale și nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale!
19.02.2023
O perioadă destul de limpede…
Fără foarte multe evenimente.
Am revenit în București și am continuat să merg la saună și la piscină, fără rezultate deosebite aparent. Mișcarea îmi face bine, însă la saună cred că de vreo două ori nu am băut destul la apă și am ieșit cam deshidratat și slăbit.
Am descoperit în schimb o procedură foarte interesantă, recomandată de nutriționistul de la care am și regimul actual și anume ligheanul de detoxifiere, care este un fel de electroliză, pui picioarele în lighean cu apă, un pic de sare, o bobină și legi la mână o brățară și apoi apa se umple de reziduurile din organism care ies prin tălpi, unde sunt terminații de la toate organele. Am făcut de trei ori până acum, prima oară a fost maro, care înțeleg că semnifică reziduuri de la ficat, apoi de două ori a fost oarecum negru dar încet s-a depus pe fund, ceea ce înseamnă fulgi negri, adică metale grele. În orice caz de fiecare dată după procedură m-am simțit mai bine. Voi continua și sper să aibă rezultate bune.
Atunci când am revenit în București am mers direct la doctorița care a recomandat și interpretat rezultatele de Borrelia și am înțeles că a făcut diagnosticul pe baza microscopiei în câmpul întunecat. Celelalte analize și indicatori au fost negativi, așa încât la ideea unui coleg am decis să caut și o altă opinie și am mai făcut și în alt loc o analiză la care aștept rezultatul și o să mă mai duc și în alt loc pentru a valida acest eventual diagnostic. Am vorbit cu trei persoane care au sau au avut și ei Borrelia, pentru a înțelege ce fel de analize se pot face și la ce doctori e bine să merg și alte tratamente și printre ei era o doamnă care are același diagnostic ca și mine și a fost pe la aceiași doctori. Am ales o analiză care era clară și urmează să mă mai duc undeva.
Zilele trecute am fost în Spania din nou să încercăm să obținem rezidența, oarecum pe cont propriu, în sensul că prietena Amalia a făcut programările, însă nu am reușit nimic pe unde am fost. În paralel am dat și eu sfoară în țară și aveam un contact cu care urma să mă văd dacă nu ne iese și atunci am sunat să mergem să ne vedem cu un fel de contabilă care se ocupă de firme, înscrieri, acte și alte lucruri de genul acesta și ea, cu ajutorul unui domn recomandat de un fost coleg de liceu, ne-a dat soluția în ultima clipă. Doar că trebuie să mă mai duc o dată săptămâna aceasta care vine din nou, să obțin un fel de buletin pentru mine și apoi oricând pentru Ștefan.
Între timp din discuțiile cu Amalia a reieșit mai bine ca Ștefan să înceapă dializa în țară ca să poată sta ea cu el și să fie mai puțin stresat, mai ales că nu vrea să stea cu mine. Așa încât într-un fel nu mai este grabă cu Spania, dar e bine să avem actele făcute, să putem face înscrierea la medicul de familie și pe lista de transplant în liniște.
A fost și Ștefan cu noi și este cred eu copleșit emoțional, întrucât are un comportament oarecum neobișnuit. Cât am fost acolo, mai ales spre sfârșit, a zis întruna că vrea acasă. După alergătura pe la autorități și la doamna chestor sau contabilă, am mers să ne plimbăm într-un parc unde prin mila lui Dumnezeu a fost frumos, era soare, copaci înfloriți și undeva o grămadă de iepurași care trăiau prin tufe în parc. Parcul destul de arid, cu puțină vegetație și mult pietriș, dar cu multe alei pentru alergat și biciclete. Ștefan inițial nu a vrut să vadă nici iepurii, nici altceva și repeta întruna că vrea acasă mai repede, de parcă puteam face ceva. Cam acesta este sindromul “departe de calculator”, care probabil că îi mai alină durerea și frica din suflet și fără jocuri viața pentru el este grea. […]
Nici eu nu mai pot, mai ales din punct de vedere fizic. Mâinile mă lasă parcă din ce în ce mai tare și abia mai țin lingura în mână, sau să ridic mâinile să mă spăl sau să fac diverse activități. Zilele trecute am avut din nou un eveniment în care nu am reușit să mă desfac la pantaloni și m-am scăpat pe mine, așa încât a trebuit să clătesc lucrurile, să le pun la spălat și să spăl pe jos în baie, ceea ce cu totul a fost un efort semnificativ. Bine, pentru mine e un efort semnificativ și să spăl un măr sau să îl mănânc, sau să duc mâna la gură, sau să mă spăl pe urechi și chiar pe ochi. Ieri a fost pomenirea morților și pentru că am ajuns acasă abia la 2:30 noaptea nu am putut merge. Știam și am decis dinainte că nu voi putea și am dat pomelnic unei verișoare. Este prima oară după mulți ani în care nu reușesc să ajung și mi-a părut rău, dar a trebuit să-mi recunosc limitele. Am făcut rugăciune cât am fost în avion și pe drum seara dinainte și în ziua aceea. Ce am putut, am făcut cu dragoste…
Și totuși, deși îmi este atât de greu fizic, nu simt aproape deloc, prin mila lui Dumnezeu, apăsare sufletească, greutate sau revoltă, ci mai mult mă mir de suferința celorlalți și mă doare neputința lor și imposibilitatea mea de a-i ajuta. Știu că asta este prin harul lui Dumnezeu și nu e vreo realizare a mea și când văd că mă sună oamenii să vadă ce fac, îmi dau seama cât de mult mă ajută pe mine Dumnezeu, cu toate dificultățile pe care le simt din plin în fiecare zi. Sunt câțiva care au și venit la mine să mă ajute atât cât pot ei și acesta este tot un dar de la Dumnezeu. Nevoia mea nu se termină niciodată și de multe ori cârtesc și judec chiar pe cei care mă ajută, uitând că acesta este un dar și nu ar trebui să mă opresc doar la ceea ce îmi lipsește. Aceasta este durerea mea, care provine din egoism și din neputința mea de a lăsa lucrurile așa cum le rânduiește Dumnezeu, pentru că tot mă gândesc de ce unul sau altul nu fac așa cum mă gândesc eu că ar trebui, chiar dacă este spre binele lor în mintea mea, ei tot nu vor și eu mă revolt și mă împotrivesc. Mândria mă stăpânește și mă împinge să fac rău. Uneori, mai rar, îmi dau seama și văd destul de limpede, cred eu, starea în care este un om și cum este cuprins de frică sau de rușine și face anumite lucruri care par cu totul lipsite de logică, când te uiți din afară și judeci cu rațiunea. Dar așa cum spun și altora cu care stau de vorbă, principala comandă vine din emoțional și omul întotdeauna va face ceea ce simte, sau mai bine zis ceea ce vine din adâncul lui și nici măcar nu își dă seama. Cu siguranță așa fac și eu, dar nu este așa ușor să îți dai seama tot timpul, nici dacă ești atent la asta. Este o zonă oarbă pentru tine însuți.
Mila Domnului este peste noi toți, cu al Său har și cu a Sa iubire pe oameni și aceasta se ne păzească și să ne rânduiască mântuirea!
Amin!
14.03.2023
Da, știu că pare incredibil că a trecut aproape o lună și eu nu am mai avut timp să scriu în jurnal. E un paradox cum poți fi la pensie și aparent să nu ai nimic de făcut toată ziua și totuși să nu ai timp. Și realitatea este că mă preocup doar de ce am de făcut și de tratamente și foarte, foarte puțin de alte lucruri. O explicație cred că este că toate lucrurile pe care le fac de fapt iau mult timp, mult mai mult decât apreciez eu când fac estimări sau decât îmi dau seama. Mă surprind deseori cum trece câte o jumătate de oră, uneori și mai mult, în nimicuri și uneori chiar uit să iau medicamente sau să fac anumite lucruri după 10 minute și trece câte jumătate de oră până fac ce trebuie. Nici nu știi când zboară timpul…
La doar câteva zile după întoarcerea din Spania împreună cu Amalia și Ștefan, am plecat din nou pentru a definitiva actele pentru mine și, cu ajutorul lui Dumnezeu, am și reușit să iau acel NIE, un fel de buletin și să îmi iau foaia care ține loc de card de sănătate și să deschid și cont la bancă. A fost cu ajutorul lui Dumnezeu totul. Cât am stat acolo, două zile și câteva ore, am avut mai multe încercări și minuni care să mă ajute. Mașina pe care am închiriat-o a fost un Fiat 500 mic, 100% electric, la care nu a mai fost nevoie să fac plinul la sfârșit și a costat ceva mai puțin ca și combustibil și mai mult decât atât, avea schimbătorul de viteze sub formă de butoane, ceea ce îmi era foarte ușor, pentru că eram slăbit la mâini. Când am ajuns la apartamentul pe care l-am închiriat era 22:30 ora locală și am avut surpriza să fie la intrare o ușă foarte grea și care avea o cheie simplă, a cărei yală era între un mâner gros și tocul ușii, astfel încât nu puteam să-mi folosesc ambele mâini, iar cu o singură mână îmi era imposibil să deschid ușa. Tocmai mă gândeam că o să dorm pe stradă sau la cine să apelez să îmi deschidă, când Dumnezeu mi-a dat un gând și am folosit cheia de la mașina mea ca un fel de levier pentru a învârti cheia din ușă și așa am reușit să intru. Apoi a doua zi am reușit să facem acel buletin și apoi am avut o zi mai liniștită, cu puțină plimbare după destul de mult timp și chiar o oră în care m-am uitat la un documentar despre apă. A doua zi am rezolvat cu banca și cu asigurarea de sănătate și apoi am stat prin parc, unde am mâncat și m-am plimbat destul de mult, două-trei ore. Cam exagerat de mult după o perioadă îndelungată fără mișcare. Spre sfârșit eram cam ostenit și am vrut să urc un mic parapet înalt, un pic deasupra genunchiului și am căzut pe spate și pe umăr și apoi pe lateral și tot prin mila Domnului nu am avut absolut nimic. Doar mâncarea pe care o aveam la mine s-a vărsat puțin.
Înainte să plec am avut cura cu sare amară și chiar marți seara am băut uleiul și miercuri dimineață urmau scaunele și eliminarea. Am avut ceva emoții, pentru că la ora 14:00 urma să plec spre aeroport, spre Spania și am ales ca în loc de clismă să fac o irigare de colon, am gândit că va curăți mai bine pentru drum. A ieșit totul curat, am fost programat fix la ora 11:00, nici prea devreme, ca să pot să mă trezesc, nici prea târziu, ca să am timp să mă pregătesc să ajung la aeroport. Au venit cumnații și mi-au făcut mâncare și m-au ajutat să împachetez pentru drum și cu ajutorul lor am pornit cu bine.
La întoarcere din Spania avionul a avut întârziere vreo două ore și m-am culcat pe la 4:30 dimineață. Am moțăit câteva ore în avion, dar de dormit am dormit doar vreo cinci ore, că pe la 9 și ceva m-am trezit având o energie bună, chiar dacă dormisem puțin. Tot de cumnați m-am ajutat ca să fac bagajul și să îl duc la mașină și am ajuns cu bine la Săsăuș seara târziu, când se termina vecernia. Acolo am stat vreo nouă zile, timp în care a început postul și am ținut și eu trei zile cu apă. Prima am avut energie bună și am fost și la acupunctură la Sibiu, dar apoi, încet, încet, mi s-a cam stins lumina, astfel încât prima masă de miercuri seara, cu câteva fructe, a venit foarte bine. Apoi vineri am ținut din nou post negru, pentru că a fost Sfânta Liturghie de la ora 17:00 și sâmbătă dimineață m-am împărtășit din nou la Sfânta Liturghie și a fost și pomenirea morților. Și în ziua aceea am avut o energie bună de dimineață de la Sfânta Liturghie, care a ținut toată ziua. Duminică am fost slăbit, poate și datorită eforturilor din ultimele zile și poate și de la deshidratare, pentru că nu prea am băut suficientă apă.
Când am stat de vorbă cu părintele, mi-a spus că cel mai important e să dai Slavă lui Dumnezeu chiar și atunci când îți e greu și asta arată adevărata credință, Nu neapărat faptul că nu mai ajungi la slujbe sau alte elemente ceva mai formale ale vieții duhovnicești. Și când zicea îmi aduceam aminte cum am dat Slavă lui Dumnezeu la aflarea diagnosticului, sau atunci când am făcut pe mine și a trebuit să spăl pe jos și mă gândesc că poate aceste mici jertfe să mai spele din păcatele mele. În general faptul că nu am cârtit la boală, chiar dacă am cârtit la ajutorul celorlalți, de fapt la lipsa lui, sau am tânjit după mila oamenilor și a celor apropiați prin slavă deșartă.
Luni urma să plec spre București și am avut nădejde în Domnul că îmi va da putere ca de fiecare dată și așa a fost. Am făcut și ligheanul cu numărul 10 dimineață, ca să închei ciclul, pentru că apoi urma o pauză de două săptămâni și probabil și acesta a contribuit la o energie bună în acea zi, așa că am mâncat și am plecat spre București pe la prânz. Încă o minune pe drum, că eram cu mașina cam plină și totuși am luat un nene mai bătrân la autostop, care s-a dovedit a fi un om simplu, un pic peste vârsta de pensionare și mai nevoiaș, care venea de la Mănăstirea Sâmbăta și voia să ajungă în București și eu i-am oferit o cursă, astfel încât nu a mai fost nevoie să ia trenul, că nu avea nici prea mulți bani. Am putut să îi fac astfel o mică pomană și cu câteva fructe și biscuiți și cu drumul, iar el m-a ajutat pe mine la cumpărături când am oprit la Lidl și mai ales când am oprit la cimitir la Sinaia, m-a ajutat să aprind o lumânare la mormântul prietenului meu Claudiu, pentru că altfel fie îmi era foarte foarte greu, fie nu aș fi reușit. Așa rânduiește Dumnezeu să ne ajutăm unii pe alții, pentru că eu am apreciat foarte mult acest ajutor venit de la Dumnezeu.
La București am ajuns la fix la sfârșit de program la Integrisoft, cât să apuc să dau brânza și puii pe care îi adusesem pentru colegi, dar mai ales să primesc un nou ajutor de la Dumnezeu, prin faptul că a venit Dorian cu mine acasă să mă ajute să duc lucrurile în apartament și să îmi mai pregătească câte ceva pentru dimineață și ce mai aveam eu nevoie. Îmi este din ce în ce mai greu să apuc lucruri, să le țin în mână și să le manevrez. Am avut ambiția oarecum inconștientă de a încerca să fac suc de morcovi și sfeclă singur, pentru că vineri am avut o energie mai bună, am fost și la Sfânta Liturghie de dimineață și m-am împărtășit și am putut să mă și odihnesc la prânz și am zis să încerc. Am reușit să curăț morcovii și jumătatea de sfeclă pe care mi-o propusesem și eram bucuros. Când a trebuit însă să tai sfecla pentru a putea să o pun în storcător am capotat și a trebuit să o chem pe vecina să mă ajute și așa am reușit. Cu ultimele puteri am reușit să spăl și storcătorul și să mănânc, iar sâmbătă dimineață a trebuit să mă scol un pic mai devreme decât aș fi avut eu nevoie, pentru că a venit din nou Dorian să mă ajute să îmi pregătească suc, mâncare și alte lucruri cu care să mă ajute. De sâmbătă energia a scăzut semnificativ și puterea în mâini la fel. Sâmbătă seara am fost la verișoara mea să mănânc și apoi la copii și la Amalia și am ajuns târziu acasă, iar după exercițiile cu mâna pe care trebuia să le fac în apă cu sare am mai scăpat și apă pe jos prin baie și a trebuit să șterg și să mă spăl pe picioare și m-am culcat spre miezul nopții, iar dimineață m-am trezit pentru Sfânta Liturghie.
După Sfânta Împărtășanie din nou o minune, pentru că m-am întâlnit cu Diana, fata cu care am făcut cursul de dezvoltare personală la firmă și care a marcat un mare salt în viața mea emoțională, sufletească și pe toate planurile. Minune pe de o parte că ne-am întâlnit tocmai la biserica unde am mers eu și de unde aparțin, dar mai ales pentru faptul că după discuția cu ea și prietenul ei am primit două ajutoare nesperate, prin faptul că mama prietenului ei face reflexoterapie, de care eu aveam nevoie și am și făcut o ședință imediat luni și prin faptul că are o prietenă doctoriță de recuperare care să mă ajute cu aparatul de electrostimulare, să învăț să îl folosesc și care, culmea, altă minune, este specializată în recuperare și pe boala mea și se pare că mă poate ajuta și cu o doctoriță neuroloagă care să mă ia în supraveghere.
Așa le rânduiește Dumnezeu pe toate și în fiecare zi văd grija Lui nespusă și încă o minune și încă o minune pe care le face cu mine și cu noi toți.
Tot prin grija Lui am primit și invitația de a locui la vărul meu, unde ei să aibă grijă de mine și unde stau de două zile și mă ajută mult cu acele mici chestii care mie îmi luau mult timp și mare efort. Deja am două zile de când locuiesc aici și se simte ajutorul, chiar dacă o parte din efort a fost să mai aduc lucruri.
Totuși cel mai important eveniment al acestei perioade este faptul că Ștefan a început dializa. Pe 6 martie i s-a pus cateter și pe șapte a început. Slavă Domnului, toate au mers foarte bine și intervenția pentru cateter și prima ședință de dializă și doamnele s-au purtat frumos, astfel încât intrarea lui în sistem a fost una foarte ușoară. Deja a făcut patru ședințe mai scurte și astăzi la a cincea am stat și eu afară să îl aștept. A fost o vreme foarte frumoasă, miroseau și copacii înfloriți, am făcut un pic de mișcare, am stat la odihnă la soare în mașină, am mâncat, a fost liniște, am avut și un pic de timp să citesc despre Borrelia.
Încep și eu să cred că poate fi, pentru că văd că nu există analize foarte clare și este într-adevăr un virus care este greu de depistat, identificat și standardizat și niciun test nu este relevant, așa încât poate să îți iasă negativ și să ai, sau să îți iasă pozitiv și să nu mai ai. E ceva ciudat și voi mai vedea ce voi face, ce investigații.
Astăzi m-am simțit ceva mai bine și, deși am avut o zi plină, am fost în putere și cu spor.
Slavă Domnului pentru toate!
26.03.2023
Cât am stat la vărul meu Dan, la Popești, a fost ceva mai ușor, pentru că ei mă ajutau și să aduc de la mașină și să duc, să pregătească majoritatea lucrurilor de mâncare și picăturile de tincturi. La ei era cald și deși aveam dormitorul la etaj, mi-a fost mai ușor decât acasă, per total.
A fost o perioadă grea, pentru că mâinile mă lasă și mă descurc foarte greu cu ele, inclusiv la mâncare, de multe ori duc lingura la gură cu două mâini. Pe dinți mă spălam demult cu două mâini, pentru că una nu mai face față și mai nou îmi e greu să mă spăl pe față, pentru că nu pot să țin mâinile ridicate, așa că am început să le țin sprijinite de chiuvetă și dau cu fața pe ele de cele mai multe ori și nu invers. Umblu mai mult în trening, pentru că îmi e greu să mă deschid la fermoar sau nasturi ca să pot purta pantaloni. Este o provocare și să-mi selectez medicamentele, pentru că deși le pun cu oarecare ușurință în palmă, după aia nu le mai pot da drumul selectiv pe recipiente, pentru că nu pot mișca degetele. De luat din palmă sau de unde trebuie, le iau de obicei cu limba direct. Seara când trebuie să fac exerciții în apă cu sare cu palmele mai e cum mai e, dar apoi când trebuie să fac și ungerea cu gel a palmelor și antebrațului pentru a pune mănușile din folie sintetică, deja sunt foarte ostenit și cu greu îmi mai țin mâinile în sus. Totuși pare că acest procedeu a ajutat, întrucât văd că antebrațul e puțin mai gros și are ceva mai multă carne pe el. Ca o fi de la exerciții, că o fi de la gel combinat cu suplimentul pentru celule stem de laminină, Domnul știe.
Am fost cu Ștefan din nou la dializă și după ședințele de patru ore zice că îl doare capul. Dumnezeu știe ce e în sufletul și în mintea lui, dar sper că a reușit să depășească momentele grele de început […] Este o confruntare cu realitatea care era necesară și poate prin mila Domnului îl va trezi să se mobilizeze puțin pentru examen, atât cât poate el. Nu am pus niciunul dintre noi presiune pe el pentru note, iar eu i-am zis să facă ce știe el mai bine și să nu-i fie frică. Și înainte și după, tot calculatorul e refugiul cel mai comod momentan și nu există alte variante. De mâncat, mănâncă numai ce îi place și nici aceea foarte mult, pare că are o lipsă de poftă de mâncare destul de acută.
[…].
Eu am reușit să mă gândesc o idee mai puțin la ce voi mânca, să fac puțin mai multă rugăciune și să mă concentrez ceva mai bine la ce am de făcut, astfel încât să nu se mai împrăștie atât de mult mintea. Nu înseamnă că am reușit, ci doar că am început și poate 20% acum reușesc să fiu ceva mai bine concentrat, restul de 80% îmi zboară mintea în toate părțile. Și eu mă plâng în continuare în gândul meu și vorbesc cu mine însumi de neputințele mele și de multe ori de faptul că ceilalți nu înțeleg nevoia mea de ajutor. Apoi îmi dau seama că e firesc și că fiecare dintre noi are mai aproape cămașa decât haina, așa încât ei fiind la fel au nevoie să își vadă de viața lor decât să mă ajute pe mine, pentru că fiecare le are pe ale lui de care se îngrijește mai mult și către care tinde cu mult mai mare putere decât ar putea să se îndrepte către mine, oricât ar vrea cu voia rațională, obișnuința va fi mai puternică. Îmi dau și eu seama de asta și uneori îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru ajutorul pe care mi-l dă și îmi cer iertare pentru nerecunoștința mea.
