Când Hristos a înviat
Lumea-ntreagă s-a schimbat.
Cele vechi s-au transformat
Un sens nou au căpătat.
Moartea – poarta veșniciei,
Mila – cheia Împărăției,
Unul mic – Însuși Hristos,
Care din beznă ne-a scos.
Crucea, jertfa, răstignirea,
Semnific-acum iubirea
Lui Dumnezeu pentru om
Din care să învățăm
Și noi a ne lepăda
De “eu”: “fie voia Ta”!
Când primești tot cu răbdare
Afli-o dulce alinare!
Ești primul? Păzea! Mândria
Să nu-ți surpe bucuria!
Cei din urmă, ca tâlharul,
Să ia înainte Darul …
Uneori poate fi bine
Să fim și noi cum e un câine,
Precum Cananeeanca atunci când a primit
Firimituri din Har și s-a mărit.
Așa a fost și cu o desfrânată,
S-a umilit și-a fost de Domnul lăudată.
Și iată cum, cu lacrimi și credință,
Un “câine” poate obține biruința.
Între apostoli primul, temelie,
Petru, simplu pescar, avea să fie …
Chiar el, cel ce s-a lepădat
Și n-a crezut că Domnul a-nviat!
Cântând frumos de dimineață,
Oricare pasare ne-nvață
Peste măsură să nu ne-ngrijorăm
De ce-o să fie, sau ce o să mâncăm.
În lume era “fericit” bogatul
Și nu-i păsa cât suferea săracul
De lângă el. Apoi, în veșnicie,
Exact pe dos le-a fost dat ca să fie.
Căci fericirile și ele s-au schimbat:
Averea, gustul, faima, nu duc la Împărat.
Să fii smerit și blând, sau să primești ocara,
E calea cea mai bună ca să câștigi comoara.
Ce bagi în gură, sigur, și asta-i important,
Dar am aflat că este cu mult mai relevant
Ce spui, ce faci, mai clar te caracterizează,
Te face de rușine sau te înnobilează.
S-a transformat o lume-ntreagă,
Mai mult decât se poate ca omul să-nteleagă …
Se uită fiecare: “Eu sunt la fel? Eu m-am schimbat?”
Hristos ne cheamă … Adevărat a înviat!