Jurnal de călătorie – 2022

11.01.2022

Și iată că au dispărut acele zvâcniri pe care le mai aveam în momentele de relaxare și rugăciune. Mila Domnului, probabil în urma spovedaniei […]

Cum spuneam, mă uit în jur și văd foarte multă suferință. Mai ales în ultimele săptămâni, am simțit mult mai mult acest lucru la oamenii din jurul meu. Mă uit, văd cum suferă, cum nu acceptă, nu caută pe Domnul sau nu își schimbă obișnuințele și cum suferă profund. Caragiale, săracu, ne-a spus; Einstein, la fel; Hristos!!!… Dar noi oamenii suntem atât de îndărătnici, de prinși în mrejele diavolului, că nu vedem, nu auzim, suferim în propriul nostru suc, exact ca în matrix, ne hrănim ego-ul și patimile cu propria suferință. Jalnic…

Nu că eu am scăpat… poate m-a miluit Domnul și am înțeles ceva, am primit ceva mai multa putere… Dar sunt la fel.

Chiar acum mi se pare mai ușoară crucea mea decât a multora. Vedem mai târziu ce va fi. Cert e că toți căutăm plăcerea și să ne fie ușor, dar exact asta e capcana! Crucea e calea și nu e niciodată ușoară!

O, Doamne, deschide-ne nouă ochii inimii!

Am decis să lupt cu patima judecării altora. Mă pedepsesc când judec pe cineva. O palmă, mă ciupesc, mușc limba, ceva să simt, să mă trezesc din nesimțirea care mă copleșește. Cu mândria, mânia, altele, mai încolo, că nu pot cu toate odată.

Lupt cu gândurile mele. Să pot să mă fac mic și să Îl las pe Hristos să crească în mine, cum a făcut Sf. Ioan Botezătorul. Asta e calea către Domnul.

Mare ești, Doamne, și minunate sunt lucrurile tale și nici un cuvânt nu este îndeajuns spre lauda minunilor Tale!

 

20.01.2022

A trecut o săptămână plină de evenimente.

Printre cele mai importante pentru mine sunt faptul că mi-a slăbit destul de accentuat mâna dreaptă și mai ales faptul că am început să simt și în stânga slăbiciune și să nu mai pot face anumite lucruri, cum ar fi să desfac dopul unei sticle care e mai strâns. De asemenea, a început să se simtă parcă un pic mai tare și în picioare slăbiciunea. A fost așa, parcă, o alunecare de câteva grade în slăbiciune, pe fondul unui somn ceva mai superficial, pe care eu l-am pus pe seama acelor medicamente americane, care îmi dau foarte multă energie. Am avut nopți în care nu am dormit foarte mult și totuși m-am trezit energic, în sensul de poftă de viață și de mișcare, chiar dacă pe fondul acestei scăderi de putere. Adică nu am simțit atât de mult lipsa acupuncturii în energia vitală, cât am simțit pofta de viață și de a face lucruri.

Un alt eveniment important a fost faptul că am avut o consultație la doctorul care face terapie cu albine și lipitori și care, în mod paradoxal pe fondul acestei slăbiciuni și al unei presiuni psihologice pentru mine, pe fondul întrezăririi momentului când nu o să mai pot merge sau ține lucrurile în mână, mi-a dat o speranță. Dânsul a spus că se poate trata această boală și nu numai atât, a fost primul doctor, în afară de cei doi călugări, care a spus că se poate și reveni, adică recăpăta capacitatea fiziologică de mișcare, nu doar să încetinești boala. O să încep probabil de luni această terapie și el mi-a mai recomandat și ceva cu laser și frecvență, încă două aparate cu care să fac tratament. Pe primul loc însă nu a pus nici laser, nici terapia cu albine, ci a pus o carte pe care mi-a sugerat să o citesc și pe care am început-o, despre terapia minții, a minții viciate de obiceiuri și credințe negative impregnate în subconștient, care el spune, adică autorul, că vindecă majoritatea bolilor care sunt psihosomatice. Nu am mai găsit în română cartea și am găsit în engleză un PDF, însă este destul de greu de citit, pentru ca are termeni pe care nu îi cunosc. Nu neapărat medicali, cât folosește un limbaj mai sofisticat și am parcurs un sfert din ea, deși o am de aproape o săptămână.

Acum sunt în spital la Balotești, la doctorul neurofiziolog pe care mi l-a recomandat o altă doctoriță, care mi-a făcut din nou investigații și ceva stimulări electrice și magnetice pentru mâini și picioare. Tot dânsul mi-a făcut acel scor care se face pentru bolnavii de SLA și a ieșit 39 din 49-50 sau cât e maxim. În general am luat 4 din 5 pe partea dreaptă, iar la mână și deget am luat un 1 sau un 2. Am avut șansa să stau într-o cameră singur de ieri până azi și a fost bine și în liniște. Inițial eram în cameră cu încă doi băieți și televizorul la care se uitau mă bruia, nu mă puteam concentra nici la citit, nici la altceva.

Acestea fiind zise, trag un pic mai mult de picioarele mele ca să merg înainte, dar asta voi face până în ultima clipă, cu nădejdea permanentă că Dumnezeu știe și va rândui ce e bine, atât pentru mine cât și pentru noi toți. Măcar să vrem noi să Îl ascultăm.

Doamne miluiește!

 

02.02.2022

A trecut ceva vreme de când nu am mai scris… Mă rog, scris e un fel de a spune, pentru că de fapt dictez, că dacă ar trebui să scriu, cum scriu acum ar dura foarte mult.

După ieșirea din spital nu pare că am obținut mare lucru, în sensul de recomandări sau sfaturi. Se confirmă diagnosticul și cam atât. Există un medicament omologat, pe care mi l-a recomandat din nou și de care știam.

Am avut o bucurie nesperată de a sta o seară împreună cu Ștefan. A venit prima oară să stea peste noapte la mine. Ne-am uitat la un film, am început un puzzle și cam atât, dar a fost un început bun. Surpriza a venit după o zi, când am aflat că a ieșit pozitiv testul lui covid și în același timp aveam și eu simptome. Se pare că am avut simptome concomitent și eu și el. În fine, cert este că a început o mică distracție pe această temă, care iată, mă ține în casă de o săptămână. A fost interesant că primele două zile testele rapide au ieșit negative și era să plec la Săsăuș, dar în ultima zi am făcut un test PCR la spitalul Babeș, care a ieșit pozitiv și m-a liniștit, așa că mă tratez cu cele necesare, conform indicațiilor Mioarei, și acum sunt bine, pe final de tratament.

Am făcut ceva curățenie zilele acestea prin calculator și cred că mă apropii de final. Săptămâna viitoare urmează să le spun și colegilor din management diagnosticul, iar pe data de 16 vom avea o depunere la o licitație mai importantă la care a rămas că îi ajut. Așa că sper și aștept cu nerăbdare ca peste vreo două săptămâni să mă desprind definitiv de activitatea în Integrisoft și de grijile aferente.

Astăzi a venit la mine vărul meu, cu piciorul rupt. Se pare că Dumnezeu a găsit o cale totuși ca să îl mai liniștească, pentru că de vorbă bună noi oamenii nu prea știm să ascultăm, și aici mă includ în primul rând pe mine.

Am avut stări ciudate zilele acestea, în sensul de agitație și chiar un pic din acele zvâcniri, dar la un nivel destul de mic. Probabil și pe fondul faptului că duminica trecută am citit din caietele pe care îmi scria tata, într-o perioadă destul de relevantă pentru tinerețea mea și divorțul lor. Interesante informații, care mi-au răscolit puțin gândurile pe de o parte și circumstanțe atenuante pentru modul în care el a înțeles să procedeze în relația cu mine și cu mama. Și înainte și după aceea, am avut acel tip de momente de agitație și de neliniște, fără să mă pot ruga cu mintea limpede. O perioadă care m-a încercat un pic din punct de vedere emoțional și mental.

Acum, pe partea de boală, tot așa simptome, continuare a deteriorării și în picioare și în mâna stângă. Deja, ca să fac o glumă, mâna stângă parcă a început să alerge să o prindă pe dreapta din urmă. Oricum pare că într-un timp destul de scurt voi avea nevoie de ajutor pentru anumite lucruri, măcar pentru a desface borcane, dacă nu și altele. În fine, era de așteptat, vom vedea ce va fi, mila Domnului.

În mod paradoxal, sau poate ca să mă smeresc, în ultima vreme am căzut foarte ușor în patima judecății altora, în slava deșartă și în îndreptățirea de sine. Ego-ul meu a dus o luptă crâncenă cu mine și cu toți ceilalți în mintea mea pentru a dovedi că are dreptate, că toți ceilalți greșesc, că ar trebui să facă precum spun eu și că ei sunt așa și pe dincolo. Foarte interesant cum eu, care îi judec pe alții pentru asta, fac chiar eu lucrul ăla și asta se explică probabil prin niște mecanisme adânc impregnate în sufletele noastre de diavolul ca să stârnească împotrivire, ceartă și dezbinare. Și uite așa ne batem singuri și ne atacăm unii pe alții, fără să mai avem nevoie de draci, ne jucăm cu mingiuța pe care ne-o aruncă ei.

Doamne ajută-ne să reușim să scăpăm din această capcană și mântuiește-ne!

 

08.02.2022

Ieri am fost la terapia cu lipitori și una din găurele nu voia să se închidă. Prima oară a curs până să ies din cabinet, apoi am schimbat pansamentul probabil de vreo cinci șase ori și de fiecare dată era cu sânge destul, uneori și închegat.

Urma să îl iau pe Ștefan de la scrimă și să doarmă la noi, pentru a merge a doua zi la școală. Mă întrebam dacă să îl mai iau la noi sau să renunț și iată minunea pe care a făcut-o Dumnezeu, că după ce am schimbat pansamentul ultima oară, atunci când am venit cu el acasă, nu a mai curs dintr-odată.

Duminică nu m-am împărtășit, pentru că am fost foarte furios pe vărul meu sâmbătă, când s-a dus cu piciorul în ghips și a stat vreo opt ore în față la Mega Image ca să bea. Câtă suferință și cât timp poate îndura un om pentru patimile lui, fugind de Dumnezeu. Este incredibil și deși este atât de ușor să te întorci către El și să zici „Doamne, iartă-mă, Doamne, miluiește-mă”, totuși foarte puțini fac asta. Cei mai mulți preferă să îndure chinuri groaznice.

Ascultam pe părintele Rafael Noica și am auzit vorbă de duh, la care m-am oprit.

La întâlnirea cu Hristos, unii vor zice “Doamne, fie voia Ta”, iar celorlalți Dumnezeu le va zice “Fiule, fie voia ta”.

La faptul că totul atârnă de voia omului, m-am hotărât să nu îi mai învăț pe alții și să nu le mai spun ce să facă, așa că o să intru într-o perioadă de tăcere și cine va vrea să mă întrebe ceva, îi voi răspunde. Pentru că această terorizantă și chinuitoare pornire de a-i învăța pe alții și de a-i îndrepta e un mare chin și vine din mândrie.

Cum spunea și vorba acelui călugăr din Egipt pe care am citit-o mai de mult: dă mintea la o parte și lasă inima să se roage.

Doamne aștern înaintea Ta sufletul meu, viața mea, cugetul meu, inima mea cea legată de nimicurile acestei lumi și de propria mea voie și toată ființa mea, ajută-mă să mă desprind de ele și fie întru toate voia Ta!

Amin

 

13.02.2022

O perioadă destul de intensă în ultima vreme. Deja mâna stângă dă rateuri destul de brusc și când am stat în frig am simțit și picioarele că mă lasă și nu se mai mișcă așa cum trebuie. Mai mult la dreptul, dar ambele au manifestat probleme și când am coborât scările picioarele nu stăteau prea bine să susțină greutatea. De câteva zile parcă simt și sub limbă o încleștare și ieri când am citit un pic Psalmul de la vecernie mi s-au cam încurcat vorbele, o fi de la albine și lipitori, o fi de la păcate, de la nopțile intense cu vărul, covid sau mai știu eu ce, perioada asta a coincis și cu faptul că nu m-am mai împărtășit în fiecare săptămână, datorită furiei pe care am avut-o. Per total din punct de vedere fizic panta de alunecare a crescut.

Nici din punct de vedere duhovnicesc nu o duc prea bine, probabil și din lipsa Împărtășaniei, pentru că nu mai reușesc să mă rog și mintea îmi fuge doar la nimicurile acestei lumi. În ultima vreme am grăbit de multe ori rugăciunile de dimineață, nu le-am făcut complet.

De câteva zile am și baia în reparație și săptămâna aceasta am făcut curățenie de trei ori, dat cu aspiratorul și spălat pe jos. Nu e mare lucru, dar la mine fiecare activitate se adaugă, astfel încât, în afară de ziua de marți, nu prea am avut nici o zi în care de dimineață până seara să nu fi făcut ceva. Îmi este destul de greu uitându-mă la alții, la vărul meu sau la oameni care au copiii în cărucior bolnavi și la cei de la Valea Plopului, copii, mame fără adăpost, bătrâni părăsiți, pe care i-am văzut ieri, când am fost la părintele Tănase. Am o soartă fericită și nu ar trebui să mă plâng, doar slăbiciunea și egoismul meu care nu se lasă biruit și mă covârșesc prin forța lor, sunt cele care mă îndeamnă să cârtesc și eu imediat încep să dansez când ele strigă. Iartă-mă, Doamne, fie-Ți milă de mine, păcătosul!

Văd de asemenea și multe minuni din acelea mici, dar evident că cea mai clară a fost zilele trecute, când trebuia să ajung la evaluare la recuperare pentru kinetoterapie și trebuia să mă văd cu cineva, zic oricum îl amân, asta e, pentru după, pentru că nu mai era mult timp. Și cam uitasem că rămăsese să ne vedem înainte și m-a sunat chiar când eram în intersecție și urma să fac dreapta spre doctor sau stânga spre persoana respectivă. Deci fix în momentul în care trebuia și am apucat să mă văd și cu persoana și am ajuns și la fix la doctor. La fel au mai fost lucrurile și în alte circumstanțe, dar ăsta a fost absolut la secundă potrivit de Dumnezeu.

Zilele trecute am spus și colegilor din management până la capăt despre diagnostic și Domnul a miluit în așa fel încât nu am avut emoții foarte mari și am simțit și o liniște interioară, oarecum în contrast cu restul sentimentelor din această perioadă, în care mintea mea este foarte agitată și rătăcită. Toată lumea când aude zice că trebuie să existe ceva și eu sunt cumva resemnat cu ideea că șansele sunt mici, însă împins totuși de această sete disperată de a trăi. Pe de o parte, caut uneori cu înfrigurare ceva semn ca e mai bine, iar pe de altă parte sunt resemnat și împăcat și pregătesc lucrurile în așa fel încât să fie în ordine, așa cum mintea mea cea tipicară mă împinge. Ieri la părintele Tănase am realizat două lucruri. Unul, că acolo la dânsul ar putea fi un loc de îngrijire și retragere, care are atât trup, adică oameni care îngrijesc și condiții, cât și suflet, adică este aproape de oameni care slujesc lui Dumnezeu. În plus, a făcut o lucrare minunată pentru bătrâni, că zidește o biserică în cadrul azilului, astfel încât să îi poată duce cu patul sau cu scaunul cu rotile să asiste la Sfânta Liturghie, ceea ce mi se pare un lucru minunat. Eu mă lupt în continuare cu patimile mele și cu gândurile, până Dumnezeu mă va ierta pentru păcatele pe care le fac în fiecare zi și ca vameșul și ca fariseul.

Ciudată și contradictorie ființă este omul, cu această împletire de bun și rău în fiecare dintre noi. Văd o grămadă de oameni care fac bine și mă ajută și pe mine direct și care nu se apropie, sau cel puțin așa pare, de Dumnezeu. Pe de altă parte, oameni ca vărul meu, care sunt în cele mai grele chinuri sufletești și trupești și care strigă „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul”. În sensul ăsta m-am minunat de lucrările lui Dumnezeu, cum eu la ce aspru și înclinat spre a face dreptate și a pedepsi sunt, l-am primit pe vărul meu cu piciorul rupt, care în Marea lui suferință m-a îngrijit și mi-a pansat rănile de sânge pe spate (lipitori) și eu i-am făcut lui injecție și l-am ajutat în neputințele lui. Cam așa lucrează Dumnezeu mântuirea oamenilor, unii prin alții, astfel încât fiecare dintre noi să facem ceva prin care El să ne poată ridica spre mântuire.

Mare ești Doamne și minunate sunt lucrurile Tale și nici un cuvânt nu este de ajuns pentru Lauda minunilor Tale!

 

17.02.2022

A fost o săptămână foarte interesantă ca evoluție.

Luni am fost la lipitori și albine și ca de obicei una din găurele nu voia să oprească sângerarea. M-a ajutat Amalia și mi-a schimbat două pansamente, dar după aceea a continuat să curgă și fiind pe spate era ceva mai greu, dar până la urmă am reușit și cred că am schimbat de vreo trei-patru ori singur pansamentul. Deși am stat pe burtă o oră-două ca să se oprească, nu s-a oprit și pe la culcare, prin minune, brusc totul a fost ok.

Marți m-am internat la Municipal pentru evaluare. După ce am ajuns și au făcut formele, m-au condus într-un salon unde eram cu un domn, care am aflat că urma să plece chiar în acea zi, așa că am rămas singur. Văzând în celelalte saloane câte trei bolnavi și probabil cu suferințe, cred că nici până la sfârșit nu mi-am dat seama cu adevărat câtă grijă a avut de mine Dumnezeu și Măicuța Sa și de data aceasta.

Apoi spre seară am văzut lună plină deasupra orașului și se vede frumos Dâmbovița și Splaiul Unirii de la etajul 9. În acea seară am pus Sonata lunii de Beethoven ca și coloană sonoră și am avut o seară destul de încărcată emoțional, cu durere în suflet, realizarea întunericului din mine, într-o oarecare măsură și multă părere de rău pentru păcatele făcute și pentru egoismul dement pe care îl am și l-am avut. Greu lucru, să îți dai seama de păcatele tale și în dificultatea de a ajunge până acolo, pentru că suntem orbi cu toții și în a le suporta. Nerecunoștință mea a mers până acolo, încât am cârtit că se auzeau câteva zgomote de pe hol de la asistente, deși eu eram probabil singurul om de pe etaj care stătea singur în cameră și probabil în cea mai liniștită locație de pe secție.

Dimineață am avut binecuvântarea de a vedea răsăritul soarelui deasupra orașului. O priveliște probabil foarte rară și pentru mine chiar unică. În acea dimineață de miercuri am avut parte de câteva mici minuni. După ce am mâncat, am pus melodia „Iubi-Te voi Doamne” și mă gândeam ce coloană sonoră să aleg pentru așa o priveliște frumoasă cu răsăritul și m-am gândit la Psalmul „Binecuvântează suflete al meu pe Domnul”. Și ce să vezi, nu știu cum telefonul meu a ales după melodia pe care am pus-o, fix acest Psalm, care nici nu știam cum se numește! Și la un moment dat, m-am gândit ca după aceea să ascult acatistul Bunei Vestiri. Și ce să vezi, după Psalm a început fix acel acatist. Mărturisesc că niciuna dintre aceste piese nu erau una după alta, în ordine alfabetică în niciun caz și acest șir de minuni mi-a luminat dimineața, după o asemenea noapte grea.

Miercuri și joi nu am făcut mare lucru, decât am zăcut. Am mai stat cu emoțiile mele, am mai făcut rugăciune. Nu prea mi-au făcut nicio investigație. Și iată că vineri, în ziua externării, am făcut și ecografie și computer tomograf și spirometrie (testarea respirației).

Apoi a venit o nouă serie de evenimente interesante. Întâi a venit doamna conferențiar să spună că asta e, nu prea sunt elemente noi. Apoi am predat cardul de sănătate pentru externare, am făcut bagajul și m-am îmbrăcat, așteptând să plec. Am avut un amestec de sentimente, pe de o parte de eliberare că plec din spital și o împăcare aparentă cu situația, chiar am dat un mesaj Amaliei că „nimic nou”, însă dedesubt cumva am simțit că totuși nu era în regulă și era doar o aparență. Și într-adevăr, după aceea am stat un pic cu mine însumi și am simțit o tristețe pentru situație, pentru starea mea chiar și un pic de revoltă și la un moment dat a început să se descarce această stare, am început să o simt. Eram cam dezamăgit, de fapt nici nu știu ce speram de la această internare. Undeva în adâncul sufletului căutam o răsturnare de situație, ceva de care să mă agăț.

După jumătate de oră a venit rezidenta, să îmi spună să merg la EMG – electromiografie. Am mers, am făcut și doctorul de acolo a tras concluzia că semnele din analize nu sunt specifice SLA, așa că pe la ora 3:00 după amiază, total târziu pentru doctori în general și pentru o zi de vineri, am mai stat o dată de vorbă cu doamna doctor și apoi cu o rezidentă care mi-au spus că pentru diagnostic de SLA trebuie să ai trei din patru criterii, iar eu nu prezint decât două momentan. Hahaha! Mă invita peste trei luni la alte investigații, spunând că doar timpul va spune ce formă de neuron motor e de fapt.

Peste o oră mă sună Cristi să îmi aducă aminte că a zis Simona de o anumită soluție din Belgia și îmi trimite Simona despre un medicament de care citise și îmi spune că poate să mă ajute să ajung la acea clinică, să intru într-un program experimental. De care eu auzisem și mi s-a părut interesant, dar nici nu știam că pot ajunge la el, nici nu știam că a demarat.

Interesantă evoluție, și toate acestea pe fondul faptului că eu acum abia mă mișc și abia manevrez lucruri cu mâna. Mai nou, abia mai deschid borcane și sticle, pentru că nu le mai pot ține cu o mână în timp ce deschid cu cealaltă.

Sunt sigur totuși, ca și până acum, că Dumnezeu știe mai bine ce să rânduiască pentru fiecare dintre noi și am nădejde în voia Lui.

Simt după aceste zile că am înaintat cât de cât în a înțelege lucruri legate de păcatele mele și de relația mea cu tata. Poate că a trebuit să ajung atât de jos ca să pricep cu adevărat că eu sunt cel păcătos, în loc să mă leg de păcatele altora.

Doamne, miluiește-mă pe mine păcătosul, pe noi toți ce orbi, surzi și suficient de idioți, cât să suferim toate relele, în loc să ne pocăim și să ne întoarcem la Tine.

 

20.02.2022

Ieri am muncit toată ziua, până pe la 11:00 noaptea, cu finalizarea zugrăvelii și curățenia de după. Nu am dormit foarte mult azi noapte, probabil din cauza faptului că am băut prea puțină apă ieri și de obicei se întâmplă așa.

Astăzi a fost ziua mea, ziua fiului risipitor și cum Domnul este foarte grijuliu cu noi toți, iar eu în ultima vreme am simțit multe din binefacerile Lui, totuși dimineață când m-am trezit, înainte să sune ceasul, aveam pace în suflet și am fost liniștit și până a sunat ceasul și după aceea. Toată ziua, până acum spre seară, mi-a fost bine și nu am mai avut acele încercări sufletești și mentale. Chiar dacă mintea mea a mai fugit de la rugăciune, totuși am fost liniștit și acest lucru îl văd ca pe un dar de la Dumnezeu, pentru ca astfel de stări nu cred că le poți obține doar făcând ceva și până la urmă ele sunt un dar.

Slavă ție Doamne pentru toate!

 

23.02.2022

Ieri am avut ședință cu toți colegii pentru a anunța retragerea mea. Cu 15 minute înainte am avut un mare val de emoții și m-am retras într-una din sălile de ședință, pentru a face o scurtă rugăciune și a elibera și a simți acele emoții care au venit brusc peste mine, deși cu jumătate de oră înainte nu aveam mare semn de așa ceva. M-am rugat la Domnul Hristos, la Maica Domnului și la părintele Arsenie și deși încă eram roșu la față probabil, am mers în sală pentru că era timpul. Domnului I s-a făcut milă de mine și m-a luminat și m-am liniștit. Am povestit puțin despre trecut și m-am mai relaxat, discuția a decurs bine, în opinia mea, în sensul că după ce m-am liniștit am putut să am o discuție normală. Bine, că de fapt mai mult eu am vorbit, după cum mă așteptam și am văzut în ultima vreme, au ezitat foarte mult să pună întrebări. Dar la un moment dat au pus câteva legat de boală și de partea de sănătate. Deși nu au întrebat nimic foarte direct, eu cred că au observat, pentru că mi-au urat sănătate aproape toți. Bineînțeles că toată lumea a vorbit doar de bine, a fost o atmosferă de mulțumire și de recunoștință. Am mărturisit faptul că nu eu am condus firma, ci Dumnezeu. Mai toți au avut cuvinte frumoase despre atmosfera, zic eu normală, din Integrisoft, caldă și undeva unde să te simți bine.

La sfârșit am avut parte de foarte multe îmbrățișări și am avut plăcuta surpriză să rămână să stăm de vorbă până după ora 8:00 seara, ceea ce s-a întâmplat destul de rar, chiar și la petreceri. M-am simțit binecuvântat de Dumnezeu pentru rolul pe care mi l-a dat, pentru darurile făcute și pentru că mi-a oferit ocazia să văd, după atâția ani de muncă, nu foarte grea, dar intensă, acest rezultat în sufletele oamenilor. Este drept că și reușita financiară a fost și este importantă pentru liniștea pe care o avem în firmă în acest moment, însă pe mine mă bucură mai mult dacă am reușit să fac ceva bun în rolul meu și să sprijin și eu Lucrarea Domnului în acest fel.

Domnul să ne miluiască pe toți, cu al Său har și cu a Sa iubire de oameni, totdeauna și pururea și în vecii vecilor! Amin!

 

11.03.2022

A trecut ceva vreme de când nu am mai scris. De fapt, dictat, că nu prea mai scriu.

Astăzi am simțit potrivit să zic într-un fel cum a zis și Părintele Arsenie în rugăciunea lui „Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, căci nu ne dăm seama cât suntem de nedesăvârșiți, patimile au pus tină pe ochii minții, uitarea s-a întărit în noi ca un zid și toate împreună au făcut temnița în care Te ținem bolnav, flămând și fără haină, așa risipind zilele noastre în deșert”.

Astăzi am simțit cuvintele acestea. De spus, le spun demult în rugăciunea de la părintele Arsenie, dar astăzi, după multe zile de încercare și de asalt asupra egoismului meu și al iubirii de sine, am simțit că aceste cuvinte s-au împlinit în mine, în sensul că nu doar le-am spus, ci le-am trăit.

A fost o perioadă relativ încărcată, fără momente deosebite. Am mai făcut o electromiografie, la care se confirmă diagnosticul și am avut tot felul de ispite și de momente de încercare sufletească, deznădejde, luptă și o zi-două de liniște destul de bună și de profundă. Noutatea din punct de vedere sufletesc este că am început să simt cumva aproape fiziologic încordarea, împotrivirea, rigiditatea și îndărătnicia din sufletul meu, ca un blocaj care îmi crispează până și corpul. Am priceput existența atunci, după seminarul Me+, în care brusc și deodată mi-am dat seama într-un mod inexplicabil și neașteptat că nu vreau să urc deasupra liniei. M-am întrebat de multe ori „de ce”, după acel moment și iată că în ultimele săptămâni am avut două trei momente sau perioade de câte jumătate de oră o oră în care am simțit fiziologic toată acea încordare și împotrivire. Sper să nu fi făcut neascultare față de Părintele duhovnic și să fie o modalitate de descărcare a poverilor din sufletul meu, atâta timp cât aceste trăiri nu le-am păstrat doar la modul conștient, ci le-am mărturisit înaintea lui Dumnezeu, fiind ca o spovedanie făcută din trup în locul lacrimilor.

În ultimele săptămâni am petrecut ceva timp cu vărul meu. El are probleme cu alcoolul și nu se poate stăpâni din multe privințe. Faptul că a trăit pe străzi atâta vreme și a fost privat de somn, dormind foarte puțin, combinat cu alcoolul, lipsa de mâncare suficientă, țigările și alți stimuli i-au afectat vizibil capacitatea de a se controla și a raționa. El a fost în tot acest răstimp un foarte bun profesor pentru mine și mi-a arătat în oglindă ceea ce sunt, simt și fac, respectiv lipsa mea de control asupra propriilor puteri, gânduri, faptul că mă las și mă bălăcesc în gânduri, în loc să îmi țin mintea la rugăciune, că sunt aspru și nedrept, chiar și cu cel lipsit de putere și de vlagă, îi judec și pe cei mai oropsiți și mai neputincioși dintre oameni, că sunt nerecunoscător pentru toate darurile pe care le-am primit de la Dumnezeu și țin mai mult la dreptatea mea și regulile mele decât la aproapele meu.

„Milă voiesc, iar nu jertfă” a spus Domnul și de multe ori îmi vine în gând acest cuvânt. Și deși în conștiință vreau să îl împlinesc, în fapt, așa cum zicea și Amalia soția mea acum câțiva ani, îmi lipsește, îmi este amputată acea parte de suflet care să aibă milă și dragoste. Sau poate este un scurtcircuit, în orice caz, e exact așa precum fac toți oamenii, inclusiv vărul meu. Și eu am acest scurtcircuit care nu îmi permite să îndeplinesc dorințele raționale din pricina inimii și a celor din subconștient, care în realitate mă determină să fac altfel decât vreau. Dar cel mai ușor este să îi judec pe alții, și la cât de fățarnic sunt, par mielușel pe exterior, iar înăuntru uscat, împietrit și rău, cu toate scurtcircuitele mele și patimile. Iată că vine momentul adevărului, cel în care în anumite situații, judecând pe alții și retrăgând proiecția, mi se dezvăluie propriile mele patimi și neputințe.

Am citit ieri din Sfânta Evanghelie exact pasajul în care Hristos spunea „fățarnicilor, de ce vedeți paiul din ochiul celuilalt, în loc să vezi bârna din ochiul tău”. Și despre mine era vorba aici…

Am primit în ultima vreme multe îmbrățișări, aprecieri și laude, o bună parte le-am trimis mai departe către Dumnezeu, Căruia I se cuvine de fapt toată virtutea, pentru că El a dat acele daruri prin mine și prin alții. Cu o parte mi-am făcut pofta de slavă deșartă, gândindu-mă că valorez și eu ceva. Am auzit de mai multe ori în ultima vreme ideea aceasta, că dacă eu am păcate, alții ce fac, însă ei nu le văd pe ale mele, sau nu au vrut să mi le spună, sau nu și-au adus aminte în acele momente de ele. Fiind oarecum conștienți de faptul că mă voi duce, au scos la iveală doar partea bună, însă pe dinăuntru nimeni nu știe cât de negru este sufletul meu, din pricina păcatelor și a patimilor.

Sper și nădăjduiesc în Domnul, ca o parte din greutățile și încercările sufletești și trupești din ultima vreme să fie în locul celor la care aș fi îndreptățit să le primesc în iad și care ar fi mult mai groaznice. Pot să spun că am avut niște stări sufletești grele, care nu cred că suferă în vreun fel comparație cu cele din iad, însă mi-au oferit încă o dată prilejul de a-mi aduce aminte că e mai bine să mă pocăiesc de propriile păcate, decât să le judec pe ale altora. Și în mod paradoxal, de multe ori, de foarte multe ori, mi s-a arătat că ceea ce eu credeam că este păcat la altul, de fapt nu era și doar eu am făcut păcat, judecând și proiectând asupra altora propriul venin.

Și totuși, există acest mecanism prin care conștientul vrea ceva, să zicem să nu mai judeci, și totuși imediat după aceea faci din nou același păcat, pentru că de fapt nu rațiunea este cea care dictează, ci acele patimi sau subconștient sau adâncul inimii, de care noi nu suntem conștienți și pe care nu ne străduim să îl curățim, acela este izvorul tuturor relelor pe care le facem.

Deși nu este o carte ortodoxă și prea normală sau clasică, cred că o parte din ce este scris în carte, „Dianetica”, este un mecanism care ne explică un pic pe înțelesul nostru modalitatea în care diavolul lucrează prin noi, prin acest subconștient, acest adânc pe care noi nu îl putem accesa și stăpâni, și el ne stăpânește pe noi. Și de aceea cu atât mai mult trebuie să ne rugăm Bunului Dumnezeu să ne ajute și să ne izbăvească de lucrarea vrăjmașului, pentru că noi, prin propria voință și putere, nu avem cum, la modul propriu.

Am văzut și conferințe ale unor oameni tot fără Dumnezeu, ca și cel care a scris Dianetica, sau mai bine zis fără Hristos și fără Maica Domnului, care spuneau că prin propria putere, curățind mintea și făcând meditație, poți să te unești cu Dumnezeu. Și spun ca au văzut lumină și arată pe encefalograme și diverse analize fiziologice schimbări la nivelul creierului. Nu știu ce să cred despre asta, ceva se întâmplă acolo, poate o fi și ceva bun. Simt o reținere însă, adânc în mine, prin faptul că știind de la Sfinții Părinți că omul nu poate ajunge în comuniune cu Dumnezeu prin propriile sale puteri, ci doar prin mila Lui, îmi este greu să cred că doar făcând tu ceva, orice de pe lumea asta, poți intra, ca o consecință directă a ceea ce faci doar tu, în relație cu Dumnezeu. În mod normal, Dumnezeu este Cel care rânduiește așa ceva, altfel ar însemna că toți oamenii se pot mântui sau vindeca prin propriile puteri, ceea ce este contrar învățăturii Sfintei Biserici și chiar cuvintelor lui Hristos, Care spune că cel ce dorește să ajungă în împărăția cerurilor poate doar prin El, prin Hristos. Dacă omul ar putea prin propriile puteri să ajungă la Dumnezeu, Hristos S-a întrupat și răstignit degeaba. Ceea ce nu cred…

Mila lui Dumnezeu să ne acopere pe toți!

 

20.03.2022

Fost-a un băiat din Ozana în Belgia, își caută tratament. A fost primit frumos, oamenii civilizați, ziceai că ai ajuns la hotel, nu la spital. Confirmat diagnostic, nu se aplică programul pe care îl voiam la acest spital, în schimb am aflat de un site unde sunt toate programele din Europa și toate spitalele care le instrumentează. Am vizitat puțin în Bruxelles și în Leuven și cam asta a fost ieșirea în această tură.

Mult mai interesant în ultimele săptămâni a fost priveliștea asupra naturii umane căzute, pe care am avut ocazia, prin mila lui Dumnezeu, să o observ în profunzime prin vărul meu. El este exponentul puțin exacerbat și foarte vizibil a tot ceea ce suntem noi pe dinăuntru. Cel puțin eu așa văd și simt despre mine, văd împotrivire, mândrie, totdeauna iscusit în îndreptățirea de sine, totdeauna mânat de iubirea de sine în tot ceea ce fac, doar spre plăcere, ușor neiertător cu aproapele, nerecunoscător indiferent ceea ce primesc, totdeauna plin de ceea ce vreau eu și ignorant la orice durere, suferință și neputință a aproapelui. Da, oricât îl doare pe cel de lângă mine, eu mă gândesc întotdeauna la cum ar trebui să se întâmple lucrurile astfel încât să îmi fie mie bine. Chiar dacă el era înfrigurat, neputincios în fața poftei de băutură, bolnav, slăbit și cine știe mai câte alte suferințe îndură, umilință, nebăgare în seamă, lipsă de căldură și de dragoste, de mâncare, de somn și multe altele, eu tot mă gândeam că m-a trezit, sau că a făcut un zgomot, sau că nu reușește să se stăpânească și de la țigări, după ce că probabil în sufletul lui tremură încercând să se stăpânească de băutură. Indiferent cât ar face un om, noi tot mai vrem să facă mai mult. Da, o priveliște într-un fel grea, dificilă, în alt fel revelatoare, care exprimă atât de ușor, complet și bine ceea ce suntem noi ca oameni. E o imagine care ar fi bine să îmi stăruie în minte atunci când vreau să judec pe cineva, și anume oglinda propriei mele răutăți și căderi, astfel încât prin mila Domnului și prin darul Lui, să reușesc să îmi văd greșelile mele și să nu mai osândesc pe aproapele meu.

Poate că acesta este (încă) un mare dar de la Dumnezeu pentru mine, spre apusul vieții de pe pământ, pentru a mă ajuta să îmi accept neputințele, răutățile și a mă schimba mai din adânc, nu doar la suprafață.

Un alt dar spre mângâiere pământească este faptul că am fost invitat de Amalia să merg împreună cu ei de ziua lui Ștefan la Paris, două-trei zile. Inițial, în egoismul meu era să zic că nu, pentru că sunt obosit și slăbit, însă apoi mi-am dat seama că este o șansă unică probabil, și așa, în felul ei, știe și resimte că ar putea fi unul din ultimele momente împreună. Și mulțumesc lui Dumnezeu pentru această șansă pe care mi-a dat-o spre iertare și împăcare.

În rest, gândul și nădejdea sunt ca un steag la care mă uit și care mă țin pe drumul către Dumnezeu, târând după mine toate păcatele și patimile pe care le-am agonisit în această viață. În Belgia, pentru prima oară, datorită mișcărilor mele ceva mai încete, am fost ajutat să mă dezbrac de pantaloni, și a fost puțin haios. O experiență care la un moment dat m-a speriat puțin a fost la Săsăuș, când mâinile erau reci, degetele slăbite tare și nu prea am reușit să mă șterg la fund nici cu mâna stângă. Cu dreapta nu mai pot de câteva luni. Deja sticlele care au dop sunt o provocare constantă și de multe ori mă folosesc de un cuțit ca să reușesc să le desfac. Îmi dau seama că probabil nu mai e mult până ce acest gen de slăbiciuni vor deveni normalitate.

Mila Domnului peste noi toți să fie, cu dragostea Lui cea Sfântă să ne miluiască și să ne primească în Împărăția Sa! Amin!

 

02.04.2022

O mică perioadă cu destul de multe momente și întâmplări.

Ca evenimente am fost și la Comisia pentru handicap și la cea pentru pensionare medicală și am depus dosarele care urmează să vină în cursul lunii aprilie. Am scris și la clinicile din Milano, pentru acel program experimental care părea interesant și acum jumătate de oră am primit răspuns că nu primesc cetățeni care nu sunt italieni și că au întrebat și la firma sponsor și nu au primit permisiune. Deci, probabil cam aici se încheie un mic capitol de căutare a unor soluții experimentale, întrucât și ce am primit din Belgia nu a fost prea interesant ca să merite.

Am fost și pe la Târgu Jiu să îmi iau la revedere de la colegii de acolo. La întâlnire jumătate mă știau prea puțin, și jumătate deloc. Poate și de aceea mai mult au tăcut și nu prea au pus întrebări sau să spună ceva. Am avut o mică surpriză la sfârșit când două sau trei persoane pe care nu le știam m-au îmbrățișat mai tare și mai strâns. Așa suntem noi oamenii, nu prea vorbim și nu prea arătăm ce simțim, însă totuși în spatele aparențelor sunt suflete și sentimente care deseori ne scapă.

Poate cel mai important moment a fost ieri, de 1 aprilie, când am reușit în sfârșit să vorbesc cu Matei față în față și să îi spun puțin despre mine. Știa nivelul de seriozitate al situației, doar i-am spus și diagnosticul și am presărat câteva informații despre relația mea cu tata. Poate îi va fi ca exemplu și ajutor în a înțelege relația mea cu el. Eu am spus cât de importante sunt emoțiile, a le conștientiza și trăi, pentru a nu te lăsa manipulat de buruienile care ies dacă nu tratezi onest și deschis astfel de trăiri. Am avut plăcuta surpriză să primesc de la el ca deschidere începutul unui roman pe care a început să-l scrie de ceva vreme. Este interesant modul în care scrie, mi se pare că are talent și chiar este un roman destul de autentic. La prima vedere am remarcat faptul că a scris în engleză. […] Am apreciat mult și m-am bucurat pentru faptul că a avut această deschidere față de mine. Pe parcursul discuției aproape că nu m-a privit deloc, jucându-se tot timpul cu pisica. Nu a spus nimic nici la sfârșit, nici pe parcurs, ascunzând ceea ce simte sub un zâmbet permanent. Probabil așa eram și eu. Îmi dau seama că acesta este modul lui de a gestiona situațiile, în general. Și poate cu atât mai mult pe aceasta care mă privește. Mă bucur și pentru deschidere și pentru faptul că îl văd având putere să înceapă să gestioneze situații de unul singur.

Când am venit de la Săsăuș, am trecut pe la Prislop pe la părintele Arsenie și pe la Sfântul Irodion de la Lainici și pe la Sfântul Grigorie Decapolitul, la mănăstirea Bistrița. Și acolo, pentru prima oară, am făcut rugăciune și la Sfinți și la Dumnezeu și la Maica Sa Preasfântă să îmi întărească rugăciunea și să îmi dăruiască rugăciunea neîncetată a inimii, și pentru vindecarea trupului, făcând mențiunea ca să nu fie voia mea, să fie voia Domnului. Spre bucuria mea, am avut zilele următoare rugăciune mai puternică și mai limpede, reușind parțial să mă concentrez, să îmi adun mintea în rugăciune îndepărtând gândurile și să trec peste momentele de împotrivire a mea față de a stărui în rugăciune și de ispitele de a mă duce să fac altceva. În timpul rugăciunii și după mă simt mai bine și, în mod paradoxal, de asta am fugit tot timpul, căutând să fac lucruri lumești. Sper ca Domnul să mă miluiască și să îmi dăruiască și mai departe măcar această rugăciune liniștită și dacă va fi voia Lui și pe cea fierbinte. Știu și am recunoscut că nu sunt vrednic de niciuna din cererile mele și atunci mă pun în fața Lui și mă supun voii Sale.

De ceva vreme am luat decizia să intru în călugărie, pentru a mă supune total voii Domnului și a tăia aproape total voia mea. Am hotărât să nu mai fac lucruri importante fără să iau binecuvântare de la duhovnic. Cei care îmi vor binele și să se străduiesc pentru a găsi soluții de vindecare nu prea înțeleg această perspectivă. Și Amalia și alții îmi reproșează în gândul lor sau prin cuvinte faptul că nu vreau. Este adevărat, într-o mare măsură, că am cam lăsat niște arme jos, nu chiar pe toate. Mi se pare și este doar părerea mea că cei mai mulți oameni ar face multe, poate chiar orice, pentru a trăi mai mult. Și mie îmi place viața și aș mai vrea să trăiesc. Am ajuns însă să înțeleg și să cred ceva mai mult în viața de apoi și să îmi dau seama că viața de aici este un chin și doar mântuirea este cea care contează și poate aduce adevărata Viață. Cu o moarte toți suntem datori, mai devreme sau mai târziu. Ce simt eu acum este parțial un abandon al voii mele de a trăi, sau de a mă vindeca, sau de a îi învăța pe alții, sau de a face lucruri și a mă angaja în proiecte. Nu îmi dau seama foarte bine ce se ascunde în spatele lui. Pot spune că în paralel am acceptat și înțeles ceva mai profund ce înseamnă a te lăsa în voia Domnului. Și chiar dacă din punct de vedere omenesc și pământesc greșesc, oarecum abandonând sau ignorând anumite responsabilități pe care le-am avut și încă le mai am, inclusiv cea de părinte și tată, aleg totuși să mă lepăd de voia mea și să fac ceea ce va îngădui Dumnezeu cu mine, adică această cale de lepădare totală de sine. Da, ea probabil vine cu un grad de lașitate în ochii altora. Este de înțeles și poate într-o măsură mai mare sau mai mică așa și e. Trebuie totuși să iau o decizie dacă vreau să merg pe această cale și să aleg ceva în detrimentul a altceva, adică o cale în detrimentul alteia.

Tot în această perioadă am conștientizat mai bine faptul că fiecare om este un suflet. Fie că era o fată frumoasă, sau urâtă, fie că era vărul meu, copiii mei, colegii de la Târgu Jiu sau pur și simplu un om la care mi s-a oprit privirea sau gândul sau judecata, am reușit de câteva ori să îmi dau seama că dincolo de gesturile lui, de cuvinte, de haine, sex, aspect sau orice altceva este un suflet care a învățat și se poartă într-un fel pe care poate eu nu îl înțeleg, așa cum nici alții nu mă înțeleg pe mine. Cred că acesta este elementul esențial care poate deschide relațiile între oameni și poate da frâu liber dragostei celei îndelung răbdătoare și adevărate.

Au fost și alte minuni pe care le-am observat în aceste zile, atât la Prislop, cât și după. Aș putea să le povestesc în amănunt însă cine mă crede… știu din experiență că atunci când spune cineva, auzi dar nu crezi. Așa încât doresc tuturor ca Domnul să le dea capacitatea de a vedea și înțelege, pentru că doar prin mila Lui este posibil acest lucru. Oricine va vrea să creadă și să vadă, va vedea singur în propria lui viață, fără să aibă nevoie de povestirile mele.

Din punct de vedere fizic a fost o perioadă mai grea, în sensul că resimt slăbiciunea trupului ceva mai clar, poate și ca urmare a faptului că de două săptămâni aproape am făcut exerciții constant zilnic și asta mă obosește un pic suplimentar. Deja a ține un ibric cu apă în mână este o mică provocare, a desface sticle sau pungi sigilate mai am puțin și abandonez, și intervin și ceva ezitări în echilibru și coordonarea mișcărilor la picioare. Am momente în care mersul este puțin împleticit. Și lângă astea vine o putere mai mare pentru rugăciune, o pace ceva mai puternică în suflet, o putere ceva mai mică a tendinței de a judeca și a furiei. Mărturisesc că îmi dau seama că nu am făcut sau nu am putut să fac aceste lucruri de bună voie și primesc îndemnul venit sub forma bolii, la a mă curăța de patimi.

Accept schimbul în a-mi da puterea trupească pe cea sufletească, dacă e necesar.

Acesta este un lucru pe care foarte puțini oameni îl pot înțelege la modul profund.

Fie ca pacea pe care o simt prin mila Domnului să nu mă părăsească până la sfârșit, iar eu să fac voia Lui întru toate.

Doamne, iată robul Tău…

 

07.04.2022

O perioadă scurtă și totuși intensă de la ultima întâlnire cu jurnalul.

Astăzi Ștefan, băiatul meu cel mic, a făcut 14 ani. O zi cu potențial de zâmbete și sărbătoare. Și totuși eu sunt destul de furios în acest moment. Partea bună a lucrurilor este că îmi conștientizez starea, spre deosebire de alte dăți, și că știu să înțeleg că dincolo de aceste aparențe Dumnezeu a pregătit ceva mai bun pentru noi.

Am avut o zi destul de slabă din punct de vedere al puterii și am făcut și un pic de curățenie prin casă și kinetoterapie și per total sunt cam ostenit. Mă simt precum o barcă pneumatică cu o gaură în ea, care se dezumflă încet-încet. Am fost și am luat un mic tortuleț pentru Ștefan ca să îi urăm de ziua lui împreună „la mulți ani”, am căutat și o lumânare ca să sufle și să aibă o aparență de zi de naștere puțintel mai specială, dat fiind că este vârsta buletinului. […]

Momentele pe care tocmai le-am relatat au fost făcute “sendviș” cu două convorbiri de „la mulți ani pentru Ștefan”, cu două persoane apropiate și ambele mă întrebau acea întrebare puțin ciudată în opinia mea “Și în rest toate bune?”. De parcă viața noastră ar fi o continuă umblare pe covorul roșu al plăcerilor și al bunei dispoziții, și nu un slalom prin mlaștinile suferinței. Oamenii tot încearcă să ascundă adevăratele trăiri sub zâmbete, plăceri, haine, dulciuri și orice altceva decât discuții sincere și de suflet. Eu nu mă mai potrivesc cu astfel de abordare și, probabil și pe fondul bolii și poate chiar al unei frici și nemulțumiri legate de starea mea fizică, sunt ceva mai sec și poate chiar dur uneori, mai ales la întrebările de acest gen.

Dar, cum spuneam și mai devreme, știu că Dumnezeu le rânduiește pe toate astfel încât să primim ceva mai bun. Doar că am simțit să aștern aceste gânduri, pentru că nici eu nu aș vrea să ascund momentele mele mai puțin bune. Nu sunt doar minuni și revelații, nu, în realitate am momentele mele de cădere, de slăbiciune și trupească și sufletească, de sub care am învățat să ies uneori mai repede, alteori mai încet, însă întotdeauna să mă uit în sus, să sper și să nădăjduiesc în mila Domnului.

Poate nu este o întâmplare că subiectul de la programul de dezvoltare Me+ pe care l-am inițiat cu colegii de la Integrisoft a fost astăzi integritatea. Adică aceea invitație pentru fiecare dintre noi de a împărtăși adevărata stare, este drept într-un mod suav și gingaș, și de a ne recunoaște adevărata trăire, gânduri și a nu le mai ascunde. Am încercat și eu să fac asta și sper că această mică spovedanie cu mine însumi și în fața lui Dumnezeu să mă elibereze din chingile ispitelor și ale furiei.

Să fim sinceri cu noi înșine și cu cei din jur, astfel încât să nu mai lăsăm dușmanul să clocească ouăle în adâncul nostru și să aerisim sufletul prin mărturisire sinceră și spovedanie curată.

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi!

Amin!

 

13.04.2022

Am fost cu Ștefan și cu Amalia la Paris, sau mai bine zis lângă Paris, la niște prieteni, un fost coleg de școală al lui Ștefan. Am stat acolo trei zile în care am petrecut timp oarecum împreună, cu ceva mișcare și activități în aer liber și în preajma sau în mijlocul naturii. În prima zi am fost pe un domeniu de golf pentru prima oară în viața mea. Era în mijlocul naturii, la marginea unei păduri și amenajat frumos. Am făcut o plimbare și am admirat iarba tunsă scurt, câțiva iepuri care au mișunat în preajma mea, un covor de albăstrele și alte peisaje foarte frumoase. M-am bucurat de ciripitul păsărilor și de zâmbetul lui Ștefan. În ziua a doua am avut bucuria de a participa la Sfânta Liturghie la sediul Mitropoliei Occidentale a României, care printr-o coincidență minunată era la 100 m de casa lor. După ce am mâncat puțin, am fost la un teren de baschet, apoi la unul de fotbal unde am jucat și eu cu ei vreo două ore, cât am putut. A trebuit să-mi înving primul impuls de a nu mă băga, cu puțină frică și rușine că nu mai manevrez așa de bine mâinile și picioarele. Și uite că am reușit ceea ce sincer nu mai credeam că voi face, adică să joc fotbal chiar de la o poartă la alta.

Apoi am tras un somn de vreo trei ore și m-am mai refăcut, pentru că eram foarte obosit după ziua cu avionul în care ne-am trezit foarte devreme și după programul sportiv de mai devreme.

Matei, care a rămas acasă și avea niște julituri la mâini și picioare de la o căzătură, a tot făcut conferințe video cu Amalia. Am înțeles că era puțin speriat și de faptul că e singur și de pățanie. Ce nu am înțeles și nu înțeleg este scurt circuitul din mintea lui și a tuturor copiilor între activitatea de a omorî cu săbii, puști, topoare și alte arme care mai de care mai sofisticate prin jocurile cu care se joacă și șocul sau suferința pe care o resimt în momentul în care pățesc o mică sau mare zgârietură.

În a treia zi am făcut iarăși un tur de forță (pentru mine) prin vizita la Disneyland, care a durat cu tot cu coada la bilete în jur de 11 ore, timp în care am făcut mișcare aproape permanent între atracții, restaurantul la care au insistat să mergem și în cele din urmă spectacolul de lumini de la 11:00 noaptea. Deși m-am simțit bine în câteva trenulețe și am băgat puțină adrenalină în trup, mie nu prea mi-a priit spectacolul acela de oameni care caută să fugă de ei și par a fi în completă uitare de Dumnezeu, lăsându-se atrași de ademenirile diavolului întinse prin plăceri, pofte și alte comportamente aparent inofensive, cum ar fi zorzoanele, săbiile și toate jucăriile care nu mai au nicio legătură cu Dumnezeu, asta în cazul în care au avut vreodată. Și când te gândești că fiecare persoană din zecile de mii prezenți acolo o cheltuit probabil în jur de 100 sau mai mult de euro pentru o zi de astfel de distracție, iar alți copii la fel ca cei de acolo și alți oameni nu au apă, adăpost, mor de foame, nu au școli și îngrijire medicală. Are Dumnezeu grijă de toate și nu noi…

Pentru mine a fost ca o confirmare și faptul că acolo cu foarte mare greutate reușeam să mai bâigui rugăciunea în minte, fiind foarte bruiat din punct de vedere spiritual, aparent inexplicabil.

Apoi, după un somn de trei ore, am plecat spre aeroport și spre țară. După cum mă așteptam am fost rupt de oboseală și mult slăbit în urma acestui drum. Sper ca Ștefan să rămână cu o amintire frumoasă și să îi fie de folos. Pentru el am mers și nu pentru mine.

Cât am fost acolo, vărul meu, care era singur acasă, a făcut ceva cum știe el, și-a făcut rost de două sticle de vin și a dat un mic spectacol în cartier, urlând pe geam și până la urmă fiind luat cu poliția și salvarea. Interesantă paralelă între oamenii care se simțeau bine aparent la Disney și cei care suferă. Atunci când am venit acasă am găsit scris pe un caiet următorul text “sunt prea mic pentru un război atât de mare”. Știu și cred că diavolul dă astfel de război cu noi și poate puțini își dau seama că de fapt miza adevărată a plăcerilor și a încercărilor este sufletul omului și nu acele lucruri care credem noi că reprezintă scopul, cum ar fi un serviciu mai bun, haine frumoase, o sticlă de vin, ciocolata, distracțiile și alte lucruri asemănătoare.

Domnul să ne lumineze să facem alegerile cele bune și noi să vrem să ne lăsăm luminați și să renunțăm la vălul de orbire pus pe ochii noștri prin nimicurile acestei lumi trecătoare.

Astăzi am primit un prim răspuns pozitiv de la Barcelona, cu privire la înscrierea în program pentru AMYLYX, un medicament experimental pentru SLA. Până acum toate răspunsurile au fost refuzuri mai mult sau mai puțin suave sau lipsa de răspuns.

 

20.04.2022

Duminică a fost ziua Floriilor, a intrării Domnului în Ierusalim.

Ca de obicei am primit o grămadă de mesaje și am avut și telefoane la care nu am apucat să răspund, pentru că am fost mai multe ore la slujbă și dimineața și seara la denie, iar la prânz am avut odihnă.

Ce mi se pare interesant este că toată lumea îmi urează la mulți ani, în condițiile în care eu mă mobilizez să mă ridic din pat să merg și să fac alte lucruri, iar puterea se deteriorează uneori chiar pe zi ce trece. E un clișeu să zicem “La mulți ani, sănătate” și mai puțin ne gândim la mântuire, la iertarea păcatelor. Oricum pentru mine a fost o zi interesantă, cu acest paradox al urărilor de “La mulți ani” și al trăirilor pe care le am în această perioadă. O parte dintre cei care mi-au urat știau condiția și doar câțiva au adaptat urarea la situație, iar restul au folosit același clișeu. Am primit un mesaj și de la Amalia…

Aceste prime 3 dimineți din Săptămâna Patimilor am avut ocazia aproape unică de a face rugăciune cât mă ține mintea dimineața și de a dormi fără să îmi pun ceasul, astfel încât până pe la prânz am dormit suficient de bine și am făcut rugăciune câteva ore, ceea ce m-a făcut să mă simt mai bine. Am vrut și eu să ajut la descărcarea lemnului la mănăstire cu câte ceva și de două ori m-am împiedicat și am căzut cât eram de lung, așa încât am hotărât să fiu ceva mai precaut în entuziasmul meu de a ajuta și să îmi cunosc lungimea nasului.

Vremea a fost mult mai frumoasă decât părea în prognoză, în sensul că deși a fost frig a ieșit soarele în fiecare zi.

Sâmbăta lui Lazăr, înaintea Floriilor, am fost o noapte la mănăstire la Bistrița și de acolo am mers în drumeție cu colegii. A fost un drum de circa o oră în mod normal până la mănăstirea Pătrunsa și o ocazie să îmi testez puterile într-o mică excursie. Am mers, am putut să urc, însă încet și am constatat de două trei ori pe parcurs că picioarele nu mai țin la sărituri și alte giumbușlucuri care odinioară păreau banale.

Doamne, fie Voia Ta în toate și ajută-mă și pe mine să o primesc și să o iubesc!

 

30.04.2022

Au trecut și Săptămâna Patimilor și Sfintele Paști și aproape a trecut și Săptămâna Luminată. În joia mare am avut o întâmplare minunată, în faptul că eram destul de obosit după amiază și am mers la vecernie ca de obicei la ora 5:00 și când am ajuns părintele a zis ca se ține o slujbă mai scurtă, nu chiar atunci, și să ne întoarcem la 7, când începe denia celor 12 Evanghelii. Când am ajuns înapoi la pensiune eram de-a dreptul sfârșit, nu știu de ce, am zis să mă duc să dau de mâncare la câini și să mă odihnesc un pic. De la bucătărie până la ei sunt vreo 30 de metri, o pantă de 5 grade, adică o nimica toată, eu însă eram așa de sfârșit, că mi-a venit gândul că urc pe Golgota. După aceea am stat în pat o oră, timp în care nu am reușit să dorm și doar am făcut ceva rugăciune, având mintea oarecum trează, dar trupul foarte obosit; și când a venit vremea să mă ridic din pat parcă eram alt om, am avut putere și am stat și am fost și atent la o slujbă de peste trei ore. Mila Domnului. Dimineață devreme, adică de la 4:00, am mers la slujba ceasurilor în Vinerea mare și iarăși am avut putere, deși nu dormisem prea mult și seara la fel am fost destul de în formă la prohodul Domnului, apoi sâmbătă dimineața din nou la Sfânta Liturghie și în sfârșit sâmbătă noapte la slujba Învierii Domnului. În afară să mă odihnesc, nu am făcut mare lucru în această săptămână, Doar am încercat să ajut un pic la bucătărie, dar după ce am ales nuci și am curățat niște usturoi eram destul de ostenit la mâini și cea mai dificilă activitate a fost curățarea unor cartofi fierți, la care după vreo trei sferturi de oră și vreo 10 cartofi curățați am renunțat. Sper să primească Domnul cei doi bănuți ai mei pentru masa de sfintele Paști. Duminică după slujbă am plecat spre casă. Luni după Sfânta Liturghie, în a doua zi de Paște, am fost pe la cimitir la mama și la tata și în mai multe vizite și am venit seara târziu. Ultima oprire în acea zi a fost la Amalia și la copii, am stat și eu cu ei o oră și Vero îmi zisese să îi pup când ajung și eu am zis că încerc și culmea e că am și reușit, inclusiv pe Amalia și pe Matei, să le dau câte un pupic, ceea ce mă bucură mult și a fost cea mai frumoasă realizare din acea zi.

Săptămâna asta am mâncat destul și de dulce, însă nu mă simt mai puternic, când era post credeam că sunt slăbit din cauza faptului că mâncam mai puțin și mai puțin consistent, dar este evident că nu este asta.

Zilele trecute, de la o zi la alta, nu am mai putut aprinde aragazul cu aprinzătorul cu mâna stângă, a scăzut brusc puterea în degetul mare și nu mai îmi venea să fac niciun fel de exercițiu, că nu mai are rost, apoi am gândit că cel mai bine este să fac ascultare și am făcut câteva exerciții, iar a doua zi am fost mult mai bine.

Aseară, după ce am făcut puțină rugăciune pentru prima oară în această săptămână, a sunat Ștefan și a insistat puțin să vină la mine, deși era destul de târziu și eu aș fi zis mai bine să vină duminică, dar am zis că dacă tot vrea mă duc după el și am fost și a stat cu mine până astăzi pe la trei. Nu am avut timp să facem prea multe împreună, pentru că s-a trezit târziu, a făcut și niște teme și doar ce am jucat puțin remi la prânz. Nu a vrut să mănânce nimic din ce am oferit și a insistat să plece, iar eu am dormit puțin pentru că eram obosit. Când m-am trezit era târziu să mai merg la Radu Vodă la vecernie și oricum eram slăbit, pentru că am făcut niște exerciții dimineață și am impresia că de câte ori fac scade puterea, deci nu am făcut prea multe. Cert este ca mi-a luat vreo 30 de minute să mă mobilizez să mă ridic din pat. În schimb, după aceea mi-am adus aminte de îndemnul lui Vero, că mișcarea este viață și am plecat cătinel la un tur de parc. Culmea este că am și reușit și am avut o bucurie pe drum, văzând mai toate lucrurile la care priveam și bucurându-mă de ele ca fiind daruri de la Dumnezeu, ceea ce și sunt, doar că în această după amiază am avut ochii trupului și sufletului deschiși să primească, am lăsat deoparte critica și am primit bucuria.

Binecuvântează suflete al meu pe Domnul și toate cele din lăuntrul meu Numele cel Sfânt al Lui!

 

11.05.2022

De 1 Mai am fost invitați la grătar la Vero și a mers și Matei cu mine. Pe măsură ce ne apropiam de momentul să mergem, toți ceilalți au renunțat, așa încât am fost doar eu cu Matei și o mulțime de necunoscuți, colegi de dans ai lui Vero. Eu am profitat de ocazie pentru a mă vedea cu părinții ei.

Luni am făcut din nou tură de parc și apoi am profitat de o zi liniștită să mă recreez și să mai scriu pe la memoriile pe care le-am început. Apoi pe seară am făcut o vizită fulger la unchiul meu Titi, singurul rămas în viață. Așa că în aceste zile am reușit să mai bifez din persoanele cu care voiam să mă văd.

Joi am fost la Sfânta Liturghie la Sfântul Efrem cel Nou de ziua lui și apoi am trecut să îl iau pe vărul de la spital și să iau actele cu care a fost externat și din păcate pe el să îl las din nou în stradă. Am avut mustrări de conștiință mult, înainte de acest moment, pentru că am ales să fac asta, însă a trebuit să recunosc neputința mea în a susține o astfel de persoană cu nevoi speciale și mai ales de a-l sprijini și ajuta să depășească acea frică în a recunoaște propriile greșeli și păcate. La prima și ultima abordare a acestui subiect nu am apucat să termin propoziția și el deja schimbase subiectul discuției, deci arde foarte tare în sufletul lui atunci când te apropii de această zonă și cred că până nu reușește să biruiască aceste obstacole nu are cum să își cunoască și recunoască propriile greșeli, astfel încât să poată schimba cursul propriei vieți. După câteva zile a sunat și îmi spunea că este într-o ghenă să caute de mâncare și că a găsit o cutie de carton de ouă, pe care a folosit-o să facă masaj la tălpi și că astfel și-a adus aminte de mine și apoi a început să plângă și a închis telefonul. Am apucat să îi spun că îi știu suferința și îmi este milă de el. Am luat totuși decizia de a renunța să îl mai iau în casă, sau să îl ajut în acest fel și să nu mă mai învinovățesc și să mă chinui cu astfel de gânduri, pentru că nu mă ajut nici pe mine, nici pe el. Mi-am asumat responsabilitatea.

După aceea am plecat spre Sibiel, unde colegii mei aveau o întrunire și unde, la chemarea unora dintre ei, am zis să merg și eu să îi mai văd. A fost cu îmbrățișări și aprecieri ca de obicei și o parte haioasă a fost că la primire și la plecare au pus melodia aceea pe care Ceaușescu și șefii de stat salută armata, sau invers. Deși mulți dintre ei s-au bucurat să mă vadă, dincolo de o îmbrățișare și câteva cuvinte nu s-au înghesuit să vină să stea de vorbă cu mine. Totuși am simțit căldură și o bucurie a lor la această întâlnire și m-au sprijinit de la a-mi aduce ceai, până la a pune miere în el și alte mici atenții cu care m-au înconjurat.

Vineri spre sâmbătă noaptea, la Săsăuș, am avut un moment din acela de zbucium, care a durat probabil câteva ore și sâmbătă eram cam amețit. Am mers totuși la cumpărături de mobilă cu arhitecta și acolo era soare, poate nu băusem nici suficientă apă și eram destul de slăbit, astfel încât a trebuit să mă așez după câteva ore. Am ratat somnul de după amiază, care putea fi de recuperare și am mers direct la vecernie. Spre surprinderea mea majoră, după ce m-a îmbrățișat părintele am înviat și la toată slujba de peste trei ore am fost foarte prezent și am avut putere și în corp. Duminică la Sfânta Liturghie am fost din nou în formă și nici după amiază nu am dormit și am fost și la vecernie. Toată ziua am fost în putere și foarte vioi, astfel încât am apreciat ziua ca fiind poate cea mai bună din punct de vedere mental și fizic din acest an. Am simțit și o bucurie continuă și o pace sufletească și acestea au continuat și în ziua de luni. Ușor ușor puterea a scăzut în corp, Însă am rămas cu o bucurie și o pace ceva mai adâncă.

Astăzi, după o discuție cu …, mă gândeam că este destul de agresivă general în comportament și în ceea ce simte și că asta vine din interiorul ei; încercând să mă oglindesc, îmi dau seama că și eu procedez exact la fel și că mă învinovățesc și am dialoguri interne contradictorii cu mine însumi. Și toate acestea se răsfrâng în afară.

Un moment important din această perioadă a fost și o vizită la un neurolog, care a indicat ca soluție transplantul de celule stem în Thailanda și un pacient care a avut succes în această privință. Asta mi-a alimentat speranța și probabil a contribuit și la acea stare de bine. Astăzi am vorbit cu o altă pacientă, care a spus că la ea nu a fost bun rezultatul și știa de un alt pacient, la care s-a înrăutățit situația după transplant, ceea ce mă face să fiu puțin mai precaut. Deja am vorbit cu cei din Thailanda și m-am interesat de biletele de avion și de alte elemente organizatorice. Am primit binecuvântare și după ce mai strâng câteva informații mă voi hotărî dacă voi continua cu această soluție pe care am înaintat deja.

Am nădejde că Maica Domnului mă va îndruma și mă va sfătui cu gândul cel bun spre mântuire.

Slavă Domnului pentru toate!

 

23.05.2022

Cât am stat la Săsăuș, vremea a fost superbă, nici prea cald, nici prea rece, sau mai bine zis cald ziua și rece noaptea.

Starea mea sufletească și trupească de bine a continuat și pot spune că m-am simțit bine.

Undeva în jur de 15 mai au venit și trei colege cu copiii în weekend și am petrecut ceva timp și cu ele. În paralel am început să fac niște ședințe cu bioenergie cu o doamnă cu credință în Dumnezeu, căreia îi murise soțul în februarie, la 96 de ani, și care în acest an în toamnă urmează să facă 90 de ani. Am făcut aproape două săptămâni și în tot acest timp îmi spunea că trage, adică faptul că eu absorb multă energie, și mai zicea că a curățat aura mea; într-adevăr, spre sfârșitul perioadei mă simțeam mai limpede mental și cu o poftă de viață mai ridicată, chiar dacă puterea propriu zis nu a crescut. Pe lângă scopul terapeutic, am avut parte și de o lecție de viață, întrucât doamna se plictisea și fiind mai mult singură, vorbea cu mine și îmi povestea din viața ei. Printre altele, faptul că a avut un accident de mașină și nu îi dădeau doctorii șanse să mai meargă vreodată, întrucât îi căzuse pe ambele picioare ceva din bordul mașinii, dar după 15-20 de operații și un transplant de os, iată că se pare că la vreo 60 de ani, cu mila Domnului, osul s-a refăcut și dânsa mergea și își făcea treburile prin casă. Dar cea mai importantă lecție a fost modul în care privea această capacitatea a ei de a transmite bioenergie, ca pe un dar de la Dumnezeu. Și nu spunea că ea a vindecat pe cutare persoană și spunea că ea a aplicat tratamentul și Domnul a miluit acea persoană. Nu a vrut să îmi ia niciun ban și a acceptat să îi fac cumpărături de care avea nevoie, iar la sfârșit a insistat să îmi dea și bani pentru ele. Câtă smerenie au unii oameni…

Între altele am fost și la Călimănești, să fac o repriză de înot într-una din zile, iar în ziua următoare am fost la acupunctură la cineva în Sibiu și după aceste două zile m-am simțit mai bine și din punct de vedere fizic. Pe la slujbă nu prea am ajuns din păcate. Iar sâmbătă de Sfinții Împărați Constantin și Elena, după Sfânta Liturghie, am plecat spre București, cu o pauză la Călimănești, ca să mai fac o repriză de înot și de hidromasaj. Cum le rânduiește Domnul, că de a doua zi am început să mă simt mai rău din punct de vedere fizic, având o cădere la mâini și chiar și la picioare. Deja mersul îmi este afectat în mod clar, adică am o nesiguranță la mers și chiar momente de dezechilibrare. Cu mâna dreaptă apuc mai greu, inclusiv lucruri mai ușoare precum cana de băut, care pare mai grea în ultima vreme, întrucât simt în biceps neputință în a ține cum trebuie cana la gură. Atunci când mă îmbrac de pantaloni sau când îi dau jos, deja trebuie să mă sprijin, pentru că de cele mai multe ori mă dezechilibrez. Spălatul pe cap sau în urechi este deja relativ, întrucât toate degetele de la ambele mâini sunt slabe și nu mai au putere să apese. Și când mă ridic de pe vine, parcă mai am pe cineva în spate, deja îmi este dificil. Tăiatul unghiilor de la picioare a fost cu dificultate, iar la mâini în anumite poziții abia reușesc să țin mâna, cât să le pot tăia.

Apoi am fost o zi și ceva la Balotești, pentru un EMG și iată că astăzi am tras un pui de somn după amiază, pentru prima oară după ceva mai mult timp și mă simt puțin mai în formă.

Între timp am luat biletele pentru Thailanda și am plătit tratamentul, așa că merg cu nădejde în Domnul.

[…]

 Am avut câteva revelații importante în această perioadă. Zilele trecute mi-am dat seama că mâinile cu care l-am bătut [pe Matei] sunt cele care s-au betegit primele și am avut așa o senzație ca și cum aș ști cu siguranță că e o urmare a păcatului pe care l-am făcut atunci când l-am bătut.

Și am mai avut o revelație, când am realizat că toată răutatea pe care o văd și o simt ca fiind în jur, la alții, este de fapt în mine și despre mine, iar aceasta consider că este o mare descoperire și care mă poate ajuta să îmi curăț sufletul.

Doamne, miluiește!

 

29.05.2022

Acum ar fi trebuit să fiu în avion spre Thailanda. Însă sunt acasă. Am tot avut o provocare cum să fac testul PCR și să obțin acel Thailand pass. Pe site scria să aplici cu șapte zile înainte și totuși cumva trebuia să depui un test care să fie “issued” (emis) cu 72 de ore înainte de plecare. Am primit de la tipa care se ocupă cu tratamentul sfatul de a face testul joi, astfel încât să iasă rezultatul seara și să depun joi noapte actele pentru Thailand pass. A părut o variantă logică, întrucât cei de la ambasada Thailanda nu au putut să îmi dea un răspuns mai concludent. Dacă făceam testul joi mai pe seară sau vineri dimineață, aș fi primit rezultatul vineri seara și eu credeam că în weekend procesează ceva mai puțin, ca să nu zic că deloc. Părea riscant să nu se mai emită acel Thailand pass. Am avut ceva emoții și de furcă pentru a lua această decizie și am luat așa cum a zis doamna. Testul a fost făcut joi la 1:00 și ceva […]. Când a venit rezultatul am depus repede pentru Thailand pass și nu am mai fost atent la ora scrisă pe el, pentru că mă bazăm că se cere ora emiterii. Și uite-mă acasă, pentru că ei au zis că se ia ora recoltării și pentru patru ore diferență am dat 400 de euro pentru o amânare de o săptămână a biletului.

Am o strângere în stomac de când am ajuns acasă, o oarecare împotrivire, dar fără să fie o furie exprimată și fățișă. Știu că a fost voia Domnului așa, spre binele meu sau al nostru. Nu are cum să fie altfel. În plus, a fost ceva deosebit astăzi, pentru că dimineață, atunci când am făcut rugăciunile înainte de împărtășanie, am plâns mult din senin, atunci când am citit la rugăciune cum Domnul a iertat-o pe desfrânata și pe tâlhar. Am plâns când am simțit dragostea și bunătatea pe care Domnul o are necondiționat față de noi, oricât de păcătoși am fi. Bănuiesc că este harul lui Dumnezeu.

[…]

Am auzit că și părintele a plâns astăzi la Sfânta Evanghelie a vindecării orbului din naștere, probabil în amintirea părintelui Teofil. Și la predică a vorbit cât de orbi suntem când ne împotrivim voii lui Dumnezeu și a pomenit de răbdarea lui Iov care a zis “Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului lăudat”.

Voia Domnului să fie în noi și noi să o primim cu bucurie, în veci vecilor, amin!

 

17.06.2022

După duminica cu pricina, am găsit niște bilete la același preț, însă cu escale ceva mai lungi în Qatar.

Toată săptămâna am stat mai mult acasă și am mai rezolvat din problemele administrative pe care le mai aveam; bagajul a rămas cam în aceeași poziție, așteptând momentul plecării.

Duminica următoare am fost la Sfânta Liturghie, m-am împărtășit cu Sfintele Taine și ne-am prezentat la aceeași oră pentru plecare. Trebuie să recunosc faptul că am avut oarece emoții, dată fiind întâmplarea de la duminica anterioară, mai ales atunci când am ajuns la ghișeu și doamna de acolo nu știa că se schimbaseră regulile și era permisă intrarea cu test rapid, nu doar cu test PCR, însă toate lucrurile au fost în regulă și am decolat. Am ajuns cu bine în Thailanda, deși au fost niște mici impedimente la graniță cu acordarea vizei pe loc, unde trebuia poză și cei de acolo au făcut niște aranjamente și mi-au cerut mai mulți bani decât scria pe chitanță, lucru cu care nu am fost de acord și a trebuit să mai așteptăm, să luăm procesul de la capăt. În fine, cert este că am pierdut aproape o oră la vamă, astfel încât bagajele noastre ne așteptau cuminți lângă aparat, pentru că rămăseseră singurele.

În Bangkok și în Thailanda în general este într-adevăr cald, o minimă în jur de 27-29 de grade și o maximă în jur de 32-33 și cu umiditate destul de ridicată. Noaptea dinainte dormisem la Doha, unde fuseseră 40 de grade, însă atmosfera era ceva mai uscată și nu transpirai așa de tare ca în Thailanda. A doua zi am început tratamentul, care a decurs fără peripeții, în sensul că nu am avut niciun fel de durere, amețeală sau stare de vomă, slavă Domnului. În schimb, după fiecare din cele două injecții în coloană nu am dormit aproape deloc noaptea următoare, fiecare mi-a produs un val de energie destul de consistent și după aproximativ patru ore petrecute întins în pat am ieșit în oraș la o plimbare să vizitez câte puțin. După a doua injecție de vineri, cred că am cam exagerat cu plimbarea, pentru că am stat vreo trei ore și jumătate plecat. După noaptea albă, sâmbătă eram încă vioi, însă după amiază am început să mă simt obosit și slăbit ceva mai tare. Este drept că o slăbiciune față de momentele dinaintea plecării am avut încă de la sosire, probabil datorită oboselii și somnului insuficient, însă la o săptămână după sosire cred că se accentuase slăbiciunea. La kinetoterapie am făcut în fiecare zi exerciții și doamna a crescut treptat intensitatea și dificultatea lor, este posibil ca și asta să fi contribuit, pentru că de fiecare dată când am încercat să fac mai multe exerciții am sfârșit prin a pierde puterile. Probabil și umblatul prin căldură a cântărit în acest sens, pentru că doctorul a spus că celulelor stem nu prea le place căldura.

Duminica următoare, prima după tratament, au fost Rusaliile și am fost la o biserică rusească din Bangkok, unde am avut mai multe surprize și bucurii. Prima dintre ele a fost faptul că preotul era thailandez și a și făcut o parte din rugăciuni în limba thailandeză. Diaconul era rus și corul la fel, în biserică probabil erau în jur de 40 de persoane, dintre care cam jumătate erau thailandezi și jumătate nu știu foarte bine nația, dar bănuiesc că majoritatea erau ruși. La biserică erau și sfintele moaște ale Sfântului Mare mucenic Gheorghe și ale altor sfinți ruși. Deși toată slujba nu am înțeles mare lucru și nu am fost nici foarte atent la momentele pe care le intuiam și nu am încercat să rostesc în paralel în română în gând unele rugăciuni pe care le știam, am simțit tot timpul o bucurie și o pace în suflet, participând cumva cu simțirea la slujbă și încercând să mă conectez sufletește cu ceilalți. La sfârșit, când s-au împărtășit mai întâi copiii, am plâns puțin, când am văzut cum un thailandez și un european care țineau anafură și aghiasmă au îngenunchiat când o fetiță care s-a împărtășit a venit să primească și ea anafură și aghiasmă, iar ei au făcut aceasta ca să poată să o servească și am avut așa o mare bucurie văzând această scenă, încât mi-au dat lacrimile. La Sfânta Evanghelie și la Apostol a fost citit în thailandeză, rusă și engleză și la fel și la Tatăl Nostru. Surprinderea mea a fost la fel de mare ca și bucuria, văzând thailandezi care se închină împreună cu noi lui Dumnezeu și văzând că unul din ei, chiar cel care ținea anafura în scena de mai devreme și care a citit la Apostol și în alte momente și a cântat împreună cu alți thailandezi diferite cântări în timpul slujbei, avea mai multe inele pe degete și niște unghii ceva mai lungi, poate cânta la ceva instrumente, în orice caz era o priveliște pe care dacă o vedeai în afara bisericii, în afară de faptul că era thailandez, nu îi dădeai șanse de a avea o viață creștinească și tocmai el era printre cei mai activi de la slujbă, în afară de preot, și mi-am dat seama din nou cum mă smerește Dumnezeu, arătându-mi iar și iar și iar cum rânduiește El să își aleagă dintre oameni tocmai pe cei la care te aștepți mai puțin și mă gândeam cum ei, thailandezi fiind, în mijlocul unui popor de peste 90% budist, poate chiar suferă glume și presiune din partea familiei, prietenilor, cunoscuților. Și totuși alege să creadă Sfânta Treime, să slujească lui Dumnezeu și mă gândeam cum Dumnezeu dă har unor astfel de oameni, care vin din idolatrie și care ne depășesc de multe ori pe noi, care stăm și dormim pe o astfel de comoară, leneși și puturoși, gândind că simplul fapt că suntem ortodocși ne mântuiește, sau ignorând complet religia în care ne-am născut și Biserica lui Hristos. Iată cum la capătul lumii, în mijlocul necredincioșilor, poate să facă Dumnezeu din pietre fii ai lui Avraam. Partea frumoasă este că în zilele anterioare primisem o poezie de la grupuri sociale în care era atins subiectul, cum că Hristos ne cheamă pe toți și ne cere prietenia pe Facebook, iar majoritatea îi dau ignore sau chiar Îl hulesc pe față și El totuși rabdă și la un moment dat în poezie autorul, preot fiind, se întreabă cum Iisus îi rabdă pe toți: „Nu vezi ce Îți fac?”, iar Iisus îi răspunde: „Ai dreptate, dragă, însă nu tu ești Hristos…” Și mi-am dat seama cât de mult adevăr este… Pe noi pe toți ne iartă Hristos, și ne primește, și are mai multă putere de a ierta și de a Se jertfi decât avem noi putere de a înțelege acest lucru.

În toate zilele cât am stat în Bangkok, Matei a fost și s-a plimbat prin oraș singur, descurcându-se minunat. Am văzut că a făcut și poze frumoase. Știe să caute locuri, să ajungă la ele și e și foarte responsabil cu banii, aș spune chiar zgârcit ca și mine în anumite momente. În toate aceste zile a refuzat categoric să mergem împreună undeva, cu doar două excepții. Joi dimineață am fost împreună la Palatul Regal și duminică după amiază, după ce ne-a mutat la hotel, am mers la un târg. În rest, orice încercare a mea de a ieși împreună cu el a fost refuzată. Chiar și la cele două injecții în coloană a plecat, la prima a venit după vreo două ore, când eram încă în pat, și a doua oară toată ziua. Am avut impresia acum că a făcut asta și ca să fuga de durerea sau frica pe care o simțea înăuntrul lui văzându-mă pe pat. A fost împreună cu mine la consultații și la o discuție cu doctorii și cu această ocazie a aflat ceva detalii despre cum mă simt și evoluția bolii, însă nu a zis nimic. Cu greu am reușit să îl conving să mergem împreună la Phuket două zile. Sâmbătă când am luat biletele și am făcut rezervările cred că am încurcat niște lucruri, pentru că luni dimineață când am ajuns la aeroport să plecăm, am constatat cu stupoare că luasem bilete pentru duminică și luni, în loc de luni și marți. Am făcut de mai multe ori operația, până să pun cap la cap toate datele problemei, inclusiv excursiile și cazarea, și a treia sau a patra oară când am selectat avioanele nu am mai fost atent, și cum la ei săptămâna în calendar începe cu duminică și eu nu eram foarte familiarizat cu data din calendar, am selectat din greșeală duminică și luni și iată-ne la 7:00 dimineața la check-in uitându-ne unul la altul, când am aflat că zborul de dus fusese de fapt cu o zi înainte și basca și din alt aeroport, iar cel de întoarcere era în aceeași seară, așa că a trebuit să plătim încă o dată și jumătate biletele cumpărate inițial pentru a reuși să plecăm cu două ore mai târziu și să ne întoarcem în ziua următoare. Când am ajuns în Phuket, ne-am dus la o plajă în apropierea aeroportului, unde am ajuns pe jos, plimbare de 20 de minute. Era o plajă frumoasă, cu nisip fin și lungă de mulți kilometri. Am făcut câteva poze și o baie, fiind în jur de ora 12:00. Ca să ne distrăm mai bine, crema de plajă pe care o luase Matei era sub formă de spray și avea mai mult de 100 de ml, așa că a fost confiscată la controlul de securitate, iar baia noastră de la 12 plus o plimbare până în alt loc la umbră, la 1 kilometru mai departe, ne-a căpăcit cu niște piele roșie bine de tot, pe umeri și pe frunte. Din fericire nu a fost așa de grav și tot din fericire am avut o zi frumoasă, odihnă, plajă și baie în Oceanul Pacific. Am și dormit puțin pe șezlong și întrucât era a doua zi după Rusalii, Sărbătoarea Sfintei Treimi, Dumnezeu mi-a dat gândul să citesc Acatistul Sfintei Treimi, care m-a bucurat foarte mult și am simțit așa o împlinire și o pace când îl citeam, încât la un moment dat mi-au dat și lacrimile. Probabil în ultima vreme Dumnezeu a miluit împietrirea inimii mele, să se mai înmoaie, astfel încât lacrimile să vină mai des. Spre după amiază, pe la 4:00, am avut curajul să ies de sub umbrelă, ca să mă aventurez la o nouă baie și la o mică plimbare. Foarte interesant, pe acea plajă mareea este destul de puternică, în sensul că la reflux apa se retrăsese destul de mult, cu câteva zeci de m, astfel încât am putut să mă plimb pe locul unde înainte cu câteva ore erau valuri și care acum în unele locuri era chiar uscat și am avut un gând, că am fost precum evreii care au mers pe fundul Mării Roșii ca pe uscat, adică am avut o idee despre ce înseamnă o astfel de experiență. În afară de această paralelă cu Vechiul Testament, am văzut și alte lucruri interesante, crabi cum fugeau o viteză incredibilă, sau cum săpau mici gropițe, împrăștiind în jurul lor ca niște mărgele de nisip cu diferite forme. Și a doua zi, în excursia către insulele Phi-Phi, am văzut frumuseți incredibile și în insulele pe care am fost și pe drum și în apă, pești de culori deosebite, copaci cu rădăcini multiple, plaje în locații deosebite, insule care dimineața erau doar un petic de pământ, iar după amiază, când apa se retrăgea, aveau și plajă cu nisip fin și multe alte minunății pe care Dumnezeu le-a rânduit pe pământ. În toate aceste zile de plimbare am dat slavă Lui Dumnezeu pentru frumusețile pe care le-a lăsat pentru noi păcătoșii să ne bucurăm de ele, să le vedem ca pe o pregustare a Raiului, iar noi le luăm ca și cum ar fi ale noastre. Când am ajuns înapoi în port, apa era mai jos cu vreo patru, poate chiar 5 m, față de nivelul de la care am plecat, astfel încât a trebuit să urcăm prin altă parte ca să putem ajunge la mal, chiar să ne cățărăm aș putea spune. Noi eram cam la limită cu timpul pentru a prinde avionul și șoferul a zis că ne ajută, însă nu a înțeles cât de urgent este să plecăm spre aeroport, timpul trecea și noi încă nu aveam un taxi. În cele din urmă am insistat și a chemat un fel de Uber, care a venit în câteva minute și ne-a dus la aeroport, astfel că am ajuns cu mai puțin de 10 minute înainte să se termine check-în. Asta a fost prima minune și a doua a venit peste mai puțin de două ore, întrucât a doua zi nu reușisem să găsesc excursie la parcul național Khao-yai, unde intenționam să mergem și deja îmi făceam planuri pentru ce mai vizitez în Bangkok, însă doamna care s-a ocupat de noi din partea spitalului a găsit seara târziu pe cineva care avea experiență de ghid și mașină și am obținut la un preț destul de bun, aproximativ 100 de euro, o excursie privată doar pentru mine în acel parc, cu un ghid vorbitor foarte bine de engleză. Matei nu a vrut să meargă sub nici o formă și a preferat să se plimbe prin oraș. Probabil este o formă de manifestare a independenței. În parc, a doua zi, a fost frumos și am văzut alte minunății ale Domnului, am văzut și o maimuță la intrare, însă nu am oprit crezând că vom mai vedea, însă altele nu au mai apărut. Am văzut în schimb trei căprioare care pășteau liniștit aproape de oameni. Elefanții se văd rar și nu am avut ocazia, m-am bucurat de priveliști și cascade și alte animale.

Ultima noapte nu am prea dormit și totuși, deși sunt obosit și slăbit, am dat Slavă lui Dumnezeu pentru că am avut tot timpul pace și bucurie în suflet, am reușit să fac față de când am plecat și până am revenit, să citesc și Psaltirea, iar în prima săptămână, de fapt până sâmbătă, și Paraclisul Maicii Domnului.

Ultima zi din deplasare a fost cu escală la Doha în Qatar, unde am avut timp să vizităm orașul, tot separat, pentru că Matei a refuzat din nou să mergem împreună și nu știu cum, deși eram slăbit, mai ales la început, pentru că era cald, am reușit să fac un traseu de vreo opt ore prin oraș, începând de pe la ora 3:00 până pe la zece și ceva noaptea, cu câteva pauze de odihnă. Pot spune că am văzut locurile importante din oraș și am vizitat și acea peninsulă vestită, e supranumită Perla. Este o țară cu puține resurse în afară de petrol și care tot ce a construit se datorează probabil acestei bogății recent descoperite. Mă uitam cum arată pământul pe care îl săpau, plin de pietre și de nisip, unde nu știu ce ar putea crește și totuși după lucrări reușeau să pună gazon, copaci și să facă să arate foarte bine. De altfel noul aeroport, ca și Perla, sunt construite de mâna omului în mare. În afară de cei care aparent sunt băștinași, cea mai mare parte a populației este adusă din alte țări, pentru a munci și a îndeplini toate funcțiile, începând de la pașapoarte și până la lucrările de construcție care sunt în plină desfășurare, mai ales că urmează să găzduiască la iarnă Campionatul Mondial de Fotbal. Ziua era o căldură foarte puternică, spre 44 de grade, însă ceva mai uscată decât în Thailanda. Spre seară era chiar plăcut și atmosfera se animase, piețele s-au umplut și lumea a ieșit la plimbare. Mă gândeam cum are Dumnezeu grijă de toate lucrurile, astfel încât chiar și unor oameni care erau efectiv lipsiți de resurse le-a dat ceva care să le îmbunătățească viața.

În dimineața plecării, deși din nou nu am dormit suficient, eram totuși senin și parcă având ceva mai multă putere, însă spre după amiază, când am ajuns în București, am căzut din nou fizic.

Acum sunt pe drumul spre mare, unde se termină a doua grupă de Me+ și planificasem să fiu și eu. Sper să reușesc să termin cu bine acest tur de forță de peste două săptămâni și cu mila Domnului, care se varsă în fiecare zi asupra noastră, să ne fie de folos toate cele câte am făcut.

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

 

22.06.2022

Iată că după zbenguiala din călătorie a venit și scadența, pentru că de zilele trecute am avut o nouă cădere fizică și deja cred că am trecut în altă etapă. Deja a sta în picioare și a merge să mănânc și alte lucruri care odinioară erau floare la ureche, acum devin exerciții fizice solicitante. Astăzi după masa de dimineață eram obosit deja și am stat în pat, apoi am fost la acupunctură la Sibiu, unde am mai stat o oră întins, iar când am ajuns acasă la Săsăuș am mai stat încă o oră întins în pat. Și toată lumea care vorbește cu mine pare că vrea doar să audă că sunt bine, probabil e mai ușor așa.

Zilele trecute am mai primit o veste dură, prin faptul că Ștefan are analizele la cote alarmante și Amalia zice că vrea să îl înscrie pe listele de transplant. Am cercetat puțin ceea ce simt când am aflat asta și nu am descoperit nici durere, nici tristețe, nici furie. Am încercat să fiu atent și zic că poate totuși creierul meu a tăiat durerea și de aceea nu simt nimic. Pe de altă parte, nădejdea în Domnul și în binefacerile Lui este mare. Cert este că am fost împăcat, fără să mă zbucium și să mă agit. Poate și din cauză că nu mai am putere și atunci las mai ușor toate lucrurile în voia Domnului.

Doamne fie Voia Ta întru noi și noi să facem Voia Ta!

 

24.06.2022

Azi la Sfânta Liturghie am simțit ceva, ca și cum am descoperit ce înseamnă să fii sărac cu duhul, adică să nu ai nimic, să nu te mai bați și să te mai zbați pentru nimic. Este cumva o premisă a păcii sufletești și o șansă pentru mine de a lepăda judecata altora. Pentru că atunci când nu ai nicio dreptate și nici o virtute și ești sub ceilalți în orice, atunci toată dreptatea ta este ca o cârpă lepădată și dispare nevoia de a te bate.

Azi am pomenit-o și pe mama și am avut bucuria săptămâna aceasta de a-mi împlini un gând pe care l-am avut în ultima perioadă, de a aduce recunoștință mamei mele pământești cu 50 de trandafiri la mormânt și Mamei mele cerești cu 50 de trandafiri la icoana la Chirpăr. Am reușit să le împlinesc pe ambele, așa cum a rânduit Dumnezeu și Maica Sa.

Bucurie mare și Slavă Ție Doamne pentru Trupul și Sângele Tău cel Sfânt cu care mântuiești lumea!

 

28.06.2022

După ședințele de acupunctură de săptămâna trecută și săptămâna aceasta am fost ceva mai bine. Am făcut la Sibiu, la o doctoriță, și parcă de fiecare dată am simțit ceva mai bine. Nu am putere mult mai multă, dar față de momentul când am venit este clar un progres.

Noaptea trecută nu am dormit decât puțin și zilele trecute simțeam o durere în fese atunci când mă aplecam, în partea superioară sub centură. Am crezut că este de la injecții lombare, de pe când cu celulele. Și când să plec spre București, am avut eu gândul să fac un test covid, pentru că tot de câteva zile tușeam. Și iată că a ieșit pozitiv și am aflat de ce tușesc și de ce mă dor mușchii. Slavă Domnului ca au fost până acum singurele simptome serioase și nu am avut febră sau alte dureri. Maica Arsenia și Andreea au fost lovite puternic.

Așa că am rămas la Săsăuș și sper ca toate să reușesc să le primesc cu bucurie, așa cum se cuvine. Am început o luptă împotriva gândurilor de judecată a aproapelui și împotriva mândriei, care îmi dau atâta agitație mentală. A fost așa de bine când am simțit vineri acea deșertare a voii și a ceea ce sunt, încât am hotărât să mă lupt mai tare pentru dobândirea acelei stări și lepădarea de sine.

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!

 

10.07.2022

Simptomele clasice de covid nu au evoluat și până luni îmi trecuse, astfel încât și testul a ieșit negativ și am fost la acupunctură din nou în Sibiu. Slăbiciunea în putere însă a evoluat constant, astfel încât acum mâinile mele sunt și mai slabe. Cu dreapta abia mai apuc lucruri și când am încercat să pun deodorantul pe raftul din baie a căzut de două ori din mână. Și picioarele dau semne clare de împotrivire. Am început să șchiopătez vizibil cu dreptul și simt că puterea de a ridica degetele e mai slabă și degetele de la piciorul drept nu prea se mai mișcă. Poate o fi de la covid, cine știe.

Zilele de la Săsăuș de după covid au fost liniștite și am stat în tihnă și am dictat la jurnal.

Într-una din după amieze, când mă pregăteam să dorm, am închis internetul și m-am pus în pat. Nu mai țin minte ce am vrut să fac, cred că să scriu ceva prin dictare și am pornit din nou internetul. Tocmai ce am primit un mesaj de la Mona, prima mea soție, care zicea că a venit în București și dacă ne putem vedea. A rămas să ne vedem miercuri, pe 6 iulie, pe seară, așa încât am planificat să plec miercuri de la Săsăuș spre București.

Inițial mă gândeam să mă opresc să înot la Călimănești, însă cu slăbiciunea pe care o aveam am zis că poate e prea mult și oricum pe drum am ales să merg pe Valea Oltului, deși am văzut ceva ambuteiaje, însă nu am realizat că Waze nu mai estimează timpul pierdut și că era mai bine pe Transfăgărășan. În fine, am stat o oră și ceva în coadă și am făcut vreo șapte ore per total. O altă alegere nefericită din aceeași zi a fost că mă gândeam dacă să fac duș înainte să plec, dar totuși am lăsat pentru București. Și ce să vezi, la București nu era apă caldă. Dumnezeu mi-a dat gândul și cu drumul și cu dușul, însă alegerile mele nu au fost cele bune.

Zilele dinainte mă gândeam ce voi spune și ce voi face când mă văd cu Mona. Pe de o parte, cum să îmi cer iertare. Pe de alta, încă simțeam furie la ceea ce a fost, revoltă legat de faptul că a ținut atât de mult să plece. Încă mai colcăiau în mine sentimente de dragoste, amestecate cu durere și furie. Între timp au făcut și ei Covid și până să ne vedem au trecut de faza mai cu febră, însă asta a schimbat locul întâlnirii de la mall în parcul de vizavi de unde stătea ea. Și ne-am văzut la ceas, la Doamna Ghica, și ea a spus “ca pe vremuri”, adică atunci când eram împreună și ne întâlneam să ieșim în parc. Așa a rânduit Dumnezeu. Și eu aș fi vrut în parc, cumva din același motiv, deși nu știu de ce. Am vorbit așa, în general, despre ce am mai făcut fiecare, m-a întrebat despre ce am făcut în Thailanda și evoluția bolii. A remarcat încă de la întâlnire că șchiopătez. Din discuție mi-am dat seama că îi place în America și se simte mai bine acolo. Chiar nu știam cum să fac, dar la un moment dat am hotărât să nu o întreb direct că voiam să aflu asta.

După puțin timp, cam o oră cred, am întrebat dacă îmi poate arăta pe ai ei, mă gândeam la poze. A părut foarte bucuroasă că întreb și ea a zis dacă vreau să îi cheme să ne cunoaștem și am spus că da. Îmi spunea că fata ei mare chiar a întrebat dacă vreau să o cunosc. Și eu voiam într-adevăr să îi cunosc, dar nu am exprimat dorința, lăsând pe Mona să decidă cum să decurgă întrevederea. Au venit și ei și ne-am plimbat cu toții prin parc. Soțul ei e vorbăreț și a intrat mai mult în vorbă cu mine. La final am mai povestit eu câte ceva și am zis să plec totuși, că îi promisesem și prietenei mele Simona și colegei noastre Mihaela să ne vedem în aceeași seară, mai târziu. Mona a zis să facem niște poze și a făcut. Le-am întrebat pe fete dacă pot să le îmbrățișez și să le pup și nu doar că au vrut, dar au fost chiar bucuroase. Apoi Cristi, soțul ei, m-a luat în brațe el pe mine, și mi-a urat de bine. La sfârșit și cu Mona m-am îmbrățișat. Până atunci a fost reținută, ca de obicei, fără să exprime prea mult din ceea ce simte, dar atunci a izbucnit în plâns. După ce s-a liniștit puțin, a mai plâns un pic și apoi eu am plecat. Când întorceam capul să plec, am văzut lacrimi și în ochii fetelor și cred că și ai lui Cristi. A fost un moment foarte emoționant și pentru mine, chiar dacă nu am plâns.

Apoi am cam fugit de emoții, că am vorbit la telefon și m-am văzut cu cele două prietene și am ajuns târziu acasă pe la miezul nopții.

Acasă, la rugăciune, am căutat să conștientizez ceea ce simțeam și am simțit recunoștință și dragoste pentru momentele de îmbrățișare și ce am simțit cât am stat cu ei și mai ales înainte de despărțire. Era cumva căldura unei familii normale și dragoste. A fost o mare bucurie pentru mine și am dat Monei câteva mesaje să îmi cer iertare pentru tot, căci nu avusesem un moment potrivit.

A doua zi am fost la doctor la ORL, la birou cu colegii câteva ore, urmând apoi să merg cu Andrei la Cristina, colega noastră de liceu. Între colegi și Cristina plănuiam să mă văd cu Ștefan băiatul meu. Am cam întârziat la servici, ca pe vremuri, și nu a mai rămas prea mult timp să mă văd cu Ștefan. Aveam să aflu după aia că de fapt el era la terapie, dar uitase să îmi zică. Am zis să trec pe la Mona, că uitasem să îi dau o iconiță de la Sfântul Munte în ziua anterioară și eram aproape de la Obor. Am ajuns și a zis că soțul ei a întrebat dacă nu urc să mai stăm de vorbă. Am văzut că oricum nu mai aveam șanse să ajung la Ștefan, așa că până la urmă am acceptat. Nu mai era timp mult nici până la plecarea spre Cristina și totuși am întârziat mai mult acolo și am apucat să le povestesc câteva momente importante din ultimii ani. Apoi am plecat cu o despărțire firească și mult mai simplă, fără lacrimi și îmbrățișări. A doua zi am primit un mesaj emoționant de la Cristi, soțul Monei. Am dormit ceva mai târziu și nu știu de ce am deschis Internetul înainte să fac rugăciunea. Și deși am zis că nu citesc mesaje, nu știu de ce am apăsat totuși pe al lui. Cred că nici nu știam prea bine cine e, că încă nu asociam, numele lui fiind destul de nou pentru mine. Am început să plâng și o bună parte din rugăciune am spus-o cu lacrimi în ochi, de mulțumire și recunoștință către Dumnezeu pentru dragostea pe care mi-o dă constant prin oameni. Vineri am făcut doar rugăciune și pentru prima dată când am făcut pravila către Maica Domnului, Bogorodișnaia, nu am numărat cu nerăbdare cât mai e până la sfârșit. Apoi am fost la sfântul Maslu și pe seară la ai mei acasă, cu gândul să stau cu Ștefan și să mă văd cu Matei și Amalia. Ștefan se juca pe calculator, Amalia vorbea la telefon în pat, […] și Matei era plecat de acasă. Am stat un pic lângă Ștefan cu gândul că poate termină. Probabil după vreo 20 de minute a venit Amalia și a vorbit direct cu el să facă niște teste la matematică. […]. Ștefan a lăsat după puțin timp jocul și a început să facă test. A venit și Matei cu care am schimbat câteva vorbe. După puțin timp, a lăsat Ștefan testul și a jucat o partidă de șah cu mine și am vorbit puțin cu el în acest timp. Se făcuse deja târziu și am plecat. Era mai bine dispus și am reușit să îl pup și să îl țin în brațe înainte de plecare.

Sâmbătă am avut o dimineață grea. Pe de o parte, simțeam fizic mai puternic neputința. […]. Am vizionat și un filmuleț cu un nene cu boala mea, care a reușit să o țină sub control și chiar să își îmbunătățească abilitățile fiziologice. Spunea despre ce a făcut ca să reușească și la un moment dat a menționat sprijinul prietenei lui, care apoi a devenit soția lui, al familiei și al prietenilor. A fost un sentiment greu de furie și durere. Cu rațiunea […] știu că dragostea este despre a da, nu despre a primi. Și totuși inima mea a strigat și am simțit din nou nedreptatea, diavolul care mă domina de atâta timp. Am realizat că eu de fapt cumva am renunțat să lupt în adâncul inimii, dincolo de rațiune și că de fapt, dacă mărturisesc sincer, nu vreau. Nu mai vreau! Nu am de ce să vreau!

Greu… când te chinuie mândria și egoismul. Aoleu… ce doare…

Pe la prânz m-am întâlnit cu verișoara mea din partea tatălui. Eu mă gândeam să le spun și lor și de fapt am aflat că și ea are o boală grea și cât de mult a suferit în copilărie, de la trecerea dinspre părinți spre bunici și invers. Am stat mai mult de vorbă, împărtășind experiența mea și am realizat că Dumnezeu poate vrea ca eu să îi mai ajut sau susțin pe alții și că aproapele meu e cel pe care îl ajut eu, nu cel care mă ajută pe mine. Am mai lăsat furia de dimineață să iasă și am pus-o înaintea Domnului cât am putut.

Acum, și după Sfânta Împărtășanie, a doua zi, e mai bine și am reușit să depășesc cât de cât încercarea. Tot ieri după amiază mi-am adus aminte de o învățătură, că nu e bine să iei decizii când ești în întuneric sufletesc, așa că am evitat să iau decizii și mai curând am descărcat emoțiile înaintea Domnului.

Eu, care nu sunt vrednic de dragostea Domnului pe care mi-o dă prin toți și prin toate, am curajul să deschid gura gândului și să cârtesc.

Maica Domnului, luminează-mi întunericul!

 

13.07.2022

Ieri s-au împlinit doi ani de la momentul când Amalia a plecat de acasă cu copiii.

Era o zi de duminică și sărbătoarea Maicii Domnului Prodromița și a Sfântului Paisie Aghioritul. Dimineață, în timpul Sfintei Liturghii, au venit niște băieți de la o firmă și împreună cu Amalia, poate și cu copiii, au început să mute lucruri. Ieri seară am vorbit la un moment dat cu ea și mă întreba ce icoană făcătoare de minuni e la paraclisul Catedralei Mântuirii Neamului, că a venit o doamnă și i-a dat busuioc de acolo. Am răspuns că este icoana Maicii Domnului Prodromița al cărei original e la Sfântul Munte Athos, […].

Luni am fost să fac o analiză de intoxicație cu metale grele, pentru că am citit niște articole în weekend și luni dimineață, despre faptul că sunt o cauză sau un element care întreține boala. Din aproape în aproape, am ajuns la o doamnă care face ozonoterapie și care a făcut și această analiză. Nu eram decis dacă să fac, deși ea spunea că acest tip de tratament vindecă boala. Luni seara am fost la vecernie, la slujba pentru icoana Maicii Domnului Prodromița. Am făcut rugăciune și între timp am primit și un telefon de la părintele Mihail, care mi-a dat binecuvântare să încerc ozonoterapia. Ieri dimineață, adică de ziua Icoanei, am fost la Sfânta Liturghie și m-am împărtășit, apoi am fost să fac o ședință de ozonoterapie și mi-a pus și alte perfuzii. E luni și marți, după aceste evenimente, am fost sleit de puteri și obosit, de abia mă mișcam. După acestea am mai făcut și alte activități și pe seară am fost să mă văd cu colegi, că m-au invitat la o întrunire a lor, apoi am fost să mă văd cu Ștefan, care spre bucuria mea a zâmbit cât am stat cu el, 10-15 minute, m-a pupat și m-a îmbrățișat, deși inițial respingea ideea ca eu să trec pe la el. Am ajuns seara târziu acasă și am început să fac pregătiri pentru plecare, dar eram prea obosit, așa că la un moment dat am renunțat și pe la miezul nopții m-am culcat. Dimineață am reluat pregătirile, dar nu am reușit să finalizez și am plecat, pentru că aveam programare la un doctor și apoi urma să mai fac o ședință de ozonoterapie. Nu simțeam nicio diferență, ceea ce am spus și doctoriței și a băgat alte perfuzii, încât am stat vreo trei ore acolo. Apoi am plecat la drum cu diverse opriri și o escală la Govora, să o duc pe Ela și pe prietena ei Și acum iată se apropie miezul nopții și pot să spun că mă simt mai bine. Având în vedere și eforturile din ultimele zile, este într-adevăr un salt înainte.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate și mila Lui să fie peste noi toți, spre iertarea păcatelor. Să ne ierte și pe noi, cei care, într-un fel sau în altul, am contribuit la greșeala din 12 iulie 2020, așa m-am rugat Maicii Domnului de ziua Icoanei.

Doamne, miluiește!

 

31.07.2022

Un mic carusel în aceste săptămâni, cu suișuri și coborâșuri.

Aproape tot acest timp am fost la Săsăuș. În prima săptămână am fost slăbit. Mă mișcam greu. Era puțin mai bine ca înainte și după acupunctură am fost un pic mai bine. Probabil a ajutat și ozonoterapia.

Apoi am început să fac o cură de curățare a ficatului, după rețeta părintelui Mihail. În paralel, după ce citisem și pe internet, am ținut și trei zile de crudități în zilele de post. A mai fost și o altă zi în cadrul curei în care nu am mâncat mai nimic. După toate acestea eram și mai bine, am progresat încet încet în energie, că putere nu prea am avut.

Cândva în tot acest timp, Amalia a spus că Ștefan este la un pas de dializă și transplant. A făcut din nou investigații și au ieșit prost, la limită. Cu siguranță fricile lui și alimentația deficitară și lipsa de mișcare au grăbit procesul. Are și o grupă de sânge foarte rară. Nici unul dintre noi, părinții, nu îi putem dona, din câte se pare.

Spre sfârșitul șederii mele au venit doi prieteni, foști clienți, domnul Nazaru cu soția, cu care am făcut și eu un traseu pe munte, de la Bâlea Lac la Lacul Capra, un urcuș de vreo 300 de m. Eram în dubiu dacă să merg, dar Părintele a zis că o să fac față, așa încât am avut curaj și după primele 30 de minute senzația de sfârșeală a dispărut încet încet și am reușit să fac traseul cu bine. E clar că puterea e slabă, dar de multe ori ea e mascată sub acea senzație de neputință și oboseală, ca atunci când am fost la Athos.

A doua zi am mai făcut o escapadă, mai grea ca asta, prin niște tufe și un traseu neumblat, pentru că am greșit drumul pe munte. Prinsesem curaj, că am văzut cum supraviețuiesc cu bine și la asta, deși eram totuși obosit și în plus am mai și căzut de câteva ori ca un sac, pentru că mâinile nu prea mai oferă sprijin în caz de dezechilibrare.

La slujbă nu am ajuns prea des, pentru că am avut ceva musafiri, doar prima săptămână am reușit să ajung la vecernii.

Urma să merg cu părintele Mihail la Oituz, la o mănăstire, pentru niște injecții cu aloe vera, însă chiar în seara dinainte Părintele a zis că nu mai mergem, pentru că urmau să vină instalatorii să lucreze la mănăstire. Până la urmă nu au mai venit, dar am reușit să am o discuție cu părintele de peste o oră, acolo pe dealul unde se face mănăstire, la chilia dânsului, într-o atmosferă de pace și bucurie de a fi cu dânsul singuri și a vorbi de lucruri duhovnicești și a cere sfat.

Cum rânduiește Dumnezeu lucrurile, că în ziua dinainte Amalia a căzut și și-a rupt rotula la genunchi. Eu am ajuns joi noaptea târziu, iar vineri dimineață a fost operată și am ajuns numai bine să o iau de la spital. În ultimele două trei zile am mai mers cu ea sau pentru ea pe aici pe colo pentru medicamente, orteză și alte nevoi. Mi se pare interesant cât de firesc a fost să cerem ajutorul unul altuia, eu în cazul covid și când eram cu lipitorile și ea acum. Până la urmă tot unul pentru altul mai facem lucruri atunci când e nevoia mai mare. […]

Când am venit de la Săsăuș a fost și Mihaela cu noi și se simțea rău, credea că e de la fiere, eu îi zisesem că e probabil covid și apoi am aflat că și Amalia a bănuit la fel. Ieri a confirmat că așa e. Eu acum nu am niciun simptom de răceală, însă tot de ieri puterile mele efectiv s-au prăbușit mai ales la mâini. Am mâncat cu greutate, pentru că a trebuit să spăl roșii, să scot mâncarea, să curăț cartofi și ouă și efectiv abia am mai ridicat mâinile să bag în gură, a trebuit să mă opresc câteva minute să îmi revin. E drept că azi fusesem la resfințirea bisericii Domnița Bălașa și nu am reușit să mă împărtășesc și până la ora 2:30 nu am băut apă și cred că și de aceea eram așa de sfârșit, pentru că acum după ce am mâncat sunt ceva mai bine. Dar partea cu mâinile am simțit și aseară și o simt și eu acum, că abia mai apuc. Deși am făcut un test negativ ieri, am bănuiala totuși că micul virus își face de cap din nou prin neuroni mei și a dat iama în ei ca lupul în oi. Nu avem ce face, trebuie să trăim cu acest virus parșiv care caută să ne facă rău fizic, dar mai ales să ne învrăjbească între noi și atunci noi trebuie să biruim prin dragoste unul față de celălalt și să nu dăm curs ispitei.

Am încercat să vorbesc cu Ștefan despre situația lui și refuză cu îndârjire, zicând că nu are nevoie de nimic, că e doar o operație, face transplantul și gata. E clar că logica nu trebuie căutată în rațional, ci în emoțional. Frica îl face să fugă de orice discuție și împărtășire a ce simte. […]

Domnul le rânduiește toate spre folosul nostru și îmi doresc să fiu permanent conștient de acest lucru.

Amin!

 

13.08.2022

Când a început postul am hotărât să îl țin doar cu pepene, cel puțin 10 zile sau cât voi putea, pentru a mai curăța la rinichi, căci am văzut că asta ar fi o metodă bună. Am fost în a treia zi și la un kinetoterapeut foarte școlit recomandat de Mioara, care m-a pus două ore la exerciții și un sfert de oră la un aparat ceva electromagnetic, care el zicea că echilibrează energetic. Avea mai mulți pacienți în cabinet și nu prea avea timp să se ocupe de mine și acest lucru a fost foarte bun, pentru că făceam exercițiile încet, că eram cam anchilozat și mă simțeam obosit. Făceam câte o serie și apoi zăceam câteva minute și am făcut așa, am tras de mine cât am putut. Ca și la urcarea pe Bâlea în Făgăraș, a început ușor ușor să își dea drumul și în toate zilele care au urmat am făcut cel puțin o dată setul relativ mic de exerciții pe care mi l-a indicat și încă din aceeași zi de miercuri m-am simțit ceva mai bine, de parcă îmi destupase cineva niște încheieturi sau locuri care erau blocate. Din acea zi schimbarea direcției a fost destul de clară și constantă, astfel că în fiecare zi, deși eram obosit de la exerciții, mă simțeam ceva mai bine decât în ziua anterioară. Slăbiciunea în mâini și picioare și ezitările de la mers nu au dispărut, dar am o vigoare pe care nu aveam înainte. Nu puteam să susțin efort și eram fără vlagă, iar acum este sensibil diferit și am zile în care mă mișc de dimineață până seara, fără să fiu extenuat ca înainte. Slavă Domnului și Maicii Sale pentru milostivirea lor și binecuvântare tuturor celor care au făcut rugăciuni pentru mine și mi-au dat indicații pentru a găsi această cale.

Nu mă grăbesc să trag concluzii și aștept să văd dacă este sustenabilă direcția, însă îmbunătățirea este certă pentru ultimele 10 zile.

Între timp am avut și o noapte în care am visat, cum visez de multe ori, că făceam lucruri și apoi descopeream alte lucruri de făcut și treceam la acelea și la fel mai departe, fără să fiu aparent panicat, dar cu un stres interior constant, astfel încât la un moment dat cedez psihic în acel vis. Acest tip de vise se repetă aproape în fiecare noapte. Și atunci când sunt treaz am început să fiu conștient de faptul ca am acea neliniște și neastâmpăr constant, astfel încât nu prea pot să mă relaxez și tot timpul mintea mea caută ceva în exterior la care să se gândească, despre ce urmează să se întâmple, sau planifică sau judecă pe alții. Această neliniște am început să o simt constant și este în acest moment, aș putea spune, cea mai mare problemă pe care o am, pentru că mă îndepărtează de pacea sufletească.

Peste câteva zile urmează să plecăm în pelerinaj în Israel, Domnul să fie cu noi, cu al Său har și cu a Sa Iubire de oameni, totdeauna acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

 

25.08.2022

Chiar în sâmbăta dinaintea plecării am fost până la Amalia să o duc undeva și când am intrat în scară, după ce am vorbit cu o vecină puțin și inițial zisesem că nu mai urc și o aștept jos, am zis că totuși poate are nevoie de ajutor. Când să încerc să urc scările, vrând să scot telefonul din buzunar, obișnuința mea cea păcătoasă de a-l verifica tot timpul, m-am împiedicat de prima treaptă și, când am pus mâna dreaptă pe treptele din față să mă feresc, nu a avut putere să țină greutatea, așa încât am căzut peste mână cu totul pe trepte. Au! Abia mai puteam să o mișc și mă cam durea un pic, nu mult. Zic, stai să vezi că plec cu ghips în Israel. După ce am condus și am lăsat-o pe Amalia unde voia, am mers la spital, unde am aflat cu oarecare bucurie că nu e fractură și probabil e doar o contuzie și o entorsă. Nu am cârtit nici când am căzut, nici după aceea și am realizat că pe de o parte e și neatenția mea și pe de altă parte să nu mai umblu cu telefonul sau să fac altceva când merg pe scări, pentru că e periculos pentru mine, căci nu mă țin mâinile și nici picioarele și trebuie să fiu atent. Am dat Slavă lui Dumnezeu pentru ocrotirea Sa.

Pelerinajul a fost o perioadă destul de intensă și dificilă din punct de vedere fizic. 14 August a fost duminică, apoi a venit Adormirea Maicii Domnului, iar pe 15 seara am fost de asemenea la Sfântul Constantin Brâncoveanu să mă închin și am stat doar puțin la vecernii. Această înșiruire de sărbători, cu Sfânta Liturghie dimineață și vecernie seara, timp de două zile și jumătate, a contractat puțin timpul meu, astfel încât nu mi-a permis să mă odihnesc înainte de plecare prea mult. Apoi pe data de 16 când am plecat, avionul a fost de dimineață, astfel încât m-am trezit la ora două să plec spre aeroport și am dormit trei ore în acea noapte. Am mai moțăit eu un pic în avion, dar nu suficient. Programul a fost destul de intens în toate cele șapte zile de pelerinaj, astfel încât ajungeam seara relativ târziu, după ora 8-9, la hotel și ne trezeam la 6 sau 7 cel târziu să plecăm și nu prea am avut timp să mă odihnesc sau să recuperez, dacă la un moment dat dormeam mai puțin. Organizarea a fost destul de slăbuță, astfel încât deja în a doua zi aveam o zi de întârziere în ceea ce ne propusesem și datorită unor evenimente la sosirea de pe aeroport, când doi dintre pelerini au fost refuzați la intrare și Părintele a stat câteva ore să încerce să îi mențină în grup.

Eu am rezistat destul de bine fizic, având în vedere circumstanțele și am putut să țin pasul cu grupul. Am continuat să mănânc preponderent fructe și doar seara sau la o gustare am mai mâncat niște salată de roșii, ardei, ceapă și eventual dacă era ceva clasic, gen tabuleh. Partea cea mai frumoasă a pelerinajului a fost faptul că am fost la Sfânta Liturghie și am avut ocazia să mă împărtășesc în patru poate cele mai importante locații din lume și anume la Mormântul Mântuitorului, la mormântul Maicii Domnului, la locul nașterii Domnului nostru Iisus Hristos din Betleem și la muntele Tabor de sărbătoarea Schimbării la Față după calendarul vechi. Norul minunat de la Sărbătoarea Schimbării la Față a fost destul de palid în acest an și a fost văzut doar în lumină. La un moment dat, când mergeam spre un loc unde voiam să mă împărtășesc, am simțit un miros puternic de mir, pe care eu l-am atribuit Norului. Minunea a fost însă faptul că eu am ajuns acolo și am și urcat pe jos, făcând oarecare nevoință, ceea ce m-a înviorat oarecum neașteptat, pentru că după o scurtă odihnă de o oră înainte să plecăm, atunci când m-am ridicat din pat abia mă mișcam. A fost peste tot interesant și părintele Ioan care a însoțit grupul a ținut cuvântări frumoase și am avut ceva mai mult timp la fiecare obiectiv ca să vorbească și pot spune că vorbea frumos. Pe mine au început să mă războiască gândurile de cârtire pentru partea organizatorică, întrucât și traseul a fost cam nefericit și partea de avion a fost gestionată slab, zic eu, și au fost mai multe neajunsuri din punct de vedere organizatoric și eu le tot vedeam și tot judecam, deși îmi doream să nu fac asta. Îmi pare rău și a fost ca o cruce pe care am dus-o în aceste 7 zile, prin această luptă care îmi îndepărta pacea. Am fost și am apreciat mental și conștient toate locurile, dar nu pot spune că am avut o trăire și o simțire adâncă nicăieri, așa cum am avut la pelerinajul din urmă cu patru ani, când plângeam și mă rugam adânc la toate locurile sfinte, fără să caut să fac asta și pur și simplu așa simțeam. De rugat, m-am rugat peste tot pentru toți pentru care mă rog de obicei și pot spune că am avut și momente destul de îndelungi de rugăciune liniștită și conștientă. De multe alte ori, rugăciunea era din mijlocul unei furtuni a gândurilor și a neliniștii pe care o simțeam în suflet și care genera împotrivire și durere sufletească.

Am mulțumit lui Dumnezeu pentru toate și pentru aceste ocazii extraordinare pe care nu le mai avusesem, de a mă împărtăși la locurile sfinte. Dacă așa a îngăduit Dumnezeu, se cuvine să primim și momentele care sunt cu mai puțin har sau mai puțin vizibil și simțit, așa cum am primit și celelalte momente în care simțirea era înaltă, pentru că toate sunt prin mila lui Dumnezeu. Și poate această ne-simțire a mea a fost și datorată cârtelii și neliniștii.

Dumnezeu și Maica Domnului au rânduit să am pe lângă îngerul păzitor și un înger în trup, prin prezența ca și coleg de cameră a unui frate duhovnicesc, care vine și el la părintele Mihail și care a avut grijă de mine tot drumul, prin faptul că mă mai ajuta la bagaj, sau îmi dădea apă de sus, de la locul unde se țineau rucsacii, sau îmi mai desfăcea câte o sticlă, sau multe alte mărunțișuri de care am început să am nevoie ca ajutor. Am făcut exerciții în fiecare dimineață.

Spre surpriza mea plăcută, Matei mi-a dat mesaj înainte ca noi să decolăm din Israel să mă întrebe pe la cât ajungem și să-mi spună că și el o să fie în aeroport pe la acea oră și poate ne vedem. Ne-am întâlnit, a venit la noi la sosiri și a și zâmbit și era mai prietenos ca de obicei, probabil se bucura că pleacă. Nu m-a lăsat să îl îmbrățișez, dar am rămas totuși cu o bucurie pentru faptul că a avut intenția să ne întâlnim și a fost și zâmbitor și ne-a condus și până la autobuz. Bucurie!

La sfârșit, la întoarcerea din pelerinaj, am avut cumva o cădere fizică, pentru că a scăzut brusc puterea în picioare și în mâini. Puterea în mâini de fapt a scăzut relativ constant, chiar și pe perioada când mă simțeam mai bine și acum a ajuns la niște cote record, astfel încât și mâna stângă a început să dea rateuri considerabile la mișcările de finețe, în special cu degetele. Am fost din nou la kinetoterapeut și am continuat oarecum procesul de fluidizare a mobilității și a mai reparat un pic la umărul meu, care continuă să mă doară la mișcări și chiar și noaptea de vreo lună și ceva. Am hotărât să îmi țin mintea sus și să nu mă mai las copleșit de faptul că văd că nu mai pot să spăl farfurii, sau fructe chiar. Voi ține capul sus și voi nădăjdui în Domnul, cu ce va rândui El să fie de folos pentru mine. Voi face ce ține de mine consecvent și voi căuta să fac mai multă rugăciune și să mă liniștesc sufletește, pentru că am observat că atunci când reușesc mă simt mai bine pe moment.

Ar fi bine să reușesc să văd mai mult și partea pozitivă a lucrurilor, pentru că simt că mult din neliniștea mea contribuie și la starea fizică.

În cele două zile cât am stat pe acasă și am trecut pe la ai mei, am încercat să stau cu Ștefan și el a refuzat constant prezența mea. […]

Deși cârtesc în fiecare zi, e ceva ciudat, că totuși am nădejde că Dumnezeu pe toate le rânduiește spre folosul nostru, doar că egoismul meu și voia mea proprie biruie de multe ori grija Lui față de noi și conștiința mea.

Doamne miluiește și păzește pe robii Tăi de toată lucrarea vrăjmașului și Îți dăm Slavă Ție pentru toate câte le-ai îndurat pentru noi și cât ne îngrijești!

 

29.08.2022

Zilele acestea pot spune că mi-a fost foarte clar cât de slab și de pătimaș este sufletul meu și cum se lasă doborât de fiecare gând de judecată sau desfrânare și cum nu poate să stea liniștită mintea mea și aleargă în toate părțile ca o curcă beată.

Simt că am ajuns cumva la izvorul relelor, în sensul că îl simt, identific că mă duce la rău. De cele mai multe ori îl dau la o parte, dar pe total sunt în fața acestui izvor de rele și nu reușesc să fac nimic pentru a mă lepăda de el.

Aștept mila Domnului să mă ajute, că altfel nu cred că se poate.

Slavă Ție Doamne pentru toate, că știu, nu doar cred, că pe toate le rânduiești spre folosul nostru.

Amin!

 

04.09.2022

Zilele acestea am făcut detoxifiere la ficat și în ultima noapte nu prea am dormit, iar apoi am fost slăbit și confuz, cu și mai puțină putere, încât când am venit seara acasă nu puteam să mă deschei la pantaloni la nasture și am stat vreo cinci minute să reușesc.

Ieri a fost sâmbătă și dimineață am fost la ozonoterapie, iar apoi la un botez la băiatul unei doamne care a fost vecină cu noi și care m-a simpatizat. A fost un botez de oameni credincioși, cu mulți tineri. Bravo lor!

Eu eram cam slăbit încă și după amiază m-am odihnit. Atunci când m-am trezit eram mai bine, dar nu bine. Am mai făcut eu ceva exerciții, că fac în fiecare zi, dar nu am reușit să prind puteri prea multe. Spre seară am mâncat și gătit și am făcut cu mâna mea o salată ca pe vremuri, cât un bol mare. Asta a fost totuși o reușită importantă, pentru că am avut putere să fac. Slavă Domnului!

Dimineață pe la 5:00 am fost să-l iau pe Matei de la aeroport. Acceptase după câteva invitații din partea mea. M-am bucurat că pot să fac ceva pentru el cu acceptul lui și am fost destul de vioi când m-am trezit să mă duc să-l iau. Aveam să aflu că i-a plăcut lui Matei în această tabără cu tentă de training și că a mâncat doar vegan și că au vizitat prin Porto. Și el și Simona, fata cu care a fost în Portugalia, erau răciți, căci au dormit în cort și înțeleg că erau peste 1000 m altitudine unde au fost ei și era frig noaptea, în jur de 10°. Deși a fost cam lovit la sănătate, cred totuși că a fost o experiență bună pentru el, scoțându-l din zona de confort.

La întoarcere acasă, cam jale. Mă simțeam cam rău și slăbit. Mă gândeam că am luat vreo răceală sau că era de la mâncarea de linte, care avea o săptămână de când a fost făcută, iar eu am mâncat, pentru că nu mirosea rău și nici nu avea gust acru. Când m-am sculat pentru Sfânta Liturghie eram amețit și abia mă mișcam. Am avut și ceva ispite și am renunțat la împărtășanie. La slujbă mă încurajam să mai stau în picioare, deși a durat vreo două ore doar. La un moment dat am zis “Doamne, pentru Tine stau și rezist, nu pentru mine”. Din acel moment, cursul lucrurilor a început să se schimbe și aș vrea să consemnez câteva minuni.

În primul rând, am căpătat putere și am stat mai ușor în picioare. Apoi când am ajuns acasă și am băut apă și am luat anafură și am mâncat, m-am simțit mult mai bine.

Imediat după aceea, pentru că mă simțeam mai bine, am plecat la un alt botez. Am fost invitat zilele trecute de omul care are firma de training cu care am făcut leadership 10 la Integrisoft, curs care mi-a schimbat viața, accelerând capacitatea mea de dezvoltare personală și spirituală. Acum câteva săptămâni mă sunase, probabil cu ceva propuneri de afaceri, și pentru că a întrebat i-am spus de ce m-am retras și numele bolii. A fost șocat și a vrut să ne întâlnim, așa că ne-am văzut acum câteva zile. Am făcut împreună o plimbare prin parc, în Tineretului, și a fost curios să afle cum am primit o asemenea veste. Am povestit ceva cu el și apoi am fost invitat la botezul de care vorbeam. Am aflat atunci că Dumnezeu a făcut o minune cu ei. La ceva timp după acel curs, a fost cu mine la Muntele Athos. Printre altele, am ajuns și la Sfânta Ana, unde merg mulți care nu pot să aibă copii, iar el și soția lui, deși aveau peste 40 de ani, nu aveau încă un copil. El mi-a povestit, pentru că eu nu-mi aduc aminte, faptul că era să închidă la Mănăstirea Sfânta Ana biserica, iar el încă nu ajunsese și voia să renunțe și eu m-am întors după el și l-am îndemnat să se grăbească și l-am ajutat să intre. Și după câțiva ani, iată că a avut acest copil, pentru rugăciunile Sfintei Ana. E o fetiță cu numele Gloria Ana. M-a rugat frumos să merg la botez, că își dorește să fiu și eu acolo pentru că mă consideră mijlocitor acestei minuni. Și iată cum rânduiește Dumnezeu să ne mântuim unii prin alții. El m-a ajutat pe mine și eu pe el […]

Când am plecat spre botez, a ieșit soarele după câteva zile de ploaie și o vreme rece, care a deschis din plin sezonul de toamnă. Eu mă simțeam mai bine deja și toată slujba la botez am fost în putere. Am observat că fetița nu a fost scufundată complet în apă, ci au turnat apă pe cap, probabil la rugămintea mamei, care având copil așa târziu, probabil îl va proteja excesiv. Soția lui Dragoș, pentru că așa îl cheamă pe omul care vorbeam, mi-a mulțumit și a spus că are gânduri bune pentru mine. Am simțit bucurie pentru bucuria lor și am răspuns că Domnului să Îi mulțumească, mergând cu Ana la Sfânta Împărtășanie și învățând-o drumul către Hristos. Am primit putere prin harul Domnului și prin cuvintele și dragostea lor și când am ajuns acasă eram mai vioi.

Apoi am dormit cât am simțit nevoia, iar când m-am trezit am luat niște suc de aronia și am făcut câteva exerciții, apoi am mâncat câte ceva și mă simțeam foarte bine. Limpede și mai în putere decât în multe alte momente. Picioarele încă mai tremură la mers și au oarecare nesiguranță, dar pot să spun că mă simțeam bine.

După ce am citit puțin, am zis să fac o plimbare, căci simțeam nevoia să exersez la picioare. Inițial am zis să fac în jurul cimitirului o tură, apoi m-am gândit că totuși ar fi bine să merg până la copii, pentru că astăzi sunt mai liniștiți, iar de mâine încep școala. Și Domnul a rânduit cum nu se poate mai bine, că pe drum m-am întâlnit cu Ștefan, care tocmai se despărțise de unul din prietenii lui și aveam să aflu că era la ziua fără calculator. Așa că a acceptat să stau cu el și era chiar cuminte. Am jucat șah și la a treia partidă, cu puțină îngăduință, a și câștigat. La plecare m-a lăsat să-l pup pe obraz și să-l iau în brațe. 

Această revenire în putere și toate minunile pe care le-a făcut Dumnezeu cu noi și cu mine și cu ceilalți am considerat că merită consemnate și să dăm Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

Amin!

 

16.09.2022

Marți, imediat după începerea școlii, am plecat din București, urmând ca miercuri să merg la Cluj, pentru că am primit acea programare oarecum binevenită și am zis să profit de ea.

Acolo am fost puțin surprins să văd că scanarea se făcea cu o mică antenă, în timp ce stăteai pe scaun și doctorul o ține lângă tine, lângă picioare, la o distanță de câțiva zeci de centimetri și îți spunea cam ce probleme ai după aproximativ o oră. Unele s-au suprapus cu ce a zis Florin Balint de la doctor Morse după iridologie, glanda pituitară, sistemul limfatic. Au mai apărut probabil și altele și am primit o listă de alimente la care ar fi bine să renunț în perioada următoare, printre care și roșiile. Au fost destul de scurți la sfârșit, dar am insistat și am revenit la doctorul care a făcut scanarea și care părea un om credincios și am mai pus niște întrebări ca să mă lămuresc și în final a rămas că voi continua cu dieta recomandată de Florin Balint și la ei voi face tratamentele cu frecvență. Urmează să mă duc din nou la începutul lui octombrie, am făcut programare.

Joi a fost sărbătoare și miercuri seara vecernia și a fost o zi destul de încărcată. Joi după prânz a venit Cristi să stăm de vorbă și am stat cu el joi după-amiază și seara și ne-am plimbat, am făcut mișcare și vineri dimineața, până pe la amiază, când ne-am băgat amândoi la somn. El se pare că nu prea a dormit, se simțea răcit și când a ajuns acasă m-a sunat puțin cam speriat că are Covid, dar eu nu am avut absolut nimic. Probabil a avut detoxifierea un rol în creșterea imunității.

Sâmbătă a fost zi de odihnă, am dormit în noaptea de vineri spre sâmbătă destul de mult, în total am stat în pat vreo 12 ore, timp în care am făcut și relaxare, spre dimineață. În orice caz, a fost odihnă la greu. De sâmbătă la prânz m-am gândit să țin post uscat 