Vinerea trecută am ajuns la Imunomedica și am primit un tratament pe care am început să îl urmez de luni, care a debutat cu un test de metale grele cu provocare, adică perfuzii cu chelatori chimici care să stârnească metalele și apoi să poată fi măsurate în sânge și urină. În seara aceea am făcut și o irigare de colon tot la ei, care a fost puțin mai neobișnuită pentru mine, pentru că a trebuit să o fac aproape singur, în condițiile în care colonul meu era plin de fecale. Comparativ cu ce făcusem până atunci a fost o procedură puțin mai grea, pentru că a trebuit să mă spăl după aceea și îmi era foarte greu, fiind slăbit probabil după acea stârnire de metale de dimineață. Am făcut și niște perfuzii cu vitamine și alte substanțe și în ziua aceea și a doua zi, iar a doua zi am fost la saună cu infraroșu și pentru prima oară la Oxigen hiperbar, iar seara am făcut din nou un lighean, care a ieșit bineînțeles cu metale grele. Am mai făcut oxigen hiperbar și miercuri, iar joi am făcut chiar de două ori, plus alte perfuzii recomandate de doamna doctor, iar apoi joi seară am plecat spre Săsăuș. Slavă Domnului, joi am avut o energie bună și miercuri la fel, probabil după curățirile de luni și de marți, astfel încât am ajuns cu bine. Era târziu, după ora 22:30, și eram cam obosit, astfel încât mi-a luat destul de mult să duc sus un rucsac și o geantă de care aveam nevoie, plus câteva chestii de prin mașină, pentru că mă mișcam foarte greu. Noaptea aceea m-am odihnit profund și cred că am dormit vreo 11 ore.
A doua zi, vineri, a fost relaxată și vreme bună, astfel încât am făcut ceva exerciții, am mâncat doar niște fructe, am fost la mănăstire în plimbare, m-am întâlnit și cu părintele și m-am odihnit și după amiază puțin, astfel încât am avut o energie bună. Seara a fost vecernie pentru Buna Vestire și a doua zi Sfânta Liturghie, la care am fost puțin cam terminat, probabil de la deshidratare sau oboseală cronică, pentru că după ce m-am odihnit după amiază și am mâncat ceva pește mi-am revenit și am fost mai bine și ieri după amiază și astăzi, duminică, până acum la prânz. Aseară înainte de vecernie am apucat să fac și un lighean, unde au ieșit tot metale grele.
Cea mai importantă și mai bună veste din această perioadă este că am fost la nutriționist miercuri și după scanare toți parametrii au ieșit în plus-minus 15%, adică după criteriul lui în normalitate. Cu alte cuvinte, el zice că organele și sistemele mele acum funcționează corect, astfel încât a zis să renunț la regim cu program și să mănânc de voie și a scos și câteva suplimente din prescripție. Cel mai important este că a zis că de acum organismul trebuie lăsat să se vindece, ceea ce mi-a dat o eliberare din stresul meu zilnic de a alerga permanent după remedii și a respecta strict regimul și programul. Am simțit o eliberare și mă bucur că de acum, chiar dacă poate rezultatele nu sunt 100% corecte, cel puțin psihicul meu este mai liber. Și părintele mi-a zis să mă relaxez, astfel încât aceasta voi face și sper să fie o etapă nouă și poate decisivă în procesul de vindecare. Chiar dacă degetele abia le mai pot uni sau folosi la lucruri mai provocatoare, puțin totuși simt și eu această îmbunătățire în corp. Am primit și indicație de a nu mai bea atât de multă apă, pentru că sunt prea plin de apă și celulele nu au grăsime. Și aceasta este o ușurare, pentru că nu mai merg așa mult la veceu. La mușchi și la oase se pare că am crescut cu cel puțin 10% în cantitate, măsurat în kilograme, și el a zis că cel mai important indiciu de vindecare este faptul că a crescut masa osoasă și asta arată că organismul se regenerează. Îi dau credit și merg pe mâna lui, pentru că am ajuns să capăt încredere în ceea ce îmi spune. Am mai primit o indicație ciudată, de a bea alcool înainte de masă, pentru ca acesta să fie ars de organism, iar hrana propriu-zisă să fie transformată în grăsime, ca o tactică de a recupera și la acest capitol la care sunt foarte deficitar, cu doar 5% din total corp.
Slavă Domnului pentru toate și, cum îi spuneam și părintelui, mi-a trimis în fiecare moment un ajutor și, cu toate dificultățile pe care le trăiesc atunci când sunt singur, am primit întotdeauna o mână întinsă atunci când am avut nevoie.
Mă simt mai liniștit puțin și mai relaxat după aceste ultime zile și Îi dau slavă Domnului pentru toate și nădăjduiesc să pot spune și eu din inimă și din suflet, nu doar din gură, ca Fecioara Maria: “Iată robul Tău, fie mie după voia Ta”. Amin!
05.04.2023
După câteva zile oarecum de odihnă la Săsăuș, joi, pe 30 martie, am plecat la Târgu Mureș pentru un consult la un alt doctor care se pricepe la Borrelia. Din conversație a părut că știe mai bine, a adus argumente tehnice mai clare în discuția cu mine, a confirmat oarecum diagnosticul, însă nu 100%, mi-a dat să țin un regim o săptămână și apoi să fac o analiză nouă. Când am plecat de la Târgu Mureș, pe drum, a venit mail cu rezultatul de la analiza recomandată de doctorița de la Imunomedica, care s-a dovedit a fi și el pozitiv, astfel încât începe să se contureze mult mai clar infecția cu Borrelia.
Ziua de 30 martie a fost o zi cu mai multe minuni. În primul rând, în seara dinainte Andreea spusese că pleacă și eu mă gândeam cum voi reuși să fac bagajele și să le car la mașină a doua zi și haine și mâncare și mă gândeam pe cine să chem și o judecam pe Andreea, deși m-a ajutat foarte mult în acele zile. Dumnezeu a făcut o minune, că nu a mai plecat de a doua zi așa cum voia și zicea că îi e rău și totuși a venit la muncă și m-a ajutat să împachetez și să plec și am avut energie în acea dimineață. Apoi tot drumul până la Târgu Mureș și acolo cât am fost la consult m-am simțit slăbit, deși mâncasem bine înainte să plec. Altă minune a fost însuși confirmarea Borreliei, care a venit și de la doctor și apoi cât timp eram pe drum a venit și analiza cealaltă. Cât timp am fost acolo mă gândeam cum voi conduce cele cinci ore până la București, întrucât mă simțeam destul de slăbit și Dumnezeu a mai făcut o minune, în așa fel încât de când am plecat din Târgu Mureș energia mea a crescut constant, astfel încât seara pe la ora 22:00 mă simțeam mai bine decât după amiază la ora 2:00, când am plecat din Săsăuș.
Vineri pe 31 m-am odihnit ceva mai mult, pentru că s-a anulat ședința de oxigen hiperbar la care mă programasem, așa încât am despachetat, am făcut aranjamente prin casă și am fost la cumpărături, pentru că era ultima zi de valabilitate a carnetului auto. Pe seară am fost la Amalia și la copii și m-am bucurat, pentru că pentru prima oară Ștefan a vorbit puțin cu mine și în loc să se uite la calculator m-a privit în ochi un minut, două, cât am reușit să stau cu el, dar a fost o mare bucurie. Tot acolo am aflat ca a doua zi era parastasul socrului meu, de care uitasem, așa că sâmbătă nu am mai reușit să mă odihnesc, cum planificasem, și am fost la cimitir la slujbă și apoi în piață cu Matei, care m-a ajutat să car și să facă aprovizionarea pentru o săptămână. M-a mai ajutat și în alte momente și a început să fie ceva constant ca atunci când apelez la el să vină să mă ajute și îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru asta. Am reușit să mă odihnesc sâmbătă după amiază, apoi am făcut un lighean și duș și, deși am avut un mic accident în baie și a trebuit să curăț pe jos, am avut o energie foarte bună în acea seară.
Duminică am fost la Sfânta Liturghie și am primit în grijă cele două fete ale doamnei Mariana, care mă îngrijește. Două fete vii și vioaie ca Chip și Dale din desene animate, puțin agitate, dar foarte cuminți în cele două ore și jumătate cât am stat la slujbă. Au intrat în vorbă cu doamnele pe acolo și au fost curioase să pună întrebări, dar totuși nu m-au deranjat și m-am bucurat de bucuria lor, pentru că au zis că le-a plăcut foarte mult. La început își făceau cruce invers și după ce au învățat făceau cum trebuie.
Luni dimineața am început pregătirile pentru vizita medicală pentru permisul auto, am făcut gimnastică, am luat suplimente, am făcut lighean, care a rezultat cu ficat și totuși energia nu a crescut prea mult, sau chiar dimpotrivă, deși am fost la oxigen hiperbar, când am ajuns acolo eram slăbit. Încă de dimineață m-am rugat la Dumnezeu să fie voia Lui, El știe mai bine dacă îmi este de folos sau nu carnetul și până la urmă s-a dovedit că nu-mi este de folos, pentru că nici măcar nu m-a primit la vizită, ci a zis că nu este cazul, având în vedere diagnosticul și ultimul bilet de ieșire din spital. Mila Domnului în toate și le primim ca pe ceea ce ne este de folos. Am început să mă adaptez la viața de pieton, am luat aplicația de la STB pentru a putea să mă mișc prin oraș și am cumpărat bilet de tren pentru Săsăuș. Am fost și la ai mei să îi văd și acolo este și bunica Drăguța, care e din ce în ce mai rău și pare a fi pe sfârșite din firul acestei vieți. Am încercat să o încurajez și să îi dau nădejde în Domnul orice ar fi, așa cum am învățat dintr-o predică despre moarte de la părintele Iustin. Amalia este agitată, poate și speriată din acest motiv și cu siguranță și stresată. […].
Ștefan din fericire e din ce în ce mai bine și nu mai are durerile de cap de după dializă și mi-a zis Amalia că e ceva mai deschis și mai bun cu ea și se poartă mai frumos și mai ascultător. Mă bucur mult pentru el, că i-a dat Dumnezeu lumină în suflet și este ceva mai senin și nu mai suferă așa de tare […].
Zilele trecute am mai avut o minune, prin sprijin de la Dumnezeu, prin faptul că trebuia să recoltez o coprocultură în două recipiente mici, care trebuiau ținute cu degetele și să pun cu o linguriță sau cu o spatulă într-un recipient, ceea ce presupune o dexteritate destul de bună. Prin mila lui Dumnezeu am reușit să recoltez fără să stric proba și să nimeresc și găurelele cu spatula și să trimit proba a doua zi printr-un coleg. Am reușit să prind ultima șansă înainte de Paște la această analiză.
Cea mai importantă realizare a acestei perioade, însă, o reprezintă faptul că am acceptat undeva în adâncul meu că eu în fiecare zi trebuie să îmi fac tratamentele, să îmi caut remedii, să mă interesez de ce am de făcut și să mă preocup, ca pe crucea mea, pentru că eu tot speram că mâine, sau poimâine, sau săptămâna viitoare, voi avea ceva timp pentru mine, să citesc o carte, sau poate să mă uit la ceva, sau chiar să fac o rugăciune. Dar în realitate toate preocupările și durata foarte îndelungată activităților pe care trebuie să le desfășor nu-mi lasă timp de nimic. Am reușit să accept cumva că aceasta este crucea și soarta mea și să mă împac cu această idee, astfel încât să le duc cu pace pe toate, zi de zi, ceas de ceas.
Îmi mai zice unul sau altul că sunt un exemplu, însă doar eu știu ce cârcotesc în fiecare zi și cum mă vait sau oftez, sau cum sunt nerăbdător să termin ceva, sau să mă odihnesc. Abia mai reușesc să fac rugăciunile de dimineață și de seară și nu mai le fac integral de multe ori, din lipsă de timp sau de putere. Îmi dau seama că pe mine mă ajută și mă sprijină oameni care au dureri sufletești și trupești și deși pe ei îi doare capul, sau spatele, sau au grețuri, sau le este rău, sau pur și simplu nu au motivație și putere, totuși eu sunt cel ajutat de ei și nu invers. Vreau să văd în fiecare zi că a mea cruce este mai ușoară decât a multora, deși este grea fizic, totuși sufletește nu am simțit nicio clipă povară și nu prea am suferit la modul durerilor sau senzațiilor neplăcute până acum.
De câteva săptămâni slăbiciunea a început să se accentueze și zilele mai bune mi se pare că sunt mai rare, de asemenea picioarele au început să fie încordate din ce în ce mai mult, ceea ce îmi provoacă dificultăți la mers și am și căzut de câteva ori din acest motiv.
Știu și cred că mila Domnului este în toate și am început să îmi dau seama de asta și să mulțumesc pentru fiecare zi în care am putere, sau pentru fiecare lucru mai mult sau mai puțin mărunt pe care reușesc să-l fac, în loc să cârcotesc pentru dificultățile pe care le am și să mă gândesc la ceea ce nu pot să fac.
Slavă Celui ce ne dă putere pentru toate! Amin!
12.04.2023
Tocmai ce a trecut la Domnul Drăguța, mama Amaliei. După o suferință mai intensă de vreo 10 zile, în care au cedat rinichii și probabil și alte organe, sufletul ei a fost eliberat. De mai multe zile nu mai mânca decât foarte, foarte puțin și foarte puțină apă de băut, pentru că gura era plină de răni pe limbă de la o infecție, probabil tot în legătură cu rinichii. A avut curajul să nu vrea dializă încă mai demult și a rezistat cu stoicism o vreme destul de îndelungată, iar în aceste zile nu a zis nici pâs de durere, nici de suferință. A stat mai mult aplecată peste picioare, într-o poziție destul de dificilă și toate aceste zile se mai trezea câte un pic, dar cel mai mult era într-un fel de comă. Domnul a luat sufletul ei în Miercurea din Săptămâna Mare și nădăjduim să o primească și pe ea la Cina cea de taină. Amalia și Bogdan au fost lângă ea tot timpul, mai pe rând, mai împreună. Spre deosebire de tatăl lor, acum au avut timp să stea cu ea și să își ia la revedere.
Eu am trecut prin zile grele în timpul detoxifierii la ficat, probabil în legătură cu asta, căci nu știam de ce mi-au scăzut puterile și au ținut așa mai multe zile, dar tind să cred că are legătură cu ficatul și cu intestinele. La o zi după ce am terminat cura, sâmbătă seară, am fost cu putere, în seara dinainte de Florii. Oarecum în mod minunat, după atâtea zile în care abia mă mișcam. Și de Florii m-am simțit bine și la slujba am avut putere și după slujbă. Datorită situației cu mama Amaliei nu am mai plecat la Săsăuș la părintele și după mulți ani am făcut Floriile acasă. Oarecum singur din punct de vedere fizic, dar oarecum înconjurat de mulți prieteni și cunoscuți care m-au sunat sau mi-au dat mesaj și m-au înconjurat cu dragoste. Doar ce am apucat să mă odihnesc și să vorbesc cu cei dragi și să răspund la mesaje și apoi am fost la denie și din nou mesaje și telefoane. Verișoara mea Cătălina a avut dragostea să îmi facă de mâncare și a venit să o și aducă prin transportul în comun și mi-a adus și o floare. Așa cum vine ea, trecând peste voia celuilalt, are totuși o dragoste pe care am întrezărit-o dincolo de aparențe și am ales să o primesc.
A fost și ziua lui Ștefan și a împlinit 15 ani, cu două zile înainte. A mers cu câțiva prieteni la film și în rest nu a făcut mare petrecere, dată fiind situația și oricum cam așa procedează în ultima vreme. Îi este mai bine după dializă, nu îl mai doare capul, mă bucur pentru el și înțeleg de la Amalia că e și puțin mai matur în ultima vreme și se poartă mai frumos. Cât a fost situația cu bunica lui de la ei din casă nu s-a apropiat și a stat doar în cameră. Mai are de înțeles lucruri.
Eu între timp am primit și cealaltă analiză care confirmă supoziția doctorului de la Târgu Mureș pentru Borrelia afzelii. Am început un tratament pe antivirale și săptămâna viitoare o să mă duc să mă vadă domnul doctor. Între timp, ușor, ușor, puterile slăbesc și după câteva zile mai vioaie dinainte de Florii până pe marți, am început din nou să resimt slăbiciunea mai tare. Greu cu îmbrăcat și pus ciorapi, greu cu răsucitul în pat sau învelitul cu pătura, greu cu spălatul pe față sau chiar băut apă din cană cu două mâini. Greu fizic, dar Slavă Domnului, totuși ușor sufletește. Ca de obicei Dumnezeu mă ajută și face minuni în fiecare zi la cum rânduiește lucrurile, de la mici mărunte legate de momentul când mănânc sau când vine tramvaiul, la cum mă ferește de lovituri grave, așa cum a fost acum două seri, când am mers noaptea să deschid geamul și am căzut și s-a rupt masa de călcat și am căzut pe piciorul ei, că altfel mă loveam probabil de noptieră cu spinarea și cred că era grav. M-am lovit un pic în zona lombară la coloană și mă doare ușor când mă ridic sau fac diverse mișcări, dar a început să treacă, încet, încet, nefiind ceva grav.
Și doamna care mă îngrijește și ceilalți fac câte un pic și pun mână de la mână spre ajutorul meu. Nimeni nu are timp prea mult și are propriile preocupări și griji. În ultimele zile am acceptat oarecum brusc și temeinic acest fapt și îmi dau seama că singur va trebui să-mi duc crucea în liniște și smerenie, atât cât pot, fără să am așteptări și să reproșez altora că nu mă ajută mai mult. Este responsabilitatea mea să mă preocup strict de păcatele mele și voi face tot ceea ce pot, atât cât pot, cu dragoste și primind cu simplitate tot ceea ce îmi rânduiește Dumnezeu, pentru că știu că e spre folosul meu. Am în mama Amaliei un exemplu proaspăt în acest sens.
Sper să mă ajute Dumnezeu să merg în continuare pe acest drum al acceptării și al vederii propriilor păcate și să primesc totul ca din mâna Lui, pentru că realitatea este că de fiecare dată m-a ajutat, tot ce mi-a dat a fost spre folosul meu.
Doamne, primește-ne și pe noi la Cina Ta cea de taină, nu pentru ceva merite sau rugăciuni ale noastre, ci pentru marea Ta milostivire!
Amin!
15.04.2023
Câteva mici dar importante adăugiri la ceea ce am scris acum câteva zile.
În primul rând, la slujba de înmormântare a soacrei mele, […]
Înmormântarea a avut loc în Vinerea Mare, eu am încercat să țin cât am putut post și am luat dimineață doar puțină aghiazmă și medicamente și am mâncat niște fructe după ora 15:00 și Dumnezeu a vrut să îmi dea putere. Am rezistat așa și la slujba de prohod la Patriarhie și am mai mâncat niște fructe după aceea. Noaptea următoare pe la 1 și ceva m-a bufnit setea și foamea, așa încât m-am trezit și am mai mâncat niște fructe și am băut mai multă apă, pentru că nu puteam să dorm. Am mai citit puțin, ca să nu mă culc cu burta plină și apoi am dormit, dar nu suficient în opinia mea. Iată că sâmbătă, după trei zile de post mai intens și o noapte nedormită suficient, Dumnezeu a rânduit să am putere și să duc ziua cu bine și chiar să mă duc până în piață, să pun rufele la spălat și să fac alte lucruri prin casă, ceea ce nu este ușor pentru mine.
La un moment dat mă gândeam să nu uit să dau drumul la transmisia în direct a sosirii Luminii Sfinte la Ierusalim. Și am uitat. Și am văzut mesaje pe un grup, printre care și link-ul de la transmisiunea în direct și atunci mi-am adus aminte și am început și eu să mă uit la înregistrare pentru că se terminase slujba. Abia atunci am realizat că astăzi, în Sâmbăta mare, eu nu m-am gândit decât la nimicurile lumești, la ce voi mânca și la alte deșertăciuni, dar am uitat cu totul de mila Domnului din care ne trimite acest dar și toate darurile de zi cu zi, cum a fost și puterea mea de a face lucruri astăzi și modul în care Dumnezeu a rânduit să se întâmple lucrurile potrivit, ca de obicei, cu puterea și nevoia mea. Am plâns dându-mi seama cât de nevrednic și nemernic sunt și cum Dumnezeu, deși noi uităm de El, Îl vindem pentru multe lucruri lumești, promitem că ne vom ruga cu El și ațipim ca și Ucenicii, promitem că nu-L vom părăsi și ne lepădăm de El ca și Petru și chiar de înviază și trimite lumina peste noi nu credem și nu simțim acel fior și acea copleșire a dragostei Lui. Mă refer în primul rând la mine și am simțit acest lucru în acele momente și îmi aduc aminte și de cei care sunt la Sfântul Mormânt și care se înghesuie, țipă și se manifestă omenește, sau de vecinii care pun muzică, fac grătare și se distrează. Care dintre noi, și în primul rând eu, are timp să își aducă aminte de Dumnezeu și cu atât mai mult eu, care am realizat acest lucru și am văzut minunile Lui, eu sunt plin de deșertăciune și de gânduri cum să îmi satur pântecele și cum să primesc ajutor, dragoste, și cum să mi se împlinească mie nevoile în egoismul meu nemăsurat și în întunericul necuprins al uitării de Dumnezeu. Deși Dumnezeu îmi arată în fiecare zi dragostea Lui și îmi dă toate, El nu este în grijile mele înaintea stomacului. Aceasta este trista realitate dinăuntru, pe care oamenii din jurul meu poate o trec cu vederea sau nu o văd. Dacă nu Îl cunoști pe Dumnezeu nu ai așa mare păcat, poate ca atunci când, cunoscându-L, Îl vinzi, Îl uiți, Îl trădezi, Îi promiți și nu te ții de cuvânt, ca să nu mai vorbim de a avea râvnă și credință fierbinte, e mult mai mare păcatul.
Doar mila Domnului acoperă toate acestea și ne trimite lumina în fiecare an, ne acoperă, ne poartă cu grija Lui în fiecare zi, clipă și moment.
Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului!
22.04.2023
În noaptea de Înviere am fost la biserica Sfântul Gheorghe Vechi împreună cu cumnații, pentru ca nepotul meu Ianis să cânte împreună cu corul la slujbă. Nu prea am reușit să dorm după amiază, dar prin mila Domnului am rezistat destul de bine la slujbă și o bună parte din timp, mai ales în prima jumătate, am reușit să fiu și atent și să particip cu gândul. Am ajuns acasă pe la ora 5 dimineața și am dormit până la 12. În ziua de Paște, duminică, am fost cam slăbit. Vărul meu de la Popești, Dan, și verișoara mea Cristina m-au chemat și am fost împreună cu Matei să stăm cu ei la masa de Paște. A fost frumos, o atmosferă relaxată și cu odihnă oarecum. Cu această ocazie am văzut și eu unde se duce Matei, că ne-a pus niște filmulețe de pe YouTube cu prezentarea Universității și a orașului. Ceva mai târziu a venit și Amalia să ne ia și a stat și ea puțin cu noi. Nu a avut putere să meargă la slujba de Înviere și aveam să aflu când am fost să îl iau pe Matei că nu avea nici lumină…
A doua zi de Paște am fost la slujbă la Radu Vodă, la mănăstire, a fost frumos și îmi pare rău că nu am prins și Utrenia, că sunt foarte frumoase cântările de Înviere. Apoi a fost zi de odihnă. Marți, a treia zi de Paște, am vrut să merg tot la Sfânta Liturghie acolo și apoi urma să merg la comisia medicală pentru pensie, ceea ce am și făcut. Luasem cu mine niște apă și câteva fructe, cu gândul că nu stau mai mult de o oră, dar până la urmă am stat aproape trei ore și eram cam înfometat, slăbit și deshidratat și chiar dacă am reușit să mă odihnesc după amiază, totuși am rămas slăbit în continuare.
Și după cele trei zile de Paști a venit MAREA MINUNE. La 2:20 noaptea a sunat Amalia, că au sunat-o de la Cluj să-l cheme pe Ștefan pentru transplant. Se dovedise o chemare serioasă și, prin mila lui Dumnezeu, prietenul nostru Dorian, care ne ajută oricând, s-a trezit și a plecat cu ei pe la 4:00 dimineața spre Cluj și au ajuns în termen, înainte de ora 11:00, cum li se spusese. Din discuțiile de noaptea a rezultat că ar fi mai bine ca eu să mă duc totuși la Constanța, că aveam control la doctorul cu borelioza și dacă Ștefan va fi selectat mă gândeam să iau avionul seara și să merg și eu. După ce a sunat Amalia am avut emoții și acel tremurat și senzație de strângere în stomac o perioadă, pentru că am lăsat emoțiile să curgă. Nu știu dacă a fost frică, probabil că da, că furie nu cred și nici tristețe. Nu prea am mai reușit să dorm și oricum trebuia să mă trezesc devreme pentru plecare. Am reușit să plec spre Constanța destul de târziu, pe la ora 11, cu un coleg, și am ajuns la timp pentru consult. Pe drum, când dădeam mesaje către cei apropiați să se roage pentru Ștefan și Amalia, m-a bufnit plânsul și am plâns un pic să mă descarc. Între timp lui Ștefan îi făcuseră analizele și la ceilalți copii cu vârste între 15 și 20 de ani, pe care îi chemase la procedură. Așteptau să iasă rezultatele și să se întrunească Comisia pentru decizie. Între timp Amalia mi-a spus că oricum nu este voie să intri și nu are rost să mă duc. Făcusem oarece efort pentru a face bagajul, dar așa a rânduit Dumnezeu, probabil știind și neputința mea fizică de a face față.
La consultul meu doctorul mi-a explicat destul de clar câte ceva și am reținut și eu mai multe lucruri, dar nu pe toate. Mi-a dat o schemă de tratament pe trei luni și apoi am fugit la cealaltă doctoriță, care mi-a dat diagnosticul inițial, pentru că aveam programare și la ea la București. Am întârziat vreo 40 de minute, dar m-a așteptat. Am ales să fiu onest și i-am spus că am fost și la doctorul de la Constanța și ce am mai făcut și dânsa a zis că să continui cu doctorul, că ea nu îmi mai dă alt tratament. I-am spus că aș fi vrut și opinia dânsei, dar i-am respectat decizia.
Nu știu cum, dar pe WhatsApp a apărut cumva la starea mea mesajul pe care l-am dat către cei apropiați despre selecția lui Ștefan pentru transplant și am fost contactat și de alți oameni, cu care nu mai vorbisem de ceva vreme și pe care nu i-am anunțat în niciun fel și care nu știam cum au aflat. În orice caz, multă lume a făcut rugăciune și atunci, dar mai ales după ce am aflat pe la ora 18:00 că a fost selectat pentru operație. Eu am tot fost pe drum la doctori, apoi am mâncat, apoi am mai dat sau am răspuns la mesaje și abia pe la ora 10 seara am reușit să mă așez și eu la rugăciune. Cam toată ziua am fost confuz, astfel încât nu prea am reușit să mă rog spre deloc, pentru că fie vorbeam, fie făceam ceva, fie aveam mintea rătăcită sau mai bine zis fugară, de la lucruri importante la nimicurile lumești. De pe la ora 22 până aproape de miezul nopții am stat și eu la rugăciune, iar apoi am făcut o pauză, crezând că operația avea să dureze până spre ora 2 noaptea și m-am dus să mănânc, pentru că îmi era foame. Probabil tot o foame pe sistem nervos, pentru că am simțit nevoia să mănânc mai multe fructe și să beau și apă să mă umplu. În acea pauză am sunat la Amalia și mi-a zis că operația a reușit și că acum îl coseau să îl închidă la piele și m-am bucurat și am dat Slavă și mulțumire lui Dumnezeu. Apoi lucrurile au mers bine din punct de vedere medical și am aflat a doua zi că rinichiul funcționează și Ștefan este în parametri. A dormit mai mult a doua zi joi și abia vineri a fost ceva mai treaz și a început să simtă durerile de la operație. Dar vineri deja s-a ridicat în fund și chiar puțin în picioare pentru a fi cântărit și la un moment dat s-a văzut la ecografie ceva care părea a necesita o mică intervenție chirurgicală, dar care în cele din urmă s-a dovedit a fi doar limfă și, de la mica emoție de a trece printr-o nouă operație, Amalia a trecut imediat la bucuria de a fi mutați în salon singuri. La un moment dat mi-a spus și am înțeles și eu în ce situație era Ștefan, cu acel cateter original de la dializă și încă unul central la gât, cu fire pe piept pentru EKG continuu, cu monitorizare de respirație și puls, cu drenă la operație și sondă urinară și auzeam și eu cum bipăiau într-una aparatele acolo și am înțeles de ce Amalia nu a putut dormi două nopți decât foarte puțin, astfel încât era la limita puterii fizice vineri, când au fost mutați în salon. Nu avuseseră nici prea multă apă și nici mâncare, pentru că nu a cerut din timp și nici nu a avut cine să îi aducă până vineri dimineață, când a venit colega noastră de la Cluj cu ceva cumpărături. Vineri noapte a reușit și ea să doarmă un pic mai mult, așa încât era mai bine, dar oricum încă de când s-a mutat în salon a avut altă stare și altă energie, mai bună decât până atunci. A comentat puțin că e mobilierul vechi și totul cam uzat, dar am auzit în final vorbele sfinte “dar nu mai contează, totul este minunat”. […]
Între timp Matei a dezvoltat o rană adâncă la ochi, posibil pe fond emoțional, așa încât vineri și încă de joi seara a fost la Veronica, la nașa, și a stat acolo și am fost cu el la doctor și a făcut tratament. Îl durea și nu putea ține ochii deschiși și la un moment dat chiar a avut nevoie să îl țin de mână să meargă. […] Amalia în schimb a fost destul de comunicativă și a vorbit mult cu mine și acum zilele acestea, dar și înainte, povestind multe lucruri și probabil ca o descărcare.
După această săptămână rămân oricum cu impresia copleșitoare a cât de mult ne-a ajutat pe noi Dumnezeu și ce minune deosebită a făcut cu Ștefan, prin faptul că a făcut dializă destul de puțin timp, o lună și ceva, dar suficient cât să se curățească organismul și să aibă parametrii corespunzători pentru ca să fie ales la transplant. Și ca totul să decurgă perfect și la dializă și la transplant fără evenimente negative și cu toată lumea purtându-se frumos și rugându-se pentru el atât de multă lume. Și să aibă loc transplantul în miercurea din Săptămâna Luminată, prima zi după Sfintele Paști, așa încât să aibă timp și Amalia să-și revină cât de cât după moartea mamei și să petrecem și noi sărbătorile cu liniște. Domnul să-i miluiască, pe acel copil care a trecut la Domnul și care a donat rinichii și inima către alți copii și pe părinții lui, care au avut acest curaj și această dragoste, ca în durerea lor să salveze alte vieți.
Domnul să-i miluiască și pe doctorii și cadrele medicale care au făcut operația și pe toți cei care s-au rugat pentru noi.
Domnul să ne miluiască și pe noi nevrednicii, care am primit aceste daruri neasemuite și atâta dragoste și nu suntem vrednici de ele!
Amin!
30.04.2023
Ștefan a avut ceva lichid în burtă mai multe zile și până miercuri sau joi, la o săptămână după operație, nu a dispărut. Marți, după cinci zile de la operație, au fost mutați la pediatrie în alt spital, tot singuri în salon și au fost ținuți sub observație de un doctor care îl știa pe Ștefan și Amalia a zis că era profesionist și implicat. Inițial a zis că nu le dă drumul decât peste o săptămână, dar joi, la șapte zile și ceva după operație, i-a anunțat că vineri vor pleca acasă. Lichidul din burtă dispăruse, Ștefan era în parametri, a venit Dorian după ei și au ajuns seara târziu cu bine. Slavă Domnului pentru toate!
Eu am început de luni recuperarea cu fizioterapie și kinetoterapie la Elias, sub observația doctoriței care era prietenă cu Diana, doamna care a susținut cursul de dezvoltare personală la Integrisoft. Până joi am tras de mine patru zile, cu sculat de dimineață de pe la 7, mers cu metrou și tramvai, apoi proceduri și apoi înapoi acasă. Marți după proceduri am mai fost și la nutriționist și apoi la acupunctură și a fost o zi cu ploaie, mă udase și un pic la picioare și la geacă, Dar am trecut cu bine. Și vineri, la ultima zi de kineto, s-a petrecut mica minune, prin care brusc m-am simțit cumva mult mai energic și cu putere. Am tras de mine la kineto și am făcut exerciții susținut și la un moment dat parcă mi-a trecut febra musculară suficient cât să capăt putere. Energia m-a ținut și sâmbătă toată ziua și am fost dimineață la parastas la soacra mea, tot cu sculat devreme și duminică la fel cu sculat devreme și mers la o mănăstire în Teleorman la Hramul cu Sfintele Mironosițe. Aici, poate și de la stat în picioare, soare și deshidratare mi s-a cam terminat bateria și până pe seară am fost cam leșinat și abia după ce am mâncat pe la ora 18 ceva mai consistent și după ce dormisem și băusem mai multe lichide mi-am mai revenit un pic.
Mental încă nu reușesc să mă liniștesc, nici să fac rugăciune, nici să nu mai îmi sară mintea la ce am de făcut și la tot felul de nimicuri.
Zilele trecute am văzut un documentar și un interviu despre traumă în care am înțeles, sau mai bine zis mi-am reamintit, importanța sufletului și persistența cu care rănile și obișnuințele formate în copilărie biruiesc orice rațiune în oameni. Și văzând suferința oamenilor, a tuturor, nu doar a mea, și mai ales a celor greu încercați, mi-am adus aminte din nou de cât de mult ne-a binecuvântat pe noi Dumnezeu cu toate bunătățile.
Slavă Domnului pentru toate!
09.05.2023
Cu completări până pe 11.05
Astăzi se împlinesc 23 de ani de când am intrat în relație de dragoste cu Amalia. Mi-am adus aminte abia după amiază. Nu a fost o sărbătoare ca de obicei, dar am ținut să marchez momentul și am luat o cutie de bomboane și i-am trimis un mesaj cu 23 de flori. Nu a zis nimic, dar probabil a ajuns undeva în sufletul ei mesajul.
Ștefan este bine, Slavă Domnului. Amalia stă de vorbă și cu doctorul de la Cluj și cu cea de la București și uneori se bat cap în cap indicațiile, dar se va descurca și înclină oricum mai mult către sfatul doctorului de la Cluj, care are mai mare experiență cu copii. A fost mai deschis și mai senin în ultima vreme, dar încă nu vrea să audă de școală și să vedem ce va face. Momentan se obișnuiește cu regimul de mâncare, fără sare și dulciuri, pâine a făcut de două ori Cami și se pare că a început să îi placă. Cu școala încă nu vrea să se miște, dar va rândui Dumnezeu ceva și în direcția aceasta, așa cum la partea de mâncare, datorită regimului, fără să vrea, nu mai poate mânca atâtea prostii din comerț.
Am avut lupte grele azi noapte, ca și în ultimele săptămâni în fiecare noapte.
Cu pătura.. 😁 devine din ce în ce mai grea și îmi este greu să o dau la o parte și să mă răsucesc de pe o parte pe alta. Este parte din crucea mea și am ales să o primesc și pe aceasta ca pe toate celelalte cu smerenie și cu încredere că grija lui Dumnezeu le orânduiește pe toate. Săptămâna trecută am fost din nou la kinetoterapie și cred că m-am forțat cam tare marți, în prima zi de după weekend, pentru că mă simțeam bine. După aceea am fost căzut toată săptămâna, poate și din cauza curii de curățire la ficat și de la vremea care încep să cred că îmi influențează energia și starea de bine. Să mă sucesc noaptea de pe o parte pe alta este o adevărată aventură și am ajuns să mă împing și în cap ca să reușesc, pentru că mâinile nu mai reușesc să susțină corpul. Atunci când sunt pe burtă, în pat sau pe covor la exerciții, ridicarea este de asemenea o mare aventură până reușesc să ajung în genunchi. Un alt fenomen interesant este atunci când încerc să mișc un picior când sunt în pat, pentru că nu prea mă mai ascultă și se încordează până își face damblaua și abia apoi reușesc să fac ce voiam. De altfel, lucrul acesta se întâmplă cam tot timpul și dacă fac ceva care necesită efort, cum ar fi să duc o mână la ureche, trebuie să fiu atent cum stau pe picioare, pentru că mi se încordează și picioarele și tot trupul, de parcă aș ridica o halteră de 50 de kg.
Cam în perioada aceasta, acum două săptămâni cred, am avut un moment în care nu am reușit să ridic tricoul ca să îl pot pune peste cap. În cele din urmă am reușit și apoi nu am mai avut această problemă, dar e un semn împreună cu toate celelalte că mâinile sunt din ce în ce mai slabe. Deja de câteva zile bune rar reușesc să duc lingura la gură cu o singură mână, așa cum reușeam acum două săptămâni constant cu mâna dreaptă. Sunt câteva săptămâni de când am început să îmi ridic și să-mi dau cu greu jos inclusiv pantaloni cu elastic sau chiloți, că trebuie să trag din toate părțile de multe ori, pentru că nu am forță. Ciorapii sunt cea mai mare încercare la îmbrăcat, osteneală mare, transpirație, încercare. Astăzi doamna Mariana care mă ajută mi-a tuns și barba, pentru că nu mai reușeam să țin mâna așa de bine ca să pot da de mai multe ori, așa cum e necesar. Și degetele îmi sunt din ce în ce mai slabe, astfel încât abia mai apuc cu ele. Deși merg mai greu, slavă Domnului nu am avut căzături. Ieri când am fost să fac perfuzii la Imunomedica și aveam o caserolă cu mere la mine eram atât de slăbit, încât nu am reușit să duc furculița cu mărul în gură și până la urmă le-am apucat cum am putut cu palma și le duceam cu greu la gură și așa am putut să termin caserola. La oxigen hiperbar am zăcut cam tot timpul, spre sfârșit chiar credeam că o să mi se facă rău și din senin mi-a venit spre sfârșit o putere și după ce am mâncat și niște portocală și am reușit să duc furculița la gură am fost mai vioi. Cred că în curând o să renunț și la acest jurnal, pentru că îmi este greu să fac corecții și să pun semne de punctuație.
Am momente în care mă gândesc că voi ajunge la azil, sau în orice caz sub îngrijire în curând și deseori încerc să le depășesc cântând “Hristos a înviat” și având nădejdea oarbă și neclintită în mila Domnului și că El știe mai bine decât mine ce va fi și nu trebuie să mă îngrijesc eu atât de mult de asta. În general am o stare de bine și de nesimțire privind dificultatea situației mele și mai ales a perspectivei legate de ce urmează. M-a ferit Dumnezeu de deznădejde și de depresie și de alte căderi sufletești, mentale. Pur și simplu sunt liniștit oarecum și nu îmi fac griji foarte mari în privința sorții mele. E cumva paradoxală paralela între neliniștea gândurilor și imposibilitatea de a le opri și a mă ruga liniștit în interiorul meu și împăcarea, liniștea și seninătatea legate de dificultatea situației fizice. Acum încerc să duc o cană la gură și icnesc și oftez din cauza dificultății și a încordării trupului și imediat după aceea zâmbesc și dau slavă lui Dumnezeu pentru toate. Par lucruri opuse și totuși se împletesc în fiecare încercare pe care o am și în fiecare ceas, oftatul și lupta fizică pentru fiecare lucru oricât de simplu și seninătatea autentică și acceptarea cu totul a situației. Grijile și fricile mele sunt legate mai mult de ce o să mănânc, ce o să fac, cui am promis ceva și alte chestii de genul acesta, dar nu așa de mult legate de boală.
Rugăciunile de seară le fac destul de scurt, iar cele de dimineață cu multe întreruperi și de cele mai multe ori în ultima vreme le-am cam sărit, pentru că trebuia să plec dimineață și ziceam că le fac pe drum și le făceam pe unde apucam. Am avut momente în care am reușit să mă rog undeva înăuntrul meu și să am liniște și pace, dar au durat foarte puțin, sub un minut și foarte rar peste un minut, două. A fost o gustare bună a ce poate însemna pacea și rugăciunea liniștită. În general mai cânt “Hristos a înviat” în gând în timp ce mă gândesc la altceva și nu reușesc să îmi liniștesc mintea și să stau în pace, de multe ori nici atunci când mă odihnesc după amiază sau stau în pat la proceduri, semn că neliniștea mea este departe de vindecare. Am început totuși să accept mult mai ușor modul în care fac alții lucrurile, fie că sunt legate de mine, fie că nu. Și asta este mult mai bine, pentru că mai ridică din neliniștea și durerea interioară.
Astăzi a fost frumos afară și am avut o energie bună, de dimineață până seara, Dumnezeu a rânduit cum are grijă și înțelepciune fiecare lucru astfel încât s-au potrivit momentele în care au venit să mă ajute oameni cu mare precizie, ca și ieri seară de altfel, când am revenit târziu după proceduri și vărul meu a venit să îmi facă injecția exact când am terminat de mâncat și să merg la baie. Un moment minunat a fost pe seară, când am plecat de la ai mei, am ajuns în stație și când m-am uitat pe aplicație tocmai plecase tramvaiul și nu venea altul, așa că am acceptat rânduiala lui Dumnezeu și m-am pus cuminte pe bancă. După câteva minute, când m-am uitat din nou pe aplicație, a apărut un alt tramvai din senin, care tocmai se apropia și am ajuns acasă chiar când cumnații mei ieșeau din bloc, că veniseră pe la mine. Și primind așa lecții în fiecare zi, am învățat că Dumnezeu le rânduiește pe toate și pur și simplu eu trebuie să le primesc și să știu doar atât, că El le știe mai bine decât mine pe toate.
Acum a apărut brusc problema la ce liceu ajunge Ștefan, pentru că Amalia și-a dat seama că și la privat se cere o medie minimă la care el nu poate ajunge cu ușurință, mai ales dacă stă toată ziua pe calculator și nu face exerciții. Pornind de la observația de mai sus, eu am încredere că Dumnezeu va rândui în așa fel să fie bine, chiar dacă nu știu socotelile LUI.
Doamne, învață-ne și ajută-ne să primim voia Ta și să o lepădăm pe a noastră. Amin!
22.05.2023
O perioadă, deși scurtă, cu extreme.
Am avut zile cu slăbiciune mare, în care abia am mâncat și am avut dificultăți serioase la îmbrăcat, atât pentru tricouri, cât și pentru ciorapi, pentru că am avut foarte slăbite mâinile. Cu greu reușeam să îmi pun apă și să ridic cana la gură. Mă gândeam deja la locul unde să fiu îngrijit și să mă retrag și la locul de înmormântare, să vorbesc cu părintele. Nu zic că eram cu psihicul la pământ, pentru că nu este așa, însă datorită puterilor foarte slăbite, probabil la un minim istoric, am avut astfel de gânduri.
Am tras de mine în acele zile și să merg la biserică și să mă spăl și să fac câteva proceduri, perfuzii, ozonoterapie, acupunctură și am fost și două zile la sauna cu infraroșu și la piscină, când m-am simțit mai în putere. Am avut mici oscilații pozitive, însă în general tendința a fost clar de pierdere a puterilor.
Și când aproape că nu mai speram să se întoarcă zilele bune, iată că ieri de Sfinții Constantin și Elena, duminică, m-am trezit dis de dimineață să merg la mitropolie și, deși eram slăbit, am făcut câteva exerciții în timpul în care făceam și rugăciunile și la un moment dat mi-a venit gândul să fac și două puncte cu laserul, la ceafă și la cervicală. Am mai avut creșteri de energie când am făcut asta și după aceea mi-a venit o putere și o energie mai bună și de data aceasta. Deși eram totuși slăbit, am plecat vioi și după ce am ieșit de la metrou m-am împiedicat și am căzut. M-au ajutat două doamne să mă ridic și am mers să mă închin la sfintele moaște și la Sfânta Liturghie. Energia parcă îmi creștea. Am stat în picioare probabil în total vreo trei ore și făceam mișcări continuu din picioare, ca să nu amorțesc și simțeam că parcă și mobilitatea devine mai bună.
La Sfânta Împărtășanie am avut surpriza plăcută să rânduiască Dumnezeu să stau lângă un director de la unul din clienții noștri, care mult timp a avut îndoială față de mine și refuza să se apropie. Acum câteva săptămâni mi-a dat mesaj, cred că de Paști, și mi-a cerut iertare și eu am cerut la rândul meu iertare de la el, pentru că mai demult cumva poate am greșit și de atunci el a rămas cu acea tensiune în relația cu mine. Eu am încercat de mai multe ori, când ne-am întâlnit pe la biserică, să îi întind o mână, însă de fiecare dată a refuzat. Acum probabil că a auzit că sunt bolnav și și-a cerut iertare prin mesaj, iar acum cu rânduiala lui Dumnezeu, ne-am și văzut și ne-am cerut iertare unul altuia și ne-am împărtășit din același Sfânt Potir. Pentru mine a fost o mare bucurie, pentru că nu mai sunt prea multe persoane care să nu mă fi iertat și el era una dintre ele.
La întoarcere de asemenea am avut o energie bună și deși am mâncat doar fructe și am băut apă și am dormit și am mâncat ceva mai consistent abia pe la ora 18, de atunci înainte permanent, până astăzi, luni seara, am avut o energie foarte bună și parcă ceva din amorțeala pe care o aveam a dispărut. Cumva simt că se fac ceva mai bine conexiunile și la mâini și la picioare și am un control mai bun asupra lor.
De câteva zile bune am început să mănânc mai mult crudități și mai puțin gătit și să beau mai multă apă. Poate o fi fost slăbiciunea și de la hidratarea slabă, pentru că am băut mai mult ceaiuri și per total nu foarte multe lichide în cursul zilei. Orice a fost, mila Domnului a făcut ca situația să se răstoarne și să mă simt acum mai bine decât în ultimele două luni probabil.
Mare ești Doamne și minunate sunt lucrurile Tale și niciun cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale!
Ieri după amiază, fiind și ziua Amaliei și pentru faptul că mă simțeam mai bine, după ce m-am trezit, am zis să mă duc să iau niște prăjituri să îi duc. În timp ce mă îmbrăcam a sunat Dorian, prietenul nostru, și a venit să mă ia și am fost pe la magazin să îmi cumpăr câteva lucruri necesare și am luat și prăjituri și m-a lăsat la Amalia acasă. A primit prăjiturile […]. Între timp, când vorbeam, au venit și cumnații și la sfârșit înainte să plecăm i-am cântat Amaliei la mulți ani cu toții și ne-a mulțumit. M-am bucurat că a avut această mică serbare. Cu o zi înainte, sâmbătă, fusese parastasul de 40 de zile al mamei lor și Amalia era obosită după o perioadă foarte intensă. La masa de la restaurant mai mult de jumătate din ce am mâncat a fost cu ajutorul Mihaelei, soția tatălui meu, care mi-a dat să mănânc cu lingura, pentru că eu nu puteam să alerg mâncarea prin farfuria plată. Domnul să îi răsplătească dragostea.
Tot ieri a fost și ziua de nume a mamei mele, și pentru faptul că la cimitir era plin de lumânări și flori, am preferat să iau o floare să o aduc acasă, să o pun lângă poza mamei și să aprind o lumânare pentru ea, pentru mătușa mea Ilona, bunica Elena și pentru Amalia.
În seara aceasta am făcut și duș, am întins și rufe, am avut putere și să mănânc și am avut și o limpezime mentală și o prospețime fizică bună. Vedeam cum mai pot să fac încă un lucru și Îi dădeam Slavă lui Dumnezeu și Îi mulțumeam pentru toate.
Domnul meu și Dumnezeul meu!
Îți mulțumesc Doamne pentru soare
Pentru dragostea Ta cea mare
Îți mulțumesc pentru putere
Și pentru că m-ai ferit de durere
Îți mulțumesc pentru viață
Și pentru folositoarea Ta povață.
05.06.2023
Și uite așa, după doar două zile am plecat spre Chirpăr, la părintele, cu un coleg cu mașina. Am fost slăbit per total, dar destul de ok și la una din opriri, la Lidl în Codlea, când am coborât din mașină, fiind puțin cam înțepenit după vreo două ore de stat jos, am căzut ca lemnul și am prins și cotul sub coastă, așa că m-am pricopsit cu o durere care mă ține până astăzi. După o săptămână îmi cam trecuse, dar am avut proasta inspirație să dorm o noapte cu fața în jos și probabil cu greutatea pe coastă, astfel încât m-am trezit acum câteva zile cu durere ca atunci când am căzut. Oricum mă bucur că, deși am fost destul de slăbit ca puteri și am mers destul de mult pe jos cât timp am făcut tratamente, și am urcat și coborât o grămadă de scări, îi mulțumesc lui Dumnezeu că a fost singura căzătură care să se lase cu dureri, că la celelalte am căzut cumva, nici eu nu știu cum, că nici nu m-am murdărit prea tare, cu atât mai puțin să mă lovesc. Mă apără Măicuța Domnului de toate relele…
După ce am ajuns la părintele am fost două trei zile tot slăbit, dar după ce am reușit să dorm vreo două zile câte 11 ore, sau chiar 12 ore de stat în pat, mi-am mai revenit și am început să fiu vioi. Am fost și la slujbe noaptea atunci când m-am simțit în putere și apoi am venit înapoi și am dormit fără să am alarmă de trezire, cât am avut nevoie și asta cred că m-a ajutat să îmi revin. Nu că aș avea foarte multă putere, pentru că în continuare duc lingura la gură cu două mâini sau nu îmi pot pune și da jos pantalonii decât cu greu, dar am fost ceva mai energic și nu am fost foarte leșinat. Energia bună și faptul că pot să mă descurc singur în lucrurile esențiale este un lucru minunat și Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru asta. Într-una din zile am fost cu părintele și cu maica la Săsăuș, unde se construiește mănăstirea, și când mă plimbam cu ei pe deal a trecut pe lângă mine câinele și m-a atins pe un picior și am căzut din nou, tot pe partea stângă, dar fără să mă lovesc. Am mai avut momente de slăbiciune, inclusiv astăzi în timpul Sfintei Liturghii și chiar și aseară și ieri dimineață tot la Sfânta Liturghie, astfel că îmi era greu să mă închin, că nu puteam ridica mâna, și am început să fac economie de putere și să nu mă închin de fiecare dată când aș fi vrut. Așa am trecut și Sfânta Liturghie de astăzi și spre sfârșit, cu mila Domnului, am început să recapăt puterile, astfel încât acum sunt bine, după ce am mâncat și am băut apă.
Am avut zile tihnite și, deși nu am reușit să fac mare lucru în afară de a merge la slujbe, a dormi și a face cele esențiale, am fost liniștit totuși, fără stres. Din când în când mă bucur de minunile Domnului, de iarba care se leagănă la adierile de vânt, de soare, de ploaie, de căprițele care se plimbă prin curte și fac năzdrăvănii și se suie pe casă, de puii de găină care au ieșit din ou, de puii de pisoi care sug de la mămica lor și de alte priveliști și lucruri minunate prin simplitatea și naturalețea lor.
Mai îmi vin gânduri, de genul ca atunci când văd o scară mă gândesc că pot să cad și pe cine să sun, sau dacă nu mă aude nimeni, sau noaptea când mă duc la baie mă gândesc dacă o să cad să bat în calorifer să mă audă cineva și tot felul de bazaconii din acestea. Tot neliniștea mea mă împinge și să mă gândesc la cine mă sună la telefon și să îl verific, sau dacă mă sună cineva ard de nerăbdare să sun înapoi și mă gândesc tot timpul la asta până reușesc să sun, ca și cum ar fi o obsesie. Și visele mele cu luptă și zbucium în fiecare noapte, fără a fi un coșmar. Sunt aproape sigur că toate acestea au o rădăcină comună undeva adânc în sufletul și subconștientul meu și tot ele mă împiedică să am liniște și să fac rugăciune. Toate aceste gânduri sunt ocazionale, nu îmi ocupă toată ziua. Am și momente când reușesc să îmi așez mintea în liniște și să mă rog ca și cum aș sta și aș pune sufletul meu la picioarele Domnului, însă asta durează doar câteva secunde, sau poate minute uneori, însă îmi dau gustul a ce ar trebui să reușesc și ce aș putea gusta cu bucurie dacă aș reuși. În ultima vreme am tot scurtat timpul de când vin gândurile de judecată sau cele de frică descrise mai sus și până mă scot de sub stăpânirea lor și fug de la a vorbi cu ele. Sper ca în timp, de la această liniște care este la mănăstire și de la aceste mici victorii în lupta nevăzută cu gândurile, să dobândesc din ce în ce mai mult pace sufletească și prin rugăciune Dumnezeu să vindece adâncul sufletului meu de acele răni din care izvorăsc toate gândurile rele.
Între timp săptămâna trecută Matei a terminat liceul, clasa a XII-a. Un eveniment important și frumos pentru el, finalizat cu un premiu 2 și sper să păstreze amintiri frumoase și prietenii trainice din această perioadă foarte frumoasă a vieții și a tinereții. Urmează bacalaureatul. Am primit și eu câteva poze de la absolvire de la Amalia și am văzut câteva pe grupuri de părinți de la clasa lui. Ștefan nu prea a mai vorbit cu mine și fie a închis telefonul, fie nu a răspuns și am renunțat să mai insist. Știu de la Amalia că face doar cu greu câte ceva pentru examen și îi reproșează în continuare faptul că îl presează pe acest subiect. Amalia a început să nu mai vrea să vorbească nici ea cu mine de câteva zile, probabil fiind extenuată în urma efortului psihic pe care îl depune cu Ștefan […]. Mă rog la Bunul Dumnezeu pentru ei să îi ajute și să îi lumineze și să le dea El ce le este de folos.
Aș vrea să punctez și micile minuni care mi se întâmplă în fiecare zi, de la faptul că atunci când apăs cu degetul ca să fac o corecție se poziționează fix în locul în care aș vrea, deși degetele mele sunt varză, până la faptul că Dumnezeu îi dă gândul să mă ajute cuiva exact când aveam nevoie sau voiam ceva, chiar dacă eu m-am abținut să spun cu voce tare. Și cea mai mare minune cred că este modul în care Măicuța Domnului mă ocrotește atunci când merg, să nu cad și faptul că bunul Dumnezeu mi-a dat nădejdea, puterea de a accepta și nu simt povara grea a depresiei sau greutate sufletească de vreun fel. Sunt vesel și glumesc pe seama boacănelor pe care le fac, dau slavă lui Dumnezeu pentru fiecare reușită, de la faptul că reușesc să îmi pun un ciorap, până la a mă spăla pe față. Acele gânduri de frică și neliniștea mea continuă sunt totuși niște pitici pe lângă uriașul dar al seninătății minții și sufletului în fața încercărilor.
Mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate în fiecare zi, dimineața și seara și când am ocazia și în cursul zilei.
Mila Domnului în toate!
Amin!
17-19.06.2023
Am mai stat la părintele încă o săptămână, dar în care nu am mai reușit să ajung la slujbe noaptea, pentru că am fost destul de slăbit, sau înainte de un drum la Sibiu, sau spre București. A fost liniște și pace și fără evenimente deosebite. Am avut vreo două, trei episoade în care maica a avut treabă și nu a putut să îmi pună de mâncare și atunci mi-am dat seama că trebuie să Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru ajutor și să nu mă mai gândesc doar la mine și am luptat cu gândurile de judecată sau de îndreptățire de sine și am găsit soluții să mă descurc singur și o dată chiar am pus la încălzit pește și legume, ceea ce este destul de îndrăzneț pentru mine și ca putere și ca dexteritate. Dar de fiecare dată când nu am avut ajutor la ceva, Dumnezeu mi-a dat puterea să fac eu singur și mi-am dat seama de asta la un moment dat și am început să apreciez și să Îi mulțumesc, pentru că e mai bine să-mi dea mie putere decât să mă ajute alții.
Spre sfârșitul șederii la părintele am început să țin cura pentru curățirea ficatului cu sare amară, o linguriță dimineața și una seara, și asta mă cam slăbește, deși nu are un efect vizibil în alt sens. Probabil ceva lucrează cumva înăuntru. Cert este că luni am plecat spre casă tot cu Marius, colegul meu, și am ajuns cu liniște și fără evenimente. A doua zi însă am fost destul de slăbit, deși m-am trezit târziu și am stat acasă. Au avut loc câteva premiere, legate de faptul că la o masă eram atât de ostenit încât mi-a dat doamna să mănânc. Apoi cred că în aceeași zi am vrut să fac duș și la fel din cauză că eram ostenit mi-am pus slipii și m-a spălat doamna pe cap și pe corp. Și ultima premieră a fost când făceam exerciții și când m-am așezat în genunchi am căzut în față, iar mâinile nu au putut opri, așa că m-am sprijinit în cap până la urmă, iar apoi nu reușeam să mă ridic de jos și mi-au trebuit câteva minute și câteva poziționări ciudate ca să reușesc să mă împing în mâini și în picioare ca să mă ridic în patru labe. Au fost zile de slăbiciune extremă, de fapt atunci, în acea zi, mai mult.
Am fost la perfuzii la Imunomedica miercuri și vineri cam toată ziua, iar joi a fost ziua de după curățirea ficatului, cu trezit la 6:00 și la 8:00 dimineața și somn ceva mai puțin, dar apoi am dormit până pe la 11:00 și am fost mai odihnit. După prânz și pe seară am reușit să fac și clisma și de atunci am început să mă simt ceva mai bine. Vineri când am plecat de la Imunomedica eram destul de vioi și am mers și pe jos până la metrou, deși după o zi lungă și acele zile grele aș fi putut fi mai obosit, dar prin mila lui Dumnezeu am prins putere. Vineri dimineață am și mâncat ceva mai bine, adică pește, după vreo două zile de orez sau chiar post negru miercuri, aproape doar cu apă. Și vineri seara eram mai vioi decât oricând în acea săptămână și a fost o zi minunată și din alte privințe. Ca de obicei m-au însoțit acele mici minuni legate de activitățile curente. Una mai interesantă a fost că la perfuzii m-am întâlnit cu maica cea care mi-a recomandat să vin la Imunomedica și m-a întrebat dacă am fost să mă văd cu șeful clinicii, așa cum mă sfătuise ea și eu i-am spus că nu am fost și m-a sfătuit să mă duc. Când am coborât să fac plata și programările pentru săptămâna viitoare nu era nimeni la recepție la coadă, în schimb era o doamnă care pare a fi șefă și care este foarte drăguță și amabilă, deși nu ne-am cunoscut personal. Fără să spun nimic, dânsa m-a întrebat ce diagnostic am și apoi m-a întrebat dacă am fost la șeful clinicii și i-am spus că nu, dar că aș dori să merg și mi-a spus că luni o să vorbească și va face în așa fel încât să mă primească. Cum spuneam și mai devreme, fără ca eu să fac nimic, Dumnezeu îmi întinde mâna prin oameni.
Dacă tot suntem la capitolul minuni, să spunem și despre faptul că sâmbătă urma să îi fac parastas lui Nicușor, unchiul meu, pentru 7 ani, la cimitir la Poenari. Nu știam cu cine să merg și am întrebat-o pe Cătălina, verișoara mea care mă ajută cu mâncarea, însă ea nu a putut și apoi am întrebat-o pe Ioana, cealaltă verișoară, al cărei tată este și el îngropat acolo. Deși nu speram să vrea, pentru că de obicei în weekend merge la munte unde au o casă și lucrează pe acolo, totuși am primit un răspuns pozitiv și a venit cu mine. Vineri seara, deși eram puțin cam slăbit și nu am mai putut merge personal, prietenul meu Dorian a fost și a făcut cumpărăturile pentru parastas și a ridicat și coliva de la cofetărie. Când am ajuns acasă nu știam dacă să o mai chem pe doamna sau nu, dar apoi mi-am adus aminte că trebuie să fac pregătirile pentru parastas și am chemat-o, astfel încât totul a fost gata pentru a doua zi. Ajutorul lui Dumnezeu a culminat seara, cu un telefon de la Amalia în care m-a sunat și m-a întrebat dacă am nevoie de ceva. Inițial credeam că este la magazin, însă a zis că nu și mă întreabă pur și simplu dacă am nevoie de ajutor. Atunci chiar nu aveam, însă m-am bucurat foarte mult, pentru că este prima oară când mă sună doar ca să mă întrebe dacă am nevoie de ajutor și se oferă în acest sens și m-a întrebat și cum mă simt și cum stau cu puterile. Mă bucur în primul rând pentru ea, că a găsit puterea și deschiderea de a face acest pas. În ultima vreme a vorbit mai mult cu mine decât de obicei. Sâmbătă mi-a făcut și câteva cumpărături de care uitasem și a venit să mi le aducă, iar astăzi, duminică, am fost la ei să îl văd pe Ștefan înainte de examen și am mai vorbit și cu ea și am făcut și duș, pentru că la noi nu era apă caldă. Deși inițial nu a prea vrut să mă vadă, Ștefan a acceptat totuși să-i împărtășesc câteva lucruri din experiența mea legată de examene, iar la sfârșit a fost de acord să îl iau în brațe și să-l pup și m-a pupat și el pe mine. Am vorbit puțin și cu Matei care a fost marți să mă ajute să iau din piață lucruri pentru mâncare și trebuințe personale și pare că a făcut-o cu drag, sau cel puțin cu mai multă deschidere decât de obicei.
Sâmbătă am ajuns la parastas exact când trebuia și apoi am mai stat la verișoara noastră Monica vreo două ore și eram destul de obosit, probabil și din cauza lipsei de somn de peste noapte. Mă trezisem la 6:00 și nu dormisem foarte mult nici noaptea și când am ajuns acasă am stat vreo două ore în pat și, deși nu am dormit aproape deloc, m-am ridicat destul de vioi. Pe seară am fost la o prietenă și am ajuns exact când a început ploaia cu debit mare. Dacă întârziam cinci minute mă făcea fleașcă. Seara când am plecat picura și după ce ne-am urcat în mașină să mă aducă acasă a început din nou o ploaie destul de puternică, iar când am ajuns acasă era ceva mai domoală. Minuni în fiecare zi…
Astăzi m-am simțit destul de bine și am dormit și la prânz și după ce m-am hidratat mi-a fost și mai bine. Când am ajuns acasă după Sfânta Liturghie, liftul era blocat la etajul șase și am urcat pe scări și am reușit să nu judec și să urc cu bine, deși nu mai făcusem atâta efort de mult timp. Apoi pe seară, când am plecat spre ai mei, am mers tot pe jos, iar după aceea am făcut și duș, ceea ce este un efort mare pentru mine. Mi-a dat Dumnezeu putere…
Minunat este Dumnezeu și toate lucrările Lui!
27.06.2023
Săptămâna trecută Ștefan a dat examenele de capacitate luni și miercuri. Se vedea că este emoționat, deși nu a percutat la pregătiri aproape deloc, decât cu certuri cu mama lui care îl îndemna să mai repete câte ceva. Preocuparea principală au rămas jocurile pe calculator. Având în vedere prin ce a trecut, ne străduim totuși să Îi mulțumim lui Dumnezeu că am trecut cu bine peste toate și avem nădejde că îi va rândui și lui Ștefan un loc potrivit la liceu. Spun asta mai mult cu mintea, pentru că în sufletul meu macină acea împotrivire și nemulțumire legate de lipsa lui de implicare pentru un rezultat mai bun, având în vedere faptul că este principala și practic singura încercare și șansă pentru o pregătire corespunzătoare și un anturaj mai bun pe perioada adolescenței și a liceului. Mila Domnului, așteptăm rezultatele…
Ieri și astăzi a dat Matei primele două probe pentru bacalaureat la română și matematică. Ieri la română zicea că e mulțumit de ce a făcut și astăzi a zis că a făcut bine la mate. Sper că va fi totul bine și să reușească și legat de cazarea în Olanda pentru facultate și să intre cu bine și spre mântuire în viața de adult, pentru că de atunci de când pleacă își va purta grijă singur aproape 100%.
Vorbeam zilele trecute la telefon cu Amalia și începuse să îmi povestească de faptul că are emoții mari legate de plecarea lui Matei și că nu o să îl mai vadă. […]
Acum două zile când am fost la ei, spre surpriza mea plăcută, Ștefan nu se juca pe calculator și a stat de vorbă cu mine. La început l-am lăudat că am aflat că bea 3 litri de apă pe zi și măsoară cât a băut. […].
Eu am avut o evoluție constantă și lentă a degradării puterilor. Când mănânc, iau în lingură ce trebuie și o țin sprijinită de marginea farfuriei și mă aplec și iau cu gura din ea, pentru că nu prea o mai pot duce la gură. Slavă Domnului, chiar și așa m-am descurcat destul de bine și uneori am reușit să duc și mâncarea la gură. Am reușit să mă spăl de fiecare dată singur, chiar dacă mai mult mă mângâi cu un pic de săpun. Am avut și două mici accidente, unul în timp ce încercam să mă ridic din genunchi, nu am reușit să trag bine piciorul drept, am sprijinit greutatea pe degetele de la picior și degetul mic a cedat și s-a învinețit un pic și mă durea, dar după îndrumările Mioarei cu remedii homeopate, în câteva zile a trecut. Altul a fost când am urcat în tramvai și, până să ajung să mă țin de o bară sau să mă așez pe scaun, a plecat ca din pușcă și m-a aruncat pe spate și m-am lovit cu ghiozdanul de bara din spate și apoi am căzut în fund, de fapt mai mult pe noada unde se termină coloana și nu mai reușeam să mă ridic. Vatmanul a văzut și a oprit tramvaiul și a venit până în spate să mă ajute să mă ridic. Am o mică durere dacă mă sprijin acolo, dar e ceva foarte subțire față de ce ar fi putut fi dacă nu aveam ghiozdan în spate. Mă mișc destul de greu și cu mare atenție să nu mă împiedic ca să nu cad, pentru că nu mă mai pot baza că mă feresc sau mă sprijin la o căzătură.
Perioada cât am stat la București am făcut chelare pentru metale grele și după aceea m-am simțit bine, căci am făcut și saună imediat după și apoi irigare de colon. După celelalte tratamente cu vitamina C, boswellia, aminoacizi și altele nu pot spune că am simțit vreo îmbunătățire. Am întrebat-o pe doamna doctor dacă pot să repet după câteva zile și mi-a spus că da, așa că ieri am făcut din nou și din nou m-am simțit mai bine. Săptămâna trecută am primit de la două persoane diferite la interval de doar trei-patru ore poze de pe câteva pagini dintr-o carte, legate de SLA și metale grele. Din aceeași carte, aceleași pagini, de la două persoane care nu se cunosc una pe alta. Acolo scria de un caz al unui sportiv, care după ce a făcut chelare cu 70 de injecții și a tratat și Borrelia și ceva pe la dinți, a reușit să își revină. Asta se întâmpla chiar în ziua în care am făcut și eu prima chelare și m-am simțit bine. Și asta m-a încurajat să fac din nou și rezultatele bune mă îndeamnă să continui. Astăzi după a doua chelare, mă simt ceva mai bine evident și ca putere, dar mai ales cumva mai limpede, parcă se fac mai bine legăturile, chiar dacă nu am putere în anumite lucruri.
O rază de speranță și o șansă de revenire.
Urmează o perioadă mai liniștită, pentru că plec la părintele la Sibiu. Sper să reușesc să progresez și în liniștea interioară și în lupta cu avalanșa de gânduri și de griji lumești.
Mila Ta, Doamne, mă va urma în toate zilele vieții mele!
12.07.2023
Astăzi se împlinesc trei ani de când Amalia a plecat de acasă cu copiii. […].
Înainte de a pleca spre Sibiu am mai fost odată pe la copii și m-am bucurat că am reușit să stau de vorbă din nou cu Ștefan 15- 20 de minute fără să ne certăm și nu a mai fost cu acea atitudine să mă dea afară și să scape de mine, ci dimpotrivă, nu a stat deloc pe calculator și a stat de vorbă cu mine. Bucurie mare pentru mine! Să dea Dumnezeu să îi fie de folos și să dăinuie această schimbare de atitudine. Până la urmă la examen a luat inițial 7,82 și după contestația de la română a atins o notă rotundă de 8. Cu această notă sunt șanse mici la mate-info și a doua opțiune a lui a fost științele naturii, astfel încât lista de licee la care să aibă cât de cât șanse a cuprins nume de care nu am auzit decât pentru că am trecut pe lângă ele, nu pentru că ar fi avut vreun renume în materie de educație. Încă mai există și șansa de liceu privat și până la urmă știu că bunul Dumnezeu va rândui cele de folos. […].
Matei a luat aproape nouă la bac și asta doar pentru că la română probabil s-a produs o greșeală de corecție și i-au dat doar 7,25, ceea ce Matei probabil ar lua și dacă îl trezești din somn și îl pui să dea examen pe neașteptate. Nu credem niciunul din noi că aia este nota lui, însă nu a făcut contestație, pentru că voia mai repede diploma ca să o trimită în Olanda, să poată demara formalitățile și să prindă cazare. M-am bucurat pentru atitudinea lui și am avut parte și de o altă surpriză plăcută și anume faptul că a acceptat să vină la Săsăuș cu câțiva prieteni peste weekend. Îmi doream acest lucru ca un semn de deschidere față de mine și pentru ca el să vadă despre ce este vorba și să fie în cunoștință de cauză atunci când decide vizavi de acest proiect, dacă se implică sau nu, acum sau pe viitor. […].
Eu am avut parte de un ajutor constant și aproape permanent la mănăstire, prin faptul că, doar cu câteva zile înainte să vin, a venit o soră nouă care a primit însărcinarea să aibă grijă de mine. Dânsa mi-a făcut salate, spălat fructe, pregătit mâncare și o dată sau de două ori chiar m-a ajutat să mă îmbrac, căci îmi era greu cu tricoul. Am avut program de voie și, în afara zilelor cu Sfânta Liturghie de duminică și a celor două zile de mers la Sibiu, m-am trezit în general după ora 12:00, deși mă culcam pe la 22. Este drept că o bucată din noapte nu dorm, probabil de la suplimente, încă nu știu exact cauza, însă am cel puțin două ore pe noapte în general, dacă nu mai mult, când sunt conștient și moțăi. Când mă trezesc sunt destul de bine și mai ales după ce fac și câteva exerciții de înviorare, în general sunt pe linia de plutire. În zilele cu mai puțină odihnă se simte imediat și sunt mai ca plastilina, greu în mișcări. De când am venit aici, de două săptămâni, pare că este relativ constantă puterea, nu-mi dau seama dacă are o scădere ușoară sau nu, pentru că am alternanța asta de zile mai bune cu zile mai puțin bune. Am început să beau kefir din lapte de capră și mi se pare că e ceva mai bine cu scaunul. Am avut o căzătură chiar în prima zi, când eram slăbit, pentru că fusese Sfânta Liturghie și nu dormisem suficient și abia venisem de pe drum. Când am vrut să mă așez pe pat să îmi facă injecția, nu am mai putut să mă țin pe picior de sprijin și am căzut între fotoliu și pat pe spate și m-am lovit din nou jos la coloană, unde mă lovisem și în tramvai. Nu mă durea foarte rău, dar era destul de jenant la anumite mișcări și a trecut în două, trei zile cu homeopate. În rest am avut mai multe zile bune, parcă și cu odihnă, decât cele în care am fost slăbit. Zile bune înseamnă la parametrii de acum, în care am plecat capul către lingură și nu invers și mă spăl cu greu pe față și pe dinți și am început să târâi un pic mai mult piciorul drept. Dar Îi dau slavă lui Dumnezeu pentru că mă simt bine și pot să fac toate câte le fac și încă sunt independent în lucrurile esențiale. Îmi prinde bine și ajutorul pe care îl am. Am observat că atunci când merg ceva mai mult am început să obosesc, probabil și datorită lipsei de exercițiu constant, însă cu siguranță și datorită scăderii într-o oarecare măsură a puterii. Când mă întreabă cineva cum mă simt, eu mă simt bine și asta îmi vine să spun, căci atunci când stau parcă îmi vine să mă ridic și să alerg, doar că în faptă nu reușesc. Și atunci merg copăcel, încet și cu atenție să nu cad, cu steagul nădejdii sus.
În fiecare zi Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate. Și întotdeauna are grijă de mine, cum a avut și astăzi, când am fost foarte vioi dimineață la ora 5:00 ca să merg la Sfânta Liturghie, căci era sărbătoarea Maicii Domnului Prodromița și a Sfântului Paisie și am avut drag să merg și Domnul mi-a dat putere.
Slavă Ție, Dumnezeule!
30.07.2023
O perioadă cu câteva evenimente cel puțin interesante de consemnat.
Să le iau totuși cronologic.
Până la urmă am mai stat o săptămână la părintele la Chirpăr și pe 19 iulie a fost sărbătoare cu mutarea moaștelor Sfântului Serafim de Sarov și au venit și cumnații de la București, așa că m-am întors cu ei.
A doua zi, de Sfântul Ilie, am fost la Sfânta Liturghie cu pantaloni scurți, pentru că de acolo am plecat direct la tratament pentru chelare de metale și nu mai aveam timp să mă schimb. Lucrurile au mers bine și am ajuns seara acasă după toate procedurile, destul de bine.
Vineri am fost la firmă după amiază, de pe la ora 14, ca să finalizăm actele pentru cesiunea către copii și colegi. A luat mai mult timp decât credeam și am terminat abia pe la 17 și ceva, au fost multe de corectat și parcurs. Din păcate la sfârșit a rezultat că nu putem finaliza tot, pentru că avocata a plecat în concediu și eu marți voiam să semnez toate actele, căci apoi pleca Matei din țară. A rămas până la urmă să semnăm doar mandatele pentru Dorian și restul să le semnăm când vor fi gata și când revine Matei din Portugalia, înainte să plece în Olanda. Pentru mine a fost, sau mai bine zis urma să fie o mare ușurare, pentru că ar fi însemnat să închei cu capitolul firmă și actele legate de aceasta. Oricum faptul că am ajuns spre final m-a bucurat și mă ușurează sufletește, pentru că va fi un nou capitol încheiat și dus până la capăt, din punctul meu de vedere, ce am putut să fac. Am stat de vorbă un pic și cu câțiva colegi, cei care au dorit.
Sâmbătă a fost zi de odihnă și m-am sculat mai târziu. Pe seară am plecat spre ai mei și m-am dus pe jos, căci eram destul de vioi și am zis să fac și eu mișcare, așa cum mi-am propus, în fiecare zi. Am ajuns cu bine și am avut bucuria ca Ștefan să lase calculatorul imediat ce m-a văzut și să stea de vorbă cu mine. Ei fuseseră în Franța în mini vacanță și mi-a povestit despre ce a făcut pe acolo și am mai povestit și altele cu el și a stat de vorbă cu mine mai mult de o oră fără să zică niciun moment că îl deranjez sau să pară că vrea să se ducă la calculator. Minune minunată. Le-am dus la ai mei niște brânză de capră de la părintele, o delicatesă, și niște kefir, gândind că vor mânca măcar Matei cu Amalia. După ce am vorbit cu Ștefan am zis să stau un pic de vorbă și cu Amalia, pentru că se făcuse târziu și trecuse de ora 9.
[…].
Luni m-am dus din nou să fac chelare și am trecut prin toate procedurile destul de bine până seara. De marți am început să mă simt puțin mai slăbit.
Marți am fost la notariat cu cel care a vrut să cumpere spațiul de la Poienari și cu Matei, ca să ne restituie imobilul, pentru că nu a mai plătit. Urma să semnăm și hârtiile de împuternicire a lui Dorian pentru firmă și […] am transferat totul către Matei. În cele din urmă am semnat și cu Dorian, deși doamna notar inițial nu a vrut, însă până la urmă cred că i s-a făcut milă și nu doar că am semnat, dar nu ne-a mai luat nici bani.
După notar am mers acasă la ai mei și am stat de vorbă cu Matei, pentru că nu mai apucam să îl văd până să plece în Olanda. Am stat o oră și ceva de vorbă despre mai multe și i-am spus de oportunitatea de a se implica în proiectul Săsăuș. Și-a găsit o cazare convenabilă, cu doar 300 și ceva de euro pe lună, chiar în campus, și un contract pe doi ani. Am văzut și eu imagini la notariat când i-a arătat lui Dorian. I-am mai povestit despre două filmulețe de pe YouTube pe care mi-ar plăcea să le vadă și o carte pe care i-am recomandat-o pentru a înțelege mai bine viața. Deși a cârtit puțin, până la urmă le-a notat și poate dă Dumnezeu să se uite și să îi fie de folos. […] La sfârșit nu m-a lăsat să îl iau în brațe sau să îl pup și am dat doar noroc, i-am urat succes și el a zâmbit. Să dea Dumnezeu să îi fie de folos.
Miercuri am fost și m-am văzut cu două foste colege de liceu, cu Cristina și cu Laura, și am stat de vorbă după amiază. Dimineața am dormit de voie și seara am fost un pic la slujbă de Sfântul Pantelimon.
Joi am fost la ozonoterapie și la acupunctură, apoi m-am odihnit puțin, apoi a venit prietenul meu Dorian să mă ajute cu ceva și o doamnă să îmi facă reflexoterapie. Vineri am fost din nou la proceduri, dar nu am mai făcut chelare, pentru că mă simțeam slăbit. Am făcut ceva antioxidant și de curățire și de întărire niște aminoacizi. După primele două perfuzii mă simțeam destul de bine, dar după următoarele parcă m-a scos din priză și de atunci… acum e duminică și eu tot slăbit sunt. Sâmbătă dimineață am mâncat un pic fructe, am dormit mult până pe la prânz și apoi am vrut să plec în piață și până la cimitir, pentru că nu am fost deloc în ultima vreme. Simțeam că sunt mult mai slăbit decât zilele trecute și am fost atent. În piață am luat câteva fructe și niște ouă și niște flori pe care am încercat să le pun în rucsac, dar doamna nu mi le-a pus prea bine și au căzut și a trebuit să le țin în mână. Când țin ceva în mână se încordează tot corpul, inclusiv picioarele și merg mai greu, dar spre surprinderea mea am putut să țin buchetul din piață până la cimitir, aproape de mormânt. Am intrat încet printre morminte spre locul unde era îngropată mama. La început e un mic dâmb și îmi e un pic frică de el, dar am reușit să trec cu bine de primul mormânt, că după aceea este beton și se merge drept, chiar dacă este spațiul strâmt. Mi-am tras un pic răsuflarea, căci îmi obosise mâna și mă tot încordam la picior. Aici am făcut o mare greșeală, cred că de la asta mi s-a tras, că am judecat pe cineva care mă mai și ajută din când în când. Am alungat gândul, dar apucasem să stau puțin de vorbă cu el. Am mers încet mai departe și la un moment dat nu știu ce s-a întâmplat, cred că era o pană înfiptă sub mormânt în care mi s-a oprit piciorul drept și am căzut ca un lemn cu fața în jos, fără să pot mișca mâinile să mă sprijin sau ceva și am căzut cu gura și nasul de ciment între morminte. Mă durea gura, buza și nasul și simțeam sângele în gură și îl vedeam cum se scurge pe pământ. De fapt, gura îmi amorțise. Am dat un pic cu limba și am văzut că am toți dinții în gură și nu se mișcă, ceea ce era un semn bun. Cred că am stat așa cu fața în jos câteva minute, pentru că pe de o parte nu aveam putere și pe de altă parte mâinile erau întinse sub mine. După ce mi-am revenit puțin am început să trag de mâini să le scot de sub mine. După ce am reușit, am încercat să ajung la telefonul din buzunar, dar nu aveam nicio șansă, pentru că nu aveam putere să îl trag de acolo din poziția aceea. Am reușit să mă ridic să mă sprijin în cotul drept, dar cam atât, pentru că aveam și rucsacul în spate și mă incomoda. Am ridicat puțin și piciorul stâng, încercând să mă sprijin cumva în el, dar nu aveam loc, pentru că între morminte era spațiu fix cât corpul meu și dacă dădeam piciorul într-o parte intra pe sub bara de la mormânt și nu mai puteam să-l ridic mai sus. Mi-am mai adunat puterile câteva minute și am încercat cumva să pun un genunchi jos, să mă sprijin de el, dar nu am reușit. Am strigat să văd dacă mă aude cineva și după ajutor, dar nu era nimeni prin preajmă. În cele din urmă am reușit să scot telefonul din buzunar și să o sun pe doamna care mă ajută și a venit cu o sticlă cu apă. Până să vină m-am rugat și eu puțin la Dumnezeu să mă ierte pentru că am judecat și că sunt un păcătos nerecunoscător și nemernic și pentru sufletele adormiților pentru care venisem, pentru părinții mei și socrii. Jos unde căzusem era o mică baltă de sânge și ea oricum când m-a văzut probabil eram și eu plin de sânge pe față și s-a speriat, după cum mă așteptam. Eu am fost calm în tot acest timp și nu mi-am pierdut cumpătul. După mișcări mi-am dat seama că la mâini și la picioare nu am pățit nimic grav, am observat după aceea că sunt două zgârieturi mici. Am îndrumat-o pe doamna să mă tragă puțin și să mă ajute să mă ridic în genunchi și apoi m-am ridicat în picioare tot cu ajutorul ei. Eram bine, dar cam slăbit. M-a spălat de sânge pe față și când mă atingea la buză era o durere sau o usturime, nu mai țin minte, dar îmi dădeau lacrimile. Până mi-am mai revenit eu puțin, că băusem și eu o gură de apă, am rugat-o pe doamna să pună florile la mormânt, Dar eu nu am mai ajuns până acolo și am rugat-o pe mama să mă ierte. Am văzut cu bucurie că nasul era întreg, pentru că eu mă așteptam la o fractură. Încă mă dor puțin de tot dinții din față de sus când apăs pe ei, dar nu se mișcă și în cele din urmă se pare că singura consecință este o buză spartă și pe dinăuntru și pe dinafară, care a supurat toată noaptea trecută, dar acum s-a uscat în partea din afară și mai am o zgârietură pe barbă. Numai Dumnezeu și Maica Domnului pot să știe cum e posibil să cazi de la aproape 2 m înălțime ca lemnul cu fața de pământ și să nu pățești nimic decât o buză spartă. În stânga și în dreapta locului unde am căzut erau mici stâlpi de fier sau beton, care chiar dacă nu erau ascuțiți în cazul unui impact cu siguranță se lăsa mai rău și oricum, faptul că nu am avut nici măcar o entorsă, sau un os rupt, sau o coastă, nimic, nimic, nu poate fi decât o minune dumnezeiască. Am mers până acasă încetișor și fără evenimente, dar simțeam că picioarele sunt slăbite. Ouăle se făcuseră bineînțeles bucăți, dar asta era cea mai mică problemă. Culmea, când am ajuns acasă am avut puterea să fac singur duș, cât timp doamna a pregătit mâncare. Bine, că m-am spălat mai mult cu apă și m-am mângâiat un pic cu săpun pe unde am putut, dar oricum mare lucru că am făcut singur. La masă mi-a dat doamna să mănânc și mă cam ustura și mi-au dat lacrimile de câteva ori. După aceea am dormit vreo două ore și mi-a prins bine și am prins ceva puteri, așa că pe seară am mai făcut o procedură cu ligheanul și au mai ieșit ceva metale. Pe moment m-am simțit mai bine și am mâncat din nou pe seară și pește și nu știu cum am făcut sau din ce cauză, însă atunci când m-am culcat nu am adormit și am dormit destul de puțin în noaptea aceea. Duminică voiam să merg la Sfânta Liturghie, chiar dacă nu mă împărtășeam din cauza buzei, că am luat și ascultare de la părintele în acest sens și a zis să mai aștept, să nu mă împărtășesc. Însă eram terminat și abia ridicam picioarele și îmi era un pic teamă să merg și prin casă, să nu cad din nou. Am încercat să fac ceva exerciții de înviorare, dar fără mare succes. La un moment dat mi-a încolțit gândul să nu mă mai duc și să ascult la radio și până la urmă când am văzut că nu am succes, așa am făcut. M-am bucurat puțin, spre rușinea mea, că nu mă împărtășesc, că am putut să beau apă noaptea aceea și nu a mai trebuit să stau să fac rugăciunea, gândindu-mă eu că dorm mai mult, dar uite că nu e după gândul meu, ci după voia Domnului. Oricum eram atât de slăbit, încât mă gândeam să ascult slujba culcat, dar apoi am zis că trebuie să fac ceva și m-am dus și am luat anafură și aghiazma și am început să beau apă și am băut vreo 2 l într-o oră, până să înceapă mai din plin Sfânta Liturghie. Doamne, iartă-mă! După aceea am fost ceva mai bine și majoritatea slujbei am stat în picioare. Tot eram slăbit, dar am putut și îmi era oricum mai bine decât când m-am sculat. După volumul de urină îmi dau seama că fusesem cam deshidratat în seara și noaptea care trecuse. Am mâncat niște fructe și m-am culcat din nou și am dormit vreo două ore bune și poate că aș mai fi dormit, dar am avut nevoie la veceu și m-am trezit și atunci am chemat-o pe doamna să îmi facă ceva de mâncare. Pe seară am ieșit la o plimbare cu un fost coleg de liceu și am mers vreo oră cu grijă, dar a fost bine. Când m-am întors am reușit să-mi dau jos maieul cu care fusesem, chiar dacă a fost cu lupte, Slavă Domnului că am reușit. Folosesc metode alternative și idei crețe pentru că nu mai pot să trag cu mâna tricoul sau orice altceva peste cap. Acum am reușit, până la urmă de fapt întâi să scot mâinile și abia după aceea capul. Am încercat să ridic mâinile în lateral la un exercițiu de kineto și mai reușesc cam 60 de grade, adică nu până la nivelul umerilor. În plus, când strâng pumnul abia reușesc, mi-au slăbit foarte tare degetele și mâinile. Și totuși am reușit să mănânc singur seara, când am venit de la plimbare.
Zilele trecute când eram la clinică la perfuzii îmi tot venea gândul și mă uitam la o asistentă mai tinerică și drăguță. Și în general în ultima vreme, am tot surprins gânduri în care evaluam diferite fete sau femei, că asta e așa, că asta e pe dincolo și mă întrebam de ce fac asta. În ziua aceea, atunci, mi-a venit gândul că de fapt eu tot zic din gură că Îl caut pe Dumnezeu, dar eu dedesubt de fapt tot simt nevoia să fiu iubit și să iubesc o femeie. Și am simțit așa o dorință arzătoare de a urla în gândul meu pentru a descărca durerea și tristețea și golul acesta sufletesc pe care îl simt uneori atunci când vine la suprafață acea dorință puternică de a fi iubit. După mama nu am mai avut această experiență de a fi iubit decât foarte rar și probabil în adâncul sufletului meu am însetat după dragoste și m-a durut lipsa ei, dar am băgat durerea undeva în adânc, inconștient, și nu am conștientizat-o decât anul trecut. După ce am urlat un pic în gând, mi-am dat seama că este o ispită de la diavol și m-am rugat la Dumnezeu să mă întărească și să alunge diavolul și m-am mai liniștit. Rămâne totuși concluzia că până la a mă dărui cu adevărat lui Dumnezeu este și acest obstacol al iubirii de sine și al dorinței de a fi iubit. Că am stat și m-am gândit că adevărata dragoste este să iubești tu pe cineva, indiferent cine, și să îi porți slăbiciunile și să îl mângâi sufletește. Aici avem toți oportunități să iubim. Și eu mi-am dat seama că egoismul meu dorește să primească și să fie îngrijit și să fie cineva căruia să îi pese de mine și să îmi aline greutățile și nu invers. Eroare fundamentală, care nu duce decât la chin și durere. Dumnezeu mi-a dat șansa să înțeleg asta îndepărtând de la mine toate posibilele resurse de dragoste și am înțeles cu mintea. Dar inima încă cere și patima asta îmi provoacă probabil neliniștea pe care o simt la suprafață și în minte. Am stat și mă gândeam dacă eu am un sens pentru care să mai trăiesc. Am întâlnit o cunoștință care mi-a spus când eram chiar acolo la tratamente că ea a avut cancer cu pronostic destul de prost și până nu și-a schimbat mintea să nu accepte pronosticul și să vrea să trăiască nu a început procesul de vindecare; și apoi, când a început să gândească pozitiv a fost din ce în ce mai bine și mi-a spus asta ca să mă încurajeze și să fie un exemplu pentru mine. Îi mulțumesc și de acolo mi-a venit acel gând – pentru ce vreau eu să mai trăiesc? – și de acolo a răbufnit și acea sete de dragoste la suprafață. Și totuși este clar că eu nu pentru aceasta aș vrea să mai trăiesc, pentru că e clar că nu se mai pune problema de încă o relație și e doar o ispită. Deci acum rămâne doar să scoatem la suprafață patimile ascunse prin inimă, ca să o putem curăți, poate, poate o vrea Hristos să vină să locuiască în ea. Aceasta este singura fericire care durează, restul sunt plăceri trecătoare, dincolo de care este durere și chin.
Acum Dumnezeu mi-a dat un gând și o descoperire. O să vorbesc și cu părintele să vedem dacă am interpretat corect și să mă îndrume cum să depășesc ispita.
Mai am puțin și rezolv cam toate lucrurile pământești pe care le mai aveam în grijă. Predau și firma, termin și jurnalul și poate și tratamentele, să vedem. Vineri a venit rezultatul de la analiza de Borrelia pe care a trebuit să o fac la sfârșitul tratamentului cu antibiotice de trei luni și aparent e negativ, deci cel puțin de ea sper să fi scăpat. Rămâne de văzut dacă slăbiciunea de acum se datorează unei frecvențe prea mari a procedurilor de chelare și lighean, care să fi scos prea multe minerale și vitamine din mine, sau e parte din procesul evolutiv.
După spusele doamnei și rememorând alte îndemnuri, am ajuns să nu mai îmi asum boala și pronosticul și să îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru încercări și îndreptări și să îmi exprim nădejdea în binefacerile și grija Lui față de noi. Știe El mai bine ce ne este de folos și eu am de lucru în a accepta cu totul cu inima, nu doar cu gura.
Sunt niște concluzii care pot fi foarte valoroase. Merg înainte cu nădejdea în Domnul și luptând cu puterile mele și priceperea mea și îndrumarea duhovnicului.
Mila Ta, Doamne, mă va urma în toate zilele vieții mele!
Amin!
17.08.2023
Am mai stat în București vreo două zile și mai trebuia să merg o dată la proceduri la Imunomedica, dar nu am mai făcut, căci mă simțeam slăbit. Am mers în loc de asta la ozonoterapie, unde de fapt am făcut ceva perfuzii de întărire cu vitamine, minerale, MSM și alte substanțe. Marți am făcut o tură de forță pe la Poenari, ca să lipesc afișe pentru vânzarea spațiului pe la primărie și pe la magazinele importante. Pe 2 august am plecat spre Chirpăr cu Marius, colegul meu, și am ajuns cu bine. La prânz am avut programare la Târgu Mureș la control, cu analizele de Borrelia și a rezultat că nu mai am microbul în sânge, am primit un tratament de întreținere cu injecții săptămânal și din când în când ceva antibiotice orale și ceaiuri și câteva suplimente de curățire. Vestea bună e că am cam terminat cu Borrelia și acum mă pot concentra pe altceva și acel ceva probabil vor fi metalele grele, dar trebuie să descopăr metoda și ritmul optim ca să nu mă mai slăbească așa tare, căci am ajuns la anemie. Probabil că a scos prea mult fier din mine.
La Chirpăr, în ajun de Schimbarea la față, am fost la Sfânta Liturghie sâmbătă dis de dimineață și am avut bucuria să fie slujbă și pentru Sfântul Maxim Mărturisitorul, pe care îl îndrăgesc pentru că ne-a lăsat multe învățăminte de folos. După amiază am mai făcut o procedură cu ligheanul, chiar înainte de slujbă, și am cam forțat, că era târziu, dar am crezut că începe slujba mai târziu și am pus și multă sare în apă și a trebuit să o schimbăm și doamna care mă ajuta, când a ridicat ligheanul, a luat-o rău de tot durerea de spate. Până la urmă am făcut și mă simțeam chiar bine și am întârziat la slujbă vreo jumătate de oră, chiar dacă am ascultat destul de concentrat până să se termine procedura. Mi-am dat seama că am greșit că am forțat din nou să fac în ultima clipă și din faptul că pe doamna a luat o durerea de spate și din faptul că am întârziat la slujbă. Dar semnul cel mai evident că am greșit avea să vină după slujbă, când după ce am mâncat și voiam să mă duc spre cameră, deși eram vioi și cu puterile destul de bine față de obicei, am căzut pe neașteptate în hol în fața chiliei părintelui. Cred că nu am ridicat bine piciorul drept din nou și am agățat un prag sau un covor, că brusc, fără să apuc să schițez vreun gest, am căzut pe umărul din dreapta și m-am izbit cu capul de tocul de jos de la ușa părintelui. S-a auzit un trosc puternic. Cred că am ratat cu câțiva centimetri colțul de perete care era lângă ușă. Mă durea umărul și nu prea puteam să mă mișc și cu greu am reușit să îmi trag picioarele un pic sub mine și să pun mâna dreaptă cu cotul pe pământ, deși mă cam durea umărul, dar era suportabil. Maica era prin bucătărie la vreo 10 m distanță și cu două uși între deschise între noi. După ce am văzut că nu mă pot ridica am strigat către dânsa încet, dar cred că plecase din bucătărie și am mai stat câteva minute până am auzit că a venit înapoi și atunci am strigat-o din nou să vină și m-a auzit și a venit și m-a ajutat să mă duc sus în cameră. Umărul mă durea mai ales când mă mișcam, dar capul nu mă durea deloc. Partea cea mai interesantă este că la fel ca prima dată, cu o săptămână în urmă, după căzătură am fost brusc slăbit, chiar dacă înainte eram vioi, după aceea abia mișcam picioarele. Sora care mă ajută la început nici nu și-a dat seama că am căzut, abia după câteva minute a înțeles. Mi-a dat un pic cu spirt și pe la cap și pe spate și la șold, unde aveam câteva julituri și mă ustura, semn că a fost bine că mi-a dat. Unde mă bucuram și eu că era devreme și aveam timp să fac rugăciunile și să dorm un pic mai mult, după aceea, pentru că mă mișcam mai încet și a mai durat până să mă îngrijească, m-am culcat abia spre miezul nopții. A doua zi la Sfânta Liturghie, de Schimbarea la Față, tot slăbit am fost și la un moment dat la începutul slujbei, când venea cu tămâia prin biserică pe la icoane, părintele mi-a spus să stau jos și atunci m-a bufnit plânsul, căci într-adevăr mă simțeam slăbit și îmi părea rău că nu pot să stau și eu în picioare în fața Domnului Hristos, dar am făcut ascultare și am stat până la Sfânta Evanghelie. Am fost slăbit toată ziua aceea și în zilele următoare, dar ceva mai puțin și a fost din ce în ce mai bine, pe măsură ce mă odihneam. A fost o perioadă de liniște și fără stres, cu odihnă destul de multă și mi-a prins bine și am început să fiu mai zdravăn puțin. Cu mersul am continuat să fiu atent și uneori, cel puțin o dată sau de două ori pe zi, îmi venea gândul dacă o să cad de ce anume o să mă lovesc, care chiar dacă nu mă băga în panică, îmi arăta o neliniște interioară, deși am fost calm absolut tot timpul. Degetele mi-au slăbit și am observat că nu mai pot să strâng pumnul cu putere și abia reușesc să îmi adun degetele și nu mai pot apăsa pe butoane decât cu două mâini, Cu una pun degetul pe buton și cu cealaltă mână împing degetul respectiv.
Pe 10 august a plecat Matei în Olanda. Amalia l-a însoțit și a mers să își ia el unele lucruri de primă necesitate și apoi ea s-a întors și el a rămas să se pregătească și să facă formalitățile pentru începerea facultății. A găsit o cazare bună, cu o cameră destul de spațioasă și cu baie și bucătărie la comun, într-un fel de cămin mai mare cu 16 etaje și cu mai multe aripi și unde are colegi vreo două fete asiatice, parcă un irlandez, un olandez și ce a mai apucat el să cunoască acolo. A zis că par de treabă și l-au ajutat și cu indicații despre de unde să cumpere și să obțină lucruri și concret cu diverse lucruri pe care poate nu le avea. L-am sunat și eu după câteva zile, am vorbit cu el pe video și mi-a arătat și mie camera, mi-a spus stadiul în care este și a fost destul de comunicativ și părea bucuros că în sfârșit este pe cont propriu, deși poate este puțin stresat. Mă bucur pentru el că își urmează o cale și se pregătește și își dorește să se angajeze ca să contribuie și el la întreținerea propriei persoane. Cred că nimic nu te educă mai bine decât să faci lucruri pentru tine, cu propria putere și îți dă și mare satisfacție, decât să te întrețină părinții 100%. Domnul să îl călăuzească și să-i lumineze mintea.
O mică surpriză din partea lui Matei a venit înainte să plece, a fost pe la firmă să semneze actul de preluare a acțiunilor în Integrisoft și a vorbit cu Carmen, care i-a povestit despre proiectul nostru de la Săsăuș și Matei mi-a zis cu gura lui că i-a plăcut și ar vrea să se implice, Dar deocamdată nu se pricepe și pe măsură ce capătă experiență i-ar plăcea să participe. Speram în sufletul meu să fie așa și m-aș bucura dacă va face asta.
Amalia a fost cam stresată cu plecarea lui Matei, că nu o să îl mai vadă și alte gânduri asemenea și a tot încercat să îi dea bani și să îi plătească toate pe acolo din dorința de a-l ajuta. Eu am făcut rezervarea la cazare pentru ea în zonă, că părea aglomerată și am zis să contribui și eu cu ceva și m-a sunat în seara în care a stat acolo singură să-mi spună că este frumos și că sunt veverițe și că au piscină și era foarte necăjită că și-a uitat costumul de baie. […].
Am mai vorbit și cu Ștefan de câteva ori în zilele în care a fost singur acasă și de fiecare dată a stat de vorbă cu mine și chiar mă întreba ce fac și ultima oară acum două zile mi-a dat vești bune, că a început să iasă din casă cu prietenii, să facă exerciții și rugăciune și chiar cât timp a fost Amalia plecată și-a făcut ouă răsucite singur, cu asistență de la Cami, ca o manifestare a dorinței lui din ce în ce mai mare de independență, […]
Am auzit că școala din Săsăuș este disponibilă pentru concesiune și mă gândeam să facem un proiect pentru familii defavorizate, pentru care de fapt am început tot proiectul Săsăuș. Într-o noapte, când eram așa într-o stare de semi-trezie, mă gândeam ce frumos ar fi dacă aș demara acest proiect, că ar fi un lucru pentru care să vreau să mai trăiesc și care să mă motiveze să mă ridic din pat și să trag de mine, că aș avea și eu un scop și o motivație de zi cu zi. Am simțit o bucurie mare la acest gând și am simțit că poate fi o ocazie pentru mine să îmi manifest dragostea față de aproapele așa cum ar trebui ea să fie, dezinteresată și îndelung răbdătoare. Astăzi în drum spre Sibiu, spre acupunctură, am vorbit cu părintele și mi-a dat binecuvântare să pun câteva întrebări să văd dacă pot să construiesc ceva și mi-a spus că pentru asta trebuie să fiu disponibil măcar trei-patru ani, ca să pot demara. Eu voi începe să mă interesez și o să am un imbold în plus să trag înainte.
Tot după ce am venit aici am luat o hotărâre, sau mai bine zis mi-a dat Dumnezeu o putere un pic mai mare să mă lupt cu patimile mele de judecata aproapelui, slavă deșartă și mândrie. M-am rugat și la Dumnezeu și la Maica Domnului și la sfinți să mă ajute să îmi văd mai mult păcatele mele și ce ar trebui eu să fac, decât să stau într-una să cârtesc și să judec, inclusiv pe cei care mă ajută zi de zi. Acum exercițiul zilnic este legat de doamna care mă îngrijește aici, care este puțin depășită de ritmul vieții și închistată în sine, probabil de frică […]. și pe mine mă apucă gândurile de judecată și atunci începe lupta mea cu ele.
Doamne, ajută-mă să mă lepăd de toate patimile acestea și să mă smeresc, pentru că sunt plin de mândrie ca și cum eu aș fi judecătorul tuturor!
Așa ajută-mi să fac voia Ta, prin dragostea de aproapele și purtarea neputințelor lui!
31.08.2023
În vinerea de după acupunctură am început terapia cu doamna recomandată de Amalia. Dânsa urma să plece în concediu când veneam eu în București, așa încât a propus și eu am acceptat să începem terapia online. Zicea să lucrăm ceva cu un magnet de frigider, însă datorită faptului că eu nu puteam să îl țin în mână și să îmi dau pe la cap cu el, cum zicea dânsa, a început altă metodă prin care a tot descoperit energii care mă blochează, sau cel puțin așa spunea. La un moment dat, după jumătate de oră, mi-a spus să stau întins în pat și dânsa nu știu ce a făcut, se concentra cumva ca să mă curețe, sau ceva de genul acesta. Mi-a spus să nu mă ridic repede la sfârșit și după ce am deschis ochii am făcut câteva mișcări cu capul și apoi m-am ridicat, poate nu prea încet, dar așa cum am putut eu. Apoi a propus să mai facem o ședință și sâmbătă și atunci a făcut cu magnetul dumneaei, ca și cum mă mângâia pe cap așa și a descoperit multe energii de frustrare, înșelăciune, obsesiv compulsivă și multe altele asociate, împletite sau încrucișate. Am mai făcut o ședință și duminică la prânz la propunerea dânsei și a mai descoperit și eliminat o serie de energii. Pe mine de sâmbătă deja începuseră să mă ia amețelile. Când mișcam capul, când mă ridicam de la orizontală sau când mă întorceam de pe o parte pe alta în pat mă lua amețeala. Am întrebat-o dacă este normal și a zis că da. Sâmbătă mi-am adunat puterile și am făcut un duș. Duminică m-am împărtășit la Sfânta Liturghie și după aceea am făcut ultima ședință cu doamna. Seara am reușit să vorbesc cu părintele să mă mai spovedesc o dată înainte să plec, pentru că marți urma să plec spre București, să vină domnul Radu să mă ia. I-am povestit părintelui ce am făcut la terapie și mi-a spus că e în regulă, că s-a lămurit, că nu știa despre ce este vorba și că terapia s-a încheiat. Mi-a citit și o rugăciune de dezlegare. Înainte de asta aveam o stare destul de avansată de confuzie și ușoare presiuni în cap, pe lângă amețeală. După spovedanie și rugăciune m-am simțit ceva mai bine, dar amețelile au continuat să se manifeste. M-am gândit că poate sunt de la lovitura la cap și am vorbit și cu Mioara, deși părintele spusese că nu au legătură. La fel a zis și Mioara, că dacă era ceva apăreau mai repede și mi-a dat niște remedii homeopate pentru loviturile la cap și le-am luat, dar amețeala nu a trecut. Așa că de două săptămâni au intrat în viața mea și momentan sunt un partener de drum zilnic pentru mine. Când mă întorc de pe o parte pe alta sau mă ridic, amețesc, dar mai nou am început să am această stare și când stau la verticală sau în fund, chiar dacă mai ușor. Cam o dată pe zi sau la două zile vine o amețeală mai mare când mă răsucesc de pe o parte pe alta, de zici că se învârte toată camera cu mine. Asta este, dacă am făcut vreo prostie îmi asum consecințele.
În București am fost la dentist să rezolv dintele acela spart la căzătura din București, care se pare că avea și nervul scos, deci nu era prea sănătos. Am fost și la doctorul cu tratamentul cu canabidol medicinal și am primit un tratament pe care l-am început deja și acum aștept să vină și dozele mari de vitamina D3 pe care le-am comandat de pe iHerb. Am fost și la terapia cu biorezonanță recomandată de părintele, pentru că e un domn din Agnita care s-a vindecat de ceva eczeme sau psoriazis și a zis să încerc. Momentan am făcut două ședințe și nu pot spune că am simțit mare lucru după ele. Când am ajuns în București am fost sunat și de la clinica de acupunctură pe care o primisem ca recomandare chiar de la doctorul de acupunctură care mă trata în București și care a zis să încerc și acolo, poate are o idee mai bună acel medic. Am făcut și acolo un consult marți, acum trei zile, și un tratament imediat după aceea și încă unul ieri. Parcă să zic că m-am simțit puțin mai bine după ședințele de acupunctură. La biorezonanță m-am dus cu tramvaiul, că e aproape, lângă București Mall, și am rugat vatmanul să mă aștepte până cobor și am ajuns cu bine. De la acupunctură prima oară am plecat cu un Bolt, că nu mă simțeam în stare să merg cu transportul în comun și era și o oră de vârf. A doua oară am luat troleibuzul care mă aduce aproape de casă și deși păream mai vioi, am avut surpriza să nu mă pot urca în el singur, că nu am putut să mă împing în picior să mă ridic pe scară și m-a împins un domn și am reușit și am ajuns cu bine.
În ultima vreme am fost tot mai slăbit și la picioare și cu mâinile unde, spre exemplu, la mâna stângă nu mai pot să strâng pumnul. Abia se mai îndoaie degetele. Peste slăbiciunea musculară a venit și starea aceasta de amețeală. Am mers cu mare atenție să nu mă mai împiedic și mulțumesc lui Dumnezeu că nu am avut evenimente nici pe stradă, nici mai ales pe scări pe la metrou sau la acupunctură, unde sunt niște scări destul de strânse. Când am vorbit cu părintele înainte să plec spre București îi spuneam că sunt cam deznădăjduit și că nu mai am putere și mai ales nu mai vreau să pot, în sensul că tot trag de mine să pot și am obosit, mai ales fizic, dar și psihic. Îmi vine uneori să mă pun în pat și să nu mă mai ridic. Știu că este un păcat și l-am mărturisit și trag totuși în continuare de mine, dar starea aceasta este prezentă. Tot când am vorbit cu dânsul mi-am dat seama că această slăbiciune peste care a venit și amețeala și căzăturile și lovitura la cap sunt totuși un semn de luat în seamă și am realizat că ar fi bine să fac o spovedanie amănunțită, pentru că fiecare pas poate să fie ultimul. Nu este vorba de o frică, ci de o constatare, pentru că atunci când cad, nimic nu mă poate opri din ce pot eu să fac cu propriile puteri și doar Dumnezeu mă ferește de ceva mai rău. Așa încât când am ajuns acasă i-am dat Amaliei un mail cu ce este necesar pentru succesiune și am pregătit și actele, i-am dat o mapă cu ele. Ieri am vrut să scot ceva din frigider și când să pun pe masă m-am dezechilibrat și am căzut din nou în bucătărie, dar aproape fără urmări, pentru că m-am sprijinit de blatul de la mobila de bucătărie și de un scaun în cădere, așa că am aterizat lin de data aceasta. Am avut totuși o mică zgârietură pe spate și a văzut doamna care mă îngrijește și m-a descoperit, că nu îi spusesem. M-am ridicat ceva mai greu, pentru că mă durea glezna când încercam să mă ridic în genunchi din lateral și nu aveam putere să trag de mâini. Ce să mai zic, că de pus și de dat jos tricoul am mai încercat și am reușit cu mare, mare greutate, dar de cele mai multe ori am chemat-o pe doamna să mă ajute. Încet, încet, renunț la câte un lucru pe care îl făceam și accept că nu se mai poate. Aleg să merg și să circul inclusiv cu mijloacele de transport în comun și să cobor și să urc scări, fiind conștient de riscurile aferente, dar am ales așa pentru că altfel ar însemna să mă așez în pat sau în scaunul cu rotile, ca să mă feresc de pericole. Cât mă va ține Dumnezeu voi merge înainte și voi face tot ce pot, fizic și psihic.
Mă gândeam că nu va mai fi mult timp cât să pot să stau singur și între timp a apărut un fiu duhovnicesc al părintelui care s-a întors din America, are familia în Brașov și lucrează în București și avea nevoie să închirieze un apartament pentru cele câteva zile pe săptămână pe care le petrece în București. Părintele ne-a pus în legătură și am convenit să închirieze apartamentul meu. Până să mă decid am sondat puțin terenul unde aș putea să stau și cine ar putea să mă îngrijească. Era o variantă la Popești, dar e cam departe pentru tratamente și am înțeles că nu e nimeni acasă ziua. Am întrebat-o și pe Mihaela, care a zis că mă primește, dar sunt conștient că îi este greu și fără mine. Și m-a sunat Amalia într-o seară, după ce mă băgasem în pat, să vină să ia aparatul de oxigen pentru tatăl unei colege și am menționat că oricum vreau să închiriez, căci eram somnoros și nu am apucat să gândesc prea mult, și surpriza a fost că Amalia s-a oferit să mă primească la ea. “Poți să vii să stai la noi.” Foarte natural și spontan. M-am bucurat în primul rând pentru ea, că e un semn de iertare și împăcare. Am cerut binecuvântare și de la părintele și am primit și acum urmează ca de luni să predau apartamentul spre chirie și să mă mut la Amalia cât stau în București și în cele din urmă la Chirpăr. Oricum în funcție de starea de sănătate urmează să mă și călugăresc, că m-am hotărât să merg pe calea către Domnul, chiar dacă nu este ușoară. Ce este destul de clar este că nu mai pot să stau singur, pentru că sunt din ce în ce mai multe operații pe care nu le mai pot face. Și cu spălatul sunt la limită, abia ajung la fund să mă spăl, iar pe corp mai mult mă mângâi. Momentan în capul meu este destul de clar că am intrat pe ultima sută de metri. Am zis să mai văd ce se întâmplă cu tratamentele acestea cu canabidol, vitamina D3, acupunctură și biorezonanță în septembrie. Inițial voiam să plec pe data de 6, să prind sărbătorile la Chirpăr, dar probabil că voi rămâne în București ca să continui terapiile, ca o ultimă încercare. Dacă nu iese, probabil mă voi retrage definitiv la Chirpăr și voi aștepta ce va rândui Dumnezeu. Mai am puțin și revizuiesc finalul și memoriile și m-am hotărât ca în jurnal să scriu și să nu mai fac corecții și să pun semne de punctuație prea multe, că nu prea mai pot.
Cu Matei am vorbit doar o singură dată în ultimele 10 zile și este bine, se pregătește de începerea cursurilor și își face prieteni dintre viitorii colegi și dintre colegii de cămin. Mai mult cu fetele, din câte îmi dau seama. Se descurcă și vrea să fie independent. Să îi ajute Dumnezeu.
Ștefan a fost cu mine o dată la piață, m-a ajutat să iau niște fructe și în rest nu prea am mai stat de vorbă cu el, căci nu a mai fost la fel de deschis și aparent nici la fel de hotărât să continue cu ce începuse bine, cu exercițiile și ieșitul din casă. Azi a plecat cu Amalia la mare în Bulgaria pentru trei zile.
[…]
Ieri am plâns destul de mult dimineața la rugăciune. Îmi spusese de la acupunctură că mai am emoții care au foc înăuntrul meu și am lăsat cumva să iasă la suprafață și am simțit la un moment dat că răbufnesc și am început să plâng fără să îmi propun. Am simțit o tristețe mare și profundă pentru faptul că nu am primit dragoste. […]. Ieri a fost și ziua de nume a tatălui meu și m-am rugat pentru el destul de mult în cursul zilei, pentru mântuire și iertarea păcatelor. Duminică am fost la cimitir la el și la Popești la vărul meu, la un grătar, a fost frumos acolo și m-am bucurat că am ajuns și la cimitir la tata. Poate că totuși emoțiile care încă ard în mine erau legate și de el, de tata. Nu știu exact, cert este că am plâns și asta este bine și am simțit ce am zis mai devreme. Restul las la mila Domnului.
Mila Ta, Doamne, mă va urma în toate zilele vieții mele!
19.09.2023
Nu mai țin minte exact când, dar am mai avut o zi, sau mai bine zis o dimineață, în care atunci când am făcut exerciții și am încercat să fac unul în care trebuia să ridic pur și simplu mâna stângă și să o duc pe spate din poziția culcat, la un moment dat nu am mai putut și mi-a căzut mâna și atunci am izbucnit în plâns. Era o perioadă în care eram slăbit pe toate părțile și abia mă mișcam și abia aduceam cana la gură. Am plâns pentru că nu mai pot și am simțit adânc acel sentiment că nu mai pot, că nu mai pot să vreau, că nu mai vreau să pot și chiar că nu mai vreau. Cred că am plâns vreo 10 minute, cât am făcut exerciții și chiar și după aceea. Eram încă singur acasă la mine. Duminică am încercat să mă îmbrac, dar fără succes prea mare. Când am văzut că nu pot, am sunat-o pe doamna să vină să mă ajute și nu mai țin minte, dar parcă nici pantalonii nu am putut să mi-i pun în acea zi și a venit dânsa și m-a ajutat. Am ajuns la biserică și acolo am fost la preotul care slujea și care altădată a vrut inițial să nu mă lase să mă împărtășesc, să îi spun că am dezlegare; a zis că tot trebuie să mă spovedesc și atunci am stat aproape de sfântul altar, ca să văd când iese să mă spovedească, dar până la urmă nu a mai venit și m-a primit la împărtășanie așa. Deja lumea mă știe și unii îmi păstrează și îmi oferă un loc pe scaun, iar altele, că de fapt este vorba de femei, mă ajută să scot apa și pastilele să le iau după slujba. Am ajuns acasă, am mâncat ceva fructe și m-am odihnit. A doua zi am făcut bagajul, ce mai rămăsese de făcut și am chemat un coleg să mă ajute să mă mut la Amalia cu o parte din lucruri, cele necesare de zi cu zi în această perioadă. Inițial, planul era să plec pe 6 septembrie spre Chirpăr, dar doctorul de la acupunctură a zis că ar fi bine să am o lună de tratament, așa că o să stau toată luna la Amalia. În aceeași zi, seara, am venit să predau apartamentul chiriașului. Din acea seară am început să stau cu ai mei. Ștefan a fost destul de amabil și în seara în care am venit a petrecut probabil cam o oră cu mine, să mă ajute să despachetez primele lucruri, pentru că Amalia era de serviciu. Spre sfârșit a dat ceva semne de nerăbdare, că voia să meargă să se joace. De atunci, m-au ajutat și el și Amalia în fiecare zi cu mici lucruri și după vreo două, trei zile cred că s-au obișnuit cu nevoile mele și cam știau ce am nevoie. La început probabil că a fost puțin surprinzător pentru ei, că nu aveau de unde să știe că am nevoie până și să îmi dea tricoul jos. Cât am stat aici, am stat mai prost pe partea de odihnă, pentru că pe de o parte am acel tratament pe care trebuie să-l iau la ora 10 și atunci trebuie să mă scol și pe de altă parte ei vorbesc și au activitate în casă și după ce mă culc eu și înainte să mă scol și cum eu sunt lângă hol și bucătărie, se cam aude. Pe de altă parte, am început din nou să am nopți cu pauze ceva mai mari sau mai dese de la somn și cu stări de trezie și chiar am avut câteva nopți cu acele zbateri și convulsii. În altă noapte m-am trezit și aveam așa o stare de liniște și deși am fost treaz cam o oră, am observat că nu am fasciculații aproape deloc. În prima duminică, atunci când am fost aici, m-am uitat pe poze de când eram mic, că am găsit o cutie de la mama pe care nu apucasem să mă uit și noaptea următoare am avut această stare de agitație. M-a și întrebat doctorul de la acupunctură cum am dormit și când i-am spus că nu prea, m-a întrebat dacă din cauza emoțională și am zis că da. M-am uitat și alaltăieri, tot duminică, seara și în noaptea următoare la fel nu am dormit bine și am fost agitat. Nu aș putea spune că există o legătură directă între cele două, dar poate că a influențat și asta. Mai am puțin și termin pozele, așa că o să văd zilele următoare. De când am început noua acupunctură mă simt mai bine după ce plec de acolo și am avut zile ceva mai consistente cu putere mai bună, nu toate, dar mai multe decât înainte și o stare mai bună energetic. Într-una din seri Amalia m-a spălat și pe cap. În weekend a făcut și mâncare și în general m-a ajutat să mănânc, cel puțin seara, dar uneori și la prânz. Și Ștefan m-a ajutat să mănânc de câteva ori, deși a manevrat o mâncare de care lui îi era scârbă. De obicei, când îl rog să mă ajute, vine și mă ajută câte 5-10 minute. Într-una din seri, când veneam de la acupunctură și mă simțeam bine, am venit pe jos de la troleu, de pe cealaltă parte a parcului, și când am ajuns acasă nu prea mai puteam să țin, că îmi venea să fac pipi și până am scos cheia din buzunar să intru în bloc mă cam chinuiam, dar am ajuns la ușă cu bine. Din obișnuință însă, Amalia a închis ușa și până am sunat ea nu a răspuns și abia mai târziu a răspuns Ștefan, dar eu nu am mai putut să țin, așa că am făcut o baltă în fața ușii. Mi-am cerut scuze, dar ea nu s-a supărat și m-a ajutat făcând curat și ajutându-mă să fac duș. A fost singurul eveniment neplăcut din această perioadă, în care din fericire nu am căzut deloc. O altă veste bună este că nu mai am amețeli deloc. Fac plimbări în fiecare zi în care nu merg la tratamente. A venit într-o seară Dorian și în altă seară un coleg de la Târgu Jiu, Marius Frunză, să facă plimbarea cu mine. […] Le-am respectat alegerea, că probabil nu este așa plăcut să vezi un spectacol cum este mersul meu. Oricum marea majoritate a oamenilor, de fapt cam toți, cu o singură excepție sau două, evită să intre în detaliile legate de cum mă simt și preferă să știe că fac bine, apoi schimbă subiectul. Doamna care mă ajuta a venit de câteva ori și aici, dar nu a putut prea des, așa că m-am mai descurcat câteva zile pentru tratamentul cu picături cu vecinii care s-au oferit să mă ajute dacă am nevoie și am apelat la ei.
Amalia este în continuare foarte ocupată, obosită și epuizată. […]. Surpriza de proporții a venit când m-a întrebat ce fac de ziua mea și mi-a spus dacă aș vrea să îmi facă o petrecere cu prietenii. M-am bucurat pentru acest gest și pentru mine și pentru ea și am acceptat cu plăcere. Se vede clar că dincolo de oboseală și aparenta supărare pe care o afișează, simte și are sentimente măcar de milă față de mine. Și faptul că m-a chemat să stau aici și că mă ajută și acest gest cu ziua mea le apreciez și mă bucur pentru ele.
Ștefan a început după o săptămână școala la noul liceu și a venit bucuros după prima zi, că și-a făcut un prieten, care am aflat că este turc și apoi l-am auzit povestind prietenilor lui că este creștin ortodox și că merge la biserică și m-am minunat ce căi are Dumnezeu. Prima și a doua zi l-a dus Amalia cu mașina și l-a și luat. Miercuri, când a venit acasă, era entuziasmat și voia să afle cum să vină singur și i-am explicat și am mers a doua zi la liceu să îl iau și să îi arăt cum să vină cu metroul. Vineri s-a dus și s-a întors singur cu metroul și după aceea tot timpul s-a întors, cel puțin, cu metroul și și-a făcut și abonament. Este vesel și pare entuziasmat de faptul că este la liceu și probabil simte că poate să aibă mai multă libertate.
Am mai vorbit și cu Matei, care pare că se descurcă bine la facultate și și-a făcut un grup de prieteni dintre cei cu care este coleg. Am aflat oarecum cu surprindere și de faptul că stă prost cu proteinuria și se pare că se apropie și la el momentul pentru transplant. Ori n-am înțeles eu bine, ori nu mi-a spus Amalia tot. Ce mi se pare important totuși este atitudinea lui, prin care vrea să țină capul sus și să fie independent și a început să facă de mâncare și curățenie la locurile comune și se implică în activități și se gospodărește singur.
Am primit un telefon surpriză de la un părinte monah care a fost pe la Muntele Athos mult timp și acum era prin țară și care a auzit de mine de la sora care mă îngrijea la mănăstire și m-a sunat să mă întrebe ce fac. Nu știam inițial cine este și ce vrea și când mi-am dat seama am fost plăcut impresionat. Se roagă mulți oameni pentru mine și pentru noi și sunt sigur că acest lucru ne este de mare ajutor.
Predicile părintelui din preajma sărbătorii Sfintei Cruci au fost la mare înălțime și m-au impulsionat să ies din acea stare de deznădejde și am fost mai curajos și am avut și ceva putere mai multă, probabil și pe fondul terapiei de acupunctură și a tratamentelor cu medicamente de canabis și vitamine. Acum am moralul ridicat și îmi aduc aminte tot timpul de faptul că atunci când îți este greu, de fapt fie lipsește harul, fie tu nu ai scop pe Hristos, pentru Care să treci cu mai mare putere și ușurință peste dificultăți și încercări. Și mai zicea părintele că atunci când iubești, ai entuziasm și putere.
Să dea bunul Dumnezeu să am și eu dragoste pentru El ca să pot trece prin toate cu nădejde și credință, căci toate sunt spre folosul nostru. Cam așa a fost și până acum, doar că am și eu momentele mele de slăbiciune și neputință.
Doamne, ajută-mi să îmi duc crucea cu dragoste!
27.09.2023
În primele zile ale săptămânii trecute, până pe vineri, m-am simțit destul de bine și am avut o energie bună. Joi seara Amalia s-a simțit rău și vineri când a fost la cabinet și-a făcut test și a văzut că are covid. Tot de vineri am început și eu să fiu cam slăbit, de după amiază și nu știu dacă are legătură cu acel covid sau nu, pentru că sâmbătă mi-am făcut test și nu aveam și luni la fel, am făcut din nou test și a fost negativ. Vineri la kineto am făcut cu brațele și deși am făcut pauze destul de lungi, după acea zi puterea mea în brațe a scăzut semnificativ și nu și-a mai revenit până acum, la o săptămână mai târziu. Luni m-am simțit și eu puțin amețit și cu o ușoară iritare în gât și nu am mai fost nici la acupunctură, nu a mai venit nici băiatul cu kinetoterapia. Luni a fost și ziua mea pentru 51 de ani și am stat mai mult pe telefon, nu am mai făcut nici kineto și nici nu am ieșit la plimbare și am stat mai mult să mă odihnesc, ca să nu zic să lenevesc. Multe urări de la oameni care probabil că nici nu mai știu situația mea, dar mă bucur că au avut un gând pentru mine și au avut urări clasice de “La mulți ani” și chiar de împliniri profesionale. Am primit urări și telefoane și de la cei care mă știu și sunt relativ apropiați și la fel, multe dintre ele au fost de “La mulți ani” și împlinirea tuturor dorințelor. Mă rog, probabil că multă lume fuge de realitate și nu știi cum să abordezi un om aflat în dificultate. Mi s-a întâmplat și mie față de alții să vreau să le urez sfârșit liniștit și până la urmă am urat “La mulți ani”, pace și mântuire. Au fost și câțiva, numărați pe degetele de la mână, care au adaptat urarea situației mele. Încercând să nu judec și să prezint doar situația ca atare, a fost interesant faptul că Matei a fost primul care a urat un pic după miezul nopții printr-un mesaj, Amalia mi-a urat să-mi dea Dumnezeu lumină, că am nevoie, câțiva oameni pe care îi cunosc și-au exprimat recunoștința pentru ce am făcut pentru ei și cineva a zis chiar că am avut un mare impact în viața lui personală și profesională, deși e un coleg care este de departe și nu ne-am văzut foarte des. Printre urările clasice, la un moment dat m-am dus la toaletă și când am terminat cred că mi-a luat vreo cinci minute și mi-am adunat puterile în mai multe reprize ca să-mi ridic chiloții. Cu greu mă spăl pe față și sting lumina la baie, pentru că nu mai pot să ridic mâna și acest tablou cu dificultăți era într-un evident contrast cu aparenta voie bună și veselie din timpul convorbirilor. Nu mă mai concentrez pe ceea ce nu pot să fac și încerc să fiu fericit să accept fiecare zi așa cum este și să nu mai gândesc negativ la ce va fi sau ce ar putea fi și să nu mai judec. Până la urmă, datorită evenimentului cu covid, am amânat întâlnirea cu prietenii. Posibil să ne vedem duminică. Ștefan și-a adus aminte aproape spre miezul nopții și a venit la mine în cameră și eram cu fața la perete pe burtă și mi-a zis la mulți ani.
[…].
Să dea bunul Dumnezeu să ajung și eu la lumină. Amin!
15.10.2023
Am mai avut câteva zile în care, deși eram mai slăbit ca înainte, am fost totuși în putere și am fost și la acupunctură și prin alte locuri pe unde am avut nevoie, inclusiv la Sfântul Maslu. A fost evidentă scăderea de putere față de săptămâna anterioară.
Duminica următoare a fost totul ok și ne-am întâlnit cu prietenii la restaurant și în felul acesta m-am văzut cu aproape toți cei apropiați și prieteni, intenția mea fiind să îmi iau cumva rămas bun de la ei, chiar dacă nu cu aceste cuvinte. Amalia mi-a făcut surpriză și a luat un tort fără zahăr și fără bazaconii și mi-au cântat la mulți ani, iar eu le-am mulțumit că au făcut parte din viața mea. M-am bucurat de întâlnire și am dat Slavă lui Dumnezeu pentru toate. Nu a zis nimeni nimic legat de modul în care mă mișcam și în care mâncam, dar sunt sigur că au observat cu toții.
Erau câțiva dintre ei cu covid acasă la cei apropiați și a doua zi am fost din nou ceva mai slăbit, dar spre după amiază mi-am mai revenit puțin și am fost la acupunctură totuși. M-am bucurat că m-am văzut cu prietenii și am bifat unul din lucrurile pe care îmi doream să le fac, cu ajutorul Amaliei. Între timp și ea a revenit la sentimente mai bune și a reînceput să vorbească și să avem conversații normale. A făcut un pachet pentru Matei în care am contribuit și eu cu niște zacuscă și niște miere și am vrut să îi trimit și niște tincturi care poate să îl ajute la sănătate, dar a fost ceva muncă de convingere și cu ajutorul Mioarei am reușit să trimit două din cele trei pe care le cumpărasem, pentru că ea inițial nu era de acord. Pachetul a ajuns cu peripeții, pentru că șoferul a ajuns noaptea la Matei și nu a răspuns nici el, nici Amalia, la telefon, așa că a trebuit să se ducă după pachet cu o mașină în alt oraș. Matei pare că s-a adaptat cu viața de acolo, doar că i se pare cam frig […].
După aproape două luni de stat în București, chiar înainte de Sfânta Parascheva, am venit la Chirpăr la părintele. Joi pe 12 a fost ziua Amaliei și i-am luat 49 de trandafiri, printre care erau și câteva fire de floarea soarelui, și un tort. Mi-a mulțumit și a zis că nu trebuia și inițial nu s-a apropiat nici de flori, nici de tort, însă spre seară au venit Bogdan cu Cami și atunci a zis să le dea și lor tort și am cântat la mulți ani, dar nu a vrut să pună lumânări și apoi le-a dat și lor acasă și am mâncat și noi puțin. A doua zi am plecat spre Sibiu și apoi au urmat două zile de sărbătoare, așa că am fost destul de ostenit în aceste zile, cu mai puțin somn și un efort mai mare, că abia mergeam și abia îmi foloseam mâinile. Și noaptea când mai eram treaz, și la slujbă, gândul a fost mai mult la ce am de făcut ca să mă pregătesc de momentul în care o să cad la pat, să fac procuri, să fac analize, să depun un nou dosar la handicap, să le spun celor apropiați că probabil nu o să mai vin și așa mai departe. Am luptat eu cât am putut cu gândurile, dar mă copleșeau, așa încât am fost mai puțin prezent la slujbă și mai puțin liniștit. Interesant totuși că noaptea am foarte puține fasciculații, deși sunt mult mai slăbit fizic. Un alt lucru pozitiv este că am început să am vise mai liniștite, fără acele întâmplări care provocau frustrare în vis și încurcăturile aferente. Astăzi după slujba am mâncat niște struguri negri și m-am odihnit un pic și după aceea, deși nu am dormit, am fost mai bine. Deocamdată gândul este că mă mai duc la București doar pentru ca să fac dosarul de handicap, pentru că o să intru pe ultima sută de metri și nu o să mai pot merge și face mare lucru. Nu știu dacă va fi așa sau nu, însă aceasta este gândirea mea de acum și grija.
Mila Domnului în toate!
28.10.2023
A fost o perioadă cu slăbiciune mare și în care mai ales mâinile m-au lăsat destul de tare, că abia mai apuc lucruri și doar cu două mâini. Am avut zile în care abia țineam în mână periuța sau pasta de dinți. Și lingura cu greu o mai manevrez și de cele mai multe ori când mănânc cu ea, spre final îmi dă maica sau sora, când nu mai pot să adun ce rămâne în farfurie. Să mă duc la veceu noaptea este o mică aventură, care începe cu dezvelitul, se continuă cu efortul de ridicare în fund, culminează cu efortul de ridicare în picioare, care de fiecare dată și atunci și în rest este din mai multe încercări. Apoi încep să mă mișc ușor, ușor, spre ușă, pentru că am picioarele înțepenite și de obicei am o senzație stringentă că fac pipi și am emoții că nu mai ajung până la baie. Până la baie sunt două praguri pe care până acum le-am trecut cu bine. Sunt totuși atent și mă sprijin de tocul ușii când trec de ele. La final ajung în fața veceului și cu un mic icnet și cu sforțare, reușesc să bag degetul mare în pantaloni și să îi trag în jos ca să pot face pipi. De multe ori am fost la limită. Apoi încerc să îmi trag mai sus chiloții și pantalonii, ceea ce nu prea reușesc. Pe drumul de întoarcere sunt ceva mai atent la baie când cobor mica treaptă, că odată era să cad și să mă proiectez în ușa din față, care are geam. Apoi ajung la pat și mă trântesc pe spate, că nu pot să mă așez încet. Apoi duc ambele mâini la colțul pilotei, să o trag spre mine și după mai multe forțări reușesc să o trag peste piept. Ultima operațiune este așezarea corpului, care iarăși necesită un efort dacă vreau să mă întorc într-o parte, mă solicită la maxim și durează vreo două minute cu mai multe mișcări.
Mi-am dat seama că trăiesc în fiecare mișcare aproape la limita puterilor. Adică fiecare mișcare îmi solicită anumiți mușchi până la limita la care pot ei să ducă. Fie că duc lingura la gură, fie că mă ridic din pat, sau chiar și când merg sau îmi fac cruce, mișcarea picioarelor sau a mâinilor este la limita maximă a puterilor. Mă uit uneori la oameni cum fac diverse gesturi absolut firești, care pentru mine sunt lucrare de doctorat. Nu mă plâng, este doar o constatare. Zilele trecute a venit Andreea cu Narcis, cu soțul ei, și a avut dragostea soțul ei să mă ajute să fac duș și a fost prima oară când am fost spălat din cap până în picioare și ajutat cap-coadă să fac duș. Domnul să îi răsplătească, că mare pomană și-a făcut. Când mai făceam eu, abia reușeam să îmi dau un pic la subraț, pe piept, pe burtă, prin zona chiloților și pe picioare, cât de cât. Din punct de vedere tehnic se poate numi spălat, deși de fapt era o mângâiere vagă cu săpun. La fund eram nespălat cam de două săptămâni, că nu am mai reușit să ajung cu mâna ca lumea și abia dacă atingeam. Chiar mă gândeam cum să fac și Maica Domnului a trimis imediat ajutor. Iar astăzi după amiază m-a spălat chiar părintele din cap până în picioare.
Un lucru pozitiv este că am reușit să nu mă mai gândesc dacă mă îmbolnăvesc mai tare sau nu și iau fiecare zi ca atare. Îmi vin totuși constant gânduri despre ce ar trebui să fac ca să mă pregătesc pentru etapa următoare. Părintele a zis că nădăjduiește că mă voi face bine. Și eu știu și cred că Dumnezeu poate în orice clipă să schimbe cursul lucrurilor, dacă este spre folosul meu sau al cui a rânduit. Doar sunt atâtea minuni de vindecare minunată, nu doar în Evanghelie, ci și în jurul nostru. Cum să nu cred că se poate? Am trăit și eu atâtea minuni. Deocamdată nu s-a întâmplat, deci mergem înainte. Știe Dumnezeu mai bine ce ne este de folos. De ceva vreme, probabil vreo două săptămâni, constat că nu mai am fasciculații decât foarte vagi sau deloc. Sper că e ceva bun totuși. Pe brațe și pe umeri nu mai am mușchi aproape deloc, sunt doar oase.
Am vorbit cu părintele și am întrerupt tratamentul cu antibiotice, că e clar că nu Borrelia a fost cauza și în scurt timp o să opresc și celelalte suplimente de curățire, că se termină luna octombrie și, dacă nu se întâmplă ceva măreț, probabil la sfârșitul sticluței cu cannabidol o să întrerup și asta că nu am văzut efecte pozitive în afară de oprirea fasciculațiilor, care nu știu de la ce e.
Ștefan și Matei sunt ca și până acum, Matei cu facultatea și Ștefan cu jocurile pe calculator și cât de cât cu școala, că măcar se duce la ore. Se pare că nu îi convine la liceul pe care l-a ales și Amalia a încercat să îl mute, dar nu a reușit […].
Cu toate astea mă bucur de fiecare zi, am o stare bună și sunt destul de vesel și chiar glumesc cu situațiile. Foarte mare dar de la Dumnezeu, să am așa o stare care să nu mă tragă în deznădejde, sau tristețe, sau mai știu eu ce. Mai mult mă doare pentru ceilalți, pe care îi văd că suferă sufletește.
Au ieșit ceva scântei zilele astea și între părintele și maica, semn că și sfinții sunt tot oameni.
Încep din ce în ce mai mult să las lucrurile în voia Lui Dumnezeu și să reușesc. Mila Ta, Doamne, mă va urma în toate zilele vieții mele!
21.11.2023
A început Postul Nașterii Domnului. Hristos Se întrupează din nou, din dragoste pentru noi, păcătoșii. Și noi ne vedem de ale noastre, ne bălăcim în patimi și suntem departe de a ne purta ca și cum Dumnezeu S-a făcut om pentru mântuirea noastră. Mie unul îmi este rușine, dar nu pot spune că mă port altfel.
Zilele trec una câte una și spre Slava lui Dumnezeu eu le iau ca atare și fac ce pot în fiecare zi. În unele zile pot ce mai pot să fac și în alte zile nu pot nici măcar cât pot de obicei. Partea bună este că nu mă stresez și nu mă consum. Am început să mă gândesc din când în când, ca să nu zic că să visez, că fac flotări și merg cu bicicleta și am așa, uneori, o stare de bine și de pace. Știu că Dumnezeu, dacă îmi este de folos, mă poate ridica oricând. Puterile mi-au mai slăbit și am scăpat deja două periuțe pe jos în două săptămâni și în picioare mi-a cam slăbit puterea. Cea mai grea lovitură din ultima vreme este că în ultima săptămână sau două nu prea mai pot să dorm noaptea și apuc să dorm doar patru-cinci ore pe noapte și asta mi-a secătuit puterile destul de repede. E ceva de la medicamente, sau nu îmi dau seama ce, pentru că, deși îmi este somn și am ochii grei, sunt treaz și până pe la ora 4, sau alteori chiar până la ora 7 dimineața reușesc să dorm doar o oră jumate, două, și abia de dimineață până pe la 10 reușesc să dorm mai continuu. Până zilele trecute m-am descurcat destul de bine și am fost relativ vioi, deși se simțea că am slăbit, dar astăzi deja abia mai merg la modul propriu, abia mai reușesc să fac pași și nu am reușit să mănânc singur. Oricum în ultima vreme cu mâncarea am fost cam jumate-jumate, în sensul că am fost hrănit cam tot de atâtea ori de câte ori am reușit să mă hrănesc și eu singur și când mâncam eu, oricum spre sfârșit mă ajuta cineva. La spălat ultima redută este spălatul pe dinți, în rest nu mă mai spăl deloc și pe dinți destul de greu și nu mai ajung peste tot. Duș îmi face părintele o dată pe săptămână și pe față mă spală sora Elena, o dată la două zile.
Tocmai mă gândeam zilele astea că nu am mai căzut de mult timp și duminică am reluat firul căzăturilor. Eram după somnul de după amiază și eram cam slăbit și când am vrut să mă ridic m-am dus în față și am dat cu capul de patul din fața și apoi cu obrazul de podea și a făcut trosc un pic și la gât, dar din fericire nu am văzut urmări și nu am avut dureri. Nu puteam să mă mișc și să mă întorc și când încercam eu acolo a apărut din senin maica să mă ridice. Zice că a venit din bucătărie, dar mie mi s-a părut că a venit din camera din față, pentru că nici nu mi-am dat seama cum a ajuns așa de repede. Azi am fost pentru evaluare cu zugravul la școala din Săsăuș și pentru că era iarbă și câteva buruieni și terenul denivelat, am mai căzut o dată, dar m-a amortizat Narcis, care mă ținea, și abia dacă am atins pământul.
Astea sunt părțile mai grele cu care trăiesc în fiecare zi, dar mărturisesc că în suflet și în minte sunt vesel și destul de destins și nu mai am nici acele gânduri că o să cad, sau mai știu eu ce. Glumesc, fac mișcare și mă bucur uneori de câteva momente în care am timp să mă uit la peisaj, sau în care mă bucur de o rugăciune, sau un lucru din preajmă.
Acum grija mea principală este rugăciunea pentru Matei și pentru iertarea păcatelor mele și pentru Amalia și Ștefan și toți cei pentru care mă rog. Parcă văd din ce în ce mai mult suferința oamenilor și îmi pare rău și nu știu cum să fac să îi ajut și mă rog pentru ei. Îmi cam fuge mintea de la rugăciune în continuare și de cele mai multe ori rugăciunea merge în paralel cu moara gândurilor și o fac mai mult mecanic.
Urmează o ultimă vizită la București pentru a obține referatul de la neurolog pentru handicap și apoi sper să reușesc să obțin un certificat definitiv. O să îmi iau la revedere de la mai multe persoane și de la firmă și o să mai merg la notar să fac niște ultime procuri și să trec terenul de la Berceni pe numele Amaliei.
Nădăjduiesc în ajutorul Domnului să le rezolv pe toate cu acest drum.
27.11.2023
A doua zi după ce am scris am avut o noapte de pomină, în care, după o mică repriză de nesomn și o scurtă repriză de somn, m-am trezit și îmi venea stringent să mă duc la baie, dar picioarele nu mă țineau și nu am putut să mă ridic nici după 7-8 încercări și în cele din urmă, când am văzut că se îngroașă gluma, am mai încercat o dată și am împins tare în picioare și m-am aruncat în față. Deși căzusem, am reușit să mă așez în genunchi și să mă ridic și am pornit spre ușă cu emoții mari, că mă scăpam pe mine și până la urmă nu am mai putut să țin și colac peste pupăză m-am și dezechilibrat și am căzut pe spate pe patul din față. Slavă Domnului că am putut să apăs cu piciorul pe sonerie și a venit sora Elena și m-a ridicat și m-a ajutat să mă duc în baie să mă spăl și apoi să mă îmbrac. A doua zi am plecat spre București cu Dorian și altă zi obositoare. Și au fost așa câteva zile, în care abia mă mișcăm. Prima zi după ce am venit am fost la notariat să rezolv cu procurile și am reușit. Dimineața a venit Mihaela pe la mine și m-a ajutat cu toate cele necesare și ne-am văzut după câteva luni, pentru că dacă nu am mai avut mașină nu am reușit să ne vedem. Pe seară am fost să mă văd cu Cosmin, un partener care m-a tot ajutat și s-a interesat despre mine, și cu Simona, prietena noastră de demult care ne-a ajutat foarte mult pentru firmă, și a venit și Carmen. Am stat de vorbă despre generalități și despre copii și alte subiecte, dar nu au intrat în detalii în ceea ce mă privește. A doua zi după ce am venit am fost la spitalul Elias și am rezolvat cu ajutorul lui Dumnezeu și actele medicale pentru handicap. De acolo am fost la firmă pentru o ultimă întâlnire cu colegii și au venit și cei care mă cunoșteau și cei care nu mă cunoșteau, câțiva dintre ei. A fost o atmosferă destinsă, veselă, și toate au decurs lin și în pace. Sâmbătă am reușit să fac pomenire pentru mama de opt ani la cimitir, cu verișoarele, și apoi am mers la restaurant și am stat de vorbă. Pe seară a venit Mioara pe la noi, că și ea voia să mă vadă. Programul a fost destul de alert, pentru că urma să plec marți dimineață, însă sâmbătă după amiază m-a sunat părintele să mă întrebe dacă mai pot să stau până la sfârșitul săptămânii, căci urmează să se mute la noua mănăstire și să poată elibera camera și să nu îi încurc, să aibă și grija mea. Bineînțeles că nu a zis cu aceste cuvinte. Dau slavă lui Dumnezeu, pentru că inițial intenția dumnealui era să se mute la primăvară și mă gândeam că nu o să mai prind momentul inaugurării și acceptasem liniștit că aceasta este voia Domnului. În fond, eu am făcut pentru Dumnezeu asta, nu ca să văd eu. Și uite că a rânduit Dumnezeu nu doar să văd, ci și să locuiesc acolo de săptămâna viitoare. Duminică dimineață am fost la Cernica la Sfânta Liturghie cu Andrei, prietenul meu, și am reușit să trec și pe la Sfântul Calinic și pe la Sfântul Gheorghe de la Cernica. Astăzi este luni și am fost la dentist, după ce dimineață a venit doamna Mariana să mă vadă și să mă ajute cu nevoile mele.
De vreo două nopți am dormit ceva mai bine și mi-am mai revenit puțin și am prins puțină putere față de săptămâna de dinainte. În continuare am nevoie de asistență cam la orice activitate, în afară de mersul prin casă și la veceu. Săptămâna trecută m-a ajutat Amalia și m-a spălat de sus până jos. […].
În seara aceasta am avut o mică întâmplare, când am vrut să îi zic ceva lui Ștefan și am fost până la el la cameră și stăteam lângă ușă să aștept să îi pot zice ceva și la un moment dat, chiar când a întors capul, mi-a venit brusc să strănut, deși nu îmi era frig, sau nu înțeleg de ce, dar așa rânduit Dumnezeu și am dat cu capul de tocul ușii și apoi cu o mișcare demnă de cel mai rapid karatist am ricoșat pe spate și m-am întins cât eram de lung și am dat cu capul de podea, de gresie, în hol. Ștefan a sărit imediat de pe scaun și cred că s-a speriat și a venit să mă ajute, deși nu arăta că e speriat. Nu a putut să mă ridice până la capăt și am chemat un vecin. Așa a rânduit Dumnezeu, probabil ca să intre și Ștefan mai direct în atmosfera mea de zi cu zi. I-am tot propus să stăm împreună o oră, două, dar momentan nu a vrut. Chiar în prima seară când am venit am stat de vorbă cu el împreună cu Amalia să îi spunem despre faptul că boala mea nu are vindecare. Până acum nu am reușit să stau de vorbă cu Amalia sau cu cineva care să mă informeze despre cum a primit această veste, dincolo de aparențe, pentru că în rest nu spune nimic.
Apropo de căzătură, cum spuneam și mai demult, orice pas poate fi ultimul.
[…]
Puterile mele sunt cam stinse și sper să trec cu bine de aceste zile la București și să ajung într-un mediu mai sigur și cu mai puține activități, înapoi la Săsăuș, și să trec la faza de rugăciune mai intensă și să las deoparte grija de pe lumea asta, că am cam rezolvat ce aveam.
Așa că o să las deoparte și acest jurnal foarte probabil și pentru că nu mai pot corecta și pentru că degetele nu prea mă mai ajută să manevrez telefonul. Dacă voi mai putea, voi mai încerca un episod sau două, probabil la intervale ceva mai lungi.
Acestea fiind zise, vă rog încă o dată să mă iertați pentru toate câte am greșit și nădăjduiesc în mila Domnului să ne primească pe toți în rai și să ne spele păcatele mărturisite duhovnicului și să aibă milă și acolo unde poate ne-au scăpat, sau nu am avut curaj să le spunem.
Doamne miluiește!!!
11.12.2023
Întrucât am prins puțin internet, am zis să mai scriu o pagină la jurnal.
În seara în care am scris ultima oară a venit Dorian și am închis jurnalul de până acum cu semnătură, ca să fie foarte clar ce am spus și ce nu am spus, să nu poată fi modificat.
Pe 30 noiembrie, de Sfântul Andrei, am zis să merg la biserica de care aparțineam, la Dristor, că acolo sunt moaștele Sfântului Andrei și am fost la Sfânta Liturghie cu niște foști vecini, tineri căsătoriți cu copil. Ei au întârziat să mă ia dimineață și am rugat-o pe Amalia să mă ducă și, după o mică lecție pe care mi-a dat-o, m-a și dus. Am stat la Sfânta Liturghie și m-am împărtășit cu bine și la sfârșit am luat câteva candele și am vrut să plecăm. L-am rugat pe Olivian, vecinul meu, să le aprindă și după ce le-a aprins, la mine s-a stins lumina, adică am căzut și mi-am pierdut cunoștința. Când s-a întors de la locul unde a aprins candelele m-a găsit pe jos. Se pare că încă vorbeam și eram aparent conștient, că m-a dus acasă la Amalia care, când a văzut că eu sunt cam aiurit în vorbă, m-a dus la spital la Bagdasar, unde de altfel m-am și trezit după câteva ore din care nu îmi aduc aminte nimic. Am căzut pe spate și m-am lovit la cap și nu îmi aduceam aminte nici măcar dacă m-am împărtășit sau nu, știam doar că am fost la biserică și apoi m-am trezit direct la spital, pe targă la urgențe. Mi-au făcut toate investigațiile și a rezultat că nu am nimic. Se pare că sunt tare de cap, Slavă Domnului. Nu știam nimic, apoi am aflat că era Amalia cu mine și erau și cumnații acolo.
Dimineață venise tatăl lui Olivian și mi-a adus un cărucior cu rotile împrumut, pe care urma să îl iau la Săsăuș. A doua zi, am stat cuminte în casă și eram slăbit și mergeam greu și doar cu ajutor. Am pus pampers în seara când am venit de la spital și am rămas cu el până sâmbătă dimineață, când am plecat împreună cu cumnații la Săsăuș. Am ajuns pe seară și pregătirile pentru inaugurarea noii mănăstiri erau în toi și s-au terminat seara târziu și am participat la prima slujbă în biserică. A doua zi a fost prima Sfântă Liturghie și biserica a fost plină. Toate zilele din următoarea săptămână au fost cu multă treabă pentru părintele și maica, iar pe mine sora Elena m-a ajutat să despachetez și să mă instalez în noua cameră. Înainte de Sfântul Nicolae, Părintele a fost cu călugării la Mitropolit să ia binecuvântare pentru ca ei să locuiască la Chirpăr în locul lor și până la urmă au și primit binecuvântarea. De Sfântul Nicolae și după s-au mai făcut niște amenajări, a pus părintele icoane, s-a instalat catapeteasma provizorie până la pictarea bisericii și până sâmbătă seara erau instalate și instrumentele de sonorizare și clopoțelul și toaca și erau toate gata pentru slujbă. Duminică dimineață slujba a început la ora obișnuită și a decurs normal.
Eu depusesem actele pentru agravare la handicap și am primit între timp un telefon vineri să vin luni, pe data de 11 decembrie, la București, pentru ancheta socială. A rânduit Dumnezeu că Andreea cu Narcis au mers la Argeș și am mers cu ei și o să mă întorc tot cu ei și până acolo mă duce colegul meu Marius și tot el m-a și luat. Astăzi a venit ancheta socială și am rezolvat și la comisie o să meargă doar Amalia.
Eu acum merg greu, dar mă mișc prin cameră singur și până la baie în timpul zilei. Noaptea vine și mă ajută sora Elena să merg la baie și tot ea mă îngrijește toată ziua și îmi dă să mănânc, pentru că nu mai mănânc singur. În continuare nopțile sunt mai mult treaz și dorm un pic mai bine decât înainte, dar maxim 6 ore pe noapte. Probabil este somnul mai adânc, pentru că mă trezesc destul de bine, adică în general am putut să îmi folosesc puterile pe care le mai am. Cu ridicatul de pe scaun este la limită, adică pot să mă ridic, dar cu greu și cu atenție. Din pat mă pot ridica destul de rar și doar ziua, când sunt mai antrenat, adică o dată sau de două ori pe zi, în rest tot timpul doar cu ajutor. De la o vreme am simțit că îmi este greu să țin și capul drept, mai ales atunci când mă spăl pe față și stau aplecat, spre sfârșitul operațiunii dacă vreau să ridic capul îmi este greu. Mi se mai întâmplă și când stau cu capul aplecat spre telefon sau la rugăciune în biserică și vreau să îl ridic, îl simt greu. Și la gură, la vorbire, uneori simt că limba este grea și gușa parcă mă ține și nu vrea să se miște ca lumea și fac eforturi pentru a vorbi normal. Am avut de mai multe ori cârcei la umeri și chiar la abdominali, chiar dacă nu foarte des. Uneori am câte o respirație sacadată, așa ca atunci când ești după plâns, deși în rest respir normal. Dacă fac vreun efort mai mare, de exemplu dacă îmi fac de trei ori la rând cruce sau dacă citesc ceva mai mult la strană, am momente când rămân fără răsuflare și trebuie să iau o pauză ca să respir. Când stau culcat pe spate și mă relaxez și sunt aproape să adorm, simt așa că e ceva care acoperă ușor traheea, ca atunci când sforăi, probabil că se micșorează debitul de aer respirat. La mănăstire stau la etaj și am stat mai mult în cameră, pentru că în anumite zile nici nu s-a făcut slujbă, pentru că era plecat părintele, iar atunci când s-a făcut am coborât și sunt ajutat de două persoane, pentru că nu sunt balustrade și oricum sunt destul de slăbit în picioare.
Gândul meu este să reușesc să trec cu bine pe picioare aceste sărbători și, după aceea, mila Domnului. Probabil în acest ritm nu voi mai prinde Paștile.
Și în mijlocul tuturor acestor evenimente, din grabă era să uit să consemnez o minune. A doua zi după Sfântul Nicolae, de Sfânta Filofteia, m-am trezit pe la ora 10 și a venit sora să mă întrebe dacă sunt bine și am zis că mai stau în pat și m-am întors cu fața în sus și am intrat brusc într-o stare de pace deplină. Gândul acela care fuge tot timpul nu mai era, era doar o stare de pace și liniște și bucurie, în care nici la corp nu eram prea atent, ci doar mă bucuram de starea aceea și îi mulțumeam lui Dumnezeu pentru ea. Am stat așa, în starea de pace și bucurie, vreo două ore fără să mă grăbesc la treburile zilnice și am căutat să o primesc în inimă și în trup, ca să mă pătrundă și să rămână în mine, poate chiar să mă vindece și sufletește de neliniște și trupește de boală. A venit fără să fac niciun efort și fără să caut asta. De obicei făceam o relaxare conștientă și ajungeam cel mult să îmi liniștesc puțin gândurile și să îmi relaxez corpul. Acum au fost două ore de bucurie nespusă și parcă aveam și așa, puțin, o lumină, deși eram cu ochii închiși. După acele momente absolut superbe și deosebite, am fost într-adevăr mai împăcat și mai liniștit și am reușit să mă deconectez mai mult de la grijile mele și de la alergătura gândurilor și să fac totul mai în tihnă, inclusiv rugăciunea. Așa o stare ca atunci nu am mai avut până acum. Nu mai voiam nimic, ci doar eram în pace și mă bucuram de ea. Cam așa cred că este pacea de la Dumnezeu pe care o cerem în rugăciuni la slujbe.
Slavă Domnului pentru toate!
14.12.2023
La analizele de sânge pe care le-am făcut în ziua când am fost la București am constatat cu surprindere cum creatinkinaza a scăzut de la 380 la 280, în condițiile în care limita de normalitate 200. Cred că este o veste bună și Mioara mi-a zis că asta ar putea însemna că s-a oprit degenerarea musculară. Inițial am fost rezervat în a mă bucura, dar apoi am trăit un pic și momentele de bucurie, dimineață după ce am văzut mesajul. După aceea mi-au venit gânduri cum să împărtășesc altora cum m-a miluit pe mine Dumnezeu și m-a făcut bine, dar am alungat aceste gânduri cu miros de slavă deșarta. Oricum, întâi să se dovedească pe deplin procesul de oprire și apoi mai vedem.
Astăzi m-am trezit mai târziu, după ora 12:00, pentru că a fost ceva zgomot dimineață, au făcut ceva reparații. După cele obișnuite, cu băut apă, spălat, luat anafură și mâncat niște fructe, am ascultat colindul “În coliba întunecată”, pe care îl văzusem acum câteva zile și mi-am adus aminte ce frumos e și când am ascultat am început să plâng și am trăit adânc cuvintele lui și starea pe care o descrie. Minune mare de la Dumnezeu! Și am simțit cât de mic sunt și de întunecat și cât de mare este dragostea lui Hristos pentru oameni, că deși suntem niște lepre, vine la noi și ne mângâie cu astfel de bucurii. El ne mângâie și noi Îl lăsăm să Se nască în peșteră. Și cu gândurile acestea și cu colindul am plâns vreo oră fără să mă satur. A fost un plâns de bucurie și de înțelegere și de trăire a venirii lui Hristos, sau a harului peste mine.
Mare ești Doamne și minunate sunt lucrurile Tale și nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale!
31.12.2023
Și iată că a venit sfârșitul anului decisiv, după cum spuneam la început de an.
A fost un an foarte greu din punct de vedere fizic și cu încercări repetate și profunde la nivel mental și spiritual. Cu toate încercările din cursul anului, puterile au slăbit constant. Pe de altă parte, din punct de vedere sufletesc și al stării mele interioare de bine, a fost probabil cel mai bun an din viața mea. Am fost permanent vesel și în cea mai mare parte fără apăsare sufletească. Deși mi-au tot venit gânduri că o să cad, că o să ajung la pat cu pampers și altele de acest gen, le dădeam la o parte. La început mai greu și, pe măsură ce a trecut timpul, din ce în ce mai ușor; spre sfârșitul anului aproape că nu mai veneau. Scăderea constantă a puterii, indiferent de ceea ce făceam, m-a făcut ca în septembrie să iau decizia de a nu mai face alte încercări de tratament, dacă nici cele trei pe care le-am început atunci nu vor da roade. Am făcut acele terapii cu biorezonanță și noua metodă de acupunctură vreo lună și jumătate și am luat tratamentul cu CBD și vitamina D3 vreo trei luni. După perioada din preajma zilei mele de naștere, când a fost acea scădere bruscă a puterii, după o perioadă bună, am zis că nu mai are rost și la jumătatea lui octombrie am plecat spre Chirpăr la mănăstire și am luat decizia de a nu mai veni la București decât pentru dosarul de handicap, ceea ce am și făcut la sfârșitul lui noiembrie. Eram slăbit fizic și cu toate lucrurile așezate, inclusiv dosarul de handicap și cumpărat pampers, când am venit la noua mănăstire la Săsăuș, pe 2 decembrie. Lucrurile păreau clare și nu prea mai credeam în vreo posibilitate de tratament, ci doar în faptul că Dumnezeu poate oricând să facă o minune.
Și minunea oarecum s-a întâmplat, încât la vizita fulger de pe 11 decembrie la București pentru ancheta socială a zis Amalia să fac analize și a apărut acel indiciu cu scăderea dramatică a creatinkinazei. Apoi a venit acea dimineață cu pacea dumnezeiască și după aceea m-am simțit din ce în ce mai bine. Am prins ceva puteri și am început să mă pot ridica singur din pat, după ce am pus încă o saltea deasupra. Și a fost și vreme frumoasă și pe scurt au început să apară semne fizice pozitive în simțirea mea și în puteri. Așa că astăzi, în ultima zi a anului, mă gândesc că degenerarea s-a oprit și am început deja procesul de recuperare și aceasta este starea mea mentală. Sunt conștient că este puțin hazardat să trag concluzia atât de repede, dar vreau doar să consemnez că așa simt și gândesc în acest moment, la sfârșit de an. Deocamdată nu am zis la nimeni, decât părintelui, și aștept până în luna martie pentru a valida ceea ce simt acum. Între timp o să fiu atent, pentru că încă puterile sunt totuși scăzute, mai ales în mâini, când nu mai pot să țin nici telefonul să îl bag în buzunar, dar și în picioare, pentru că urc și cobor cu dificultate scări și atunci când merg este o doză destul de mare de nesiguranță în echilibru. Am început ca atunci când fac mișcare pe prispă afară să am privirea îndreptată înainte și nu în jos cum era până acum. Din acest motiv voi fi precaut în continuare, pentru că în caz de cădere sunt ca un sac și nu mă opresc. Am avut aceste experiențe cu căderi și e bine să țin seama de ele, că orice pas poate fi ultimul. În suflet am o bucurie și o pace adâncă și am început să am și spor un pic mai mult la rugăciune.
[…]
Au fost și doi colegi pe la mine, Marius de la Târgu Jiu și Alex; și a fost și Iuli, prietenul meu, cu Doinița și Adrian.
Întâmpin anul 2024 cu optimism și cu o stare interioară de bine și cu un început de reviriment în starea mea fizică.
Acum mă tratez cu liniște și rugăciune. Am depășit bine din punct de vedere fizic cele patru zile de sărbătoare din preajma Crăciunului, cu ceva mai puțin somn.
Dau slavă lui Dumnezeu pentru toate câte mi-a dat și, orice va fi, Îi mulțumesc din suflet pentru tot ce simt, pot, sunt și voi fi. Ceea ce am este de domeniul trecutului și în curând se va rezuma strict la ce am în cameră la mănăstire.
Să ne dea Dumnezeu un an cu pocăință, smerenie, pace în suflet, nădejde și credință nestrămutată în Dumnezeu!
Mila Ta, Doamne, mă va urma în toate zilele vieții mele!
Amin!