Orice gând am, sau orișice dorință,
Vine din mine și din a mea ființă.
De e spre bine sau e spre ceva rău,
E cârma ce croiește drumul meu.
La început pofta umbla lejeră
Și alerga după câte-o himeră.
Atunci, la cald, părea c-așa sunt viu,
Dar mai apoi în suflet îmi rămânea pustiu.
Orice tramvai ce se numea dorință
Se transforma curând în trebuință
Și mai apoi, de nu o împlineam,
De lipsa ei adesea sufeream.
Când țineam post și nu mâncam bucate
Am învățat că și așa se poate,
Că pot decide ce fac și ce aleg
Și consecința tot eu o s-o culeg.
Am constatat că poftei de-i dau curs
Apoi vine durerea ca un urs
Morocănos și-n loc de fericire
Mă vatămă chiar propria dorire.
E-adevărat, la început m-am abținut mai greu,
Dar dac-am avut curaj și am înaintat mereu
Ca Făt-Frumos am biruit pe zmeu
Și am eliberat sărac sufletul meu.
Cu fiecare zi de post, cu rugăciune,
Puterea mi s-a întărit și prin minune
Viața mi s-a schimbat: am început
Să rup câte un lanț, cum am putut.
Am renunțat la câte-un gând, la judecată,
Păreri, dorințe, la pofta necurată,
Am agățat în câte-un cui pe fiecare
Și-am învățat, încet, încet, să am răbdare.
Am vrut să mă eliberez de vălul care
Acoperă de obicei pe fiecare
Făcându-ne să cugetăm că fericirea
Este atunci când îți plinești dorirea.
Iluzie deșartă! Și totuși, rar eu am văzut
Om să se fi săturat de-atâta vrut.
E un vârtej cumplit numit dorință
Care te-atrage într-o adâncă neputință.
La mine-a fost doar școala, aveam să fiu
Trimis la „facultate” mai târziu …
Cei dragi, pe rând, încet, s-au depărtat
Și fiecare o altă cale a urmat.
Ca lepădarea de sine să fie mai deplină
O încercare și mai grea avea să vină
Și am primit în trup o boală mai ciudată,
Pe cât de specială, pe-atât de minunată.
Cu fiecare deget, cu fiecare mână,
Am pus în câte-un cui puterea și voia în țărână …
O tastă … furculița … un telefon … paharul …
Am învățat că nu sunt drepturi, de Sus este tot darul!
Ședință mâine? Planuri? Sau poate o vacanță?
Ca fumul sunt și noi, amară ignoranță,
Uităm de unde vin, le luăm și tot mai vrem …
Alergătura asta … vârtej … groapă … blestem …
Da, nu-i ușor, nici eu prea bine n-am știut
Ce-nseamnă lepădarea. Mărturisesc c-am vrut
Să merg după Hristos și atunci crucea mea
Am apucat-o strâns și m-am unit cu ea.
Să nu mănânci ce vrei, să nu mai crezi că ai dreptate,
Să nu mai vrei orice, doar pentru că se poate,
E-un exercițiu bun. Gândește-te: că vezi, că faci un pas,
Că mergi la baie, un prieten, acestea ți-au rămas.
Nu e deloc puțin, ce ai, ce poți, toate-s un dar,
Iar când renunți de bunăvoie la ceva nu-i în zadar,
E jertfa ta pe-altarul cel nevăzut al conștiinței
Care deschide ușa fericirii: cheia recunoștinței.
Eu sunt acum pe cruce, la propriu și la figurat,
Piroane n-am, dar neavând putere sunt legat
Și de aici, paradoxal și sincer, ce simt mărturisesc:
Am învățat atât de multe despre viață și … zâmbesc!
Acum îmi pare simplu: să nu mănânci o prăjitură,
Să nu te tulburi, să ierți, să n-o mai iei pe arătură .
Totul începe și stă în propria voință:
Să pui câte ceva în cui, având nestrămutat credință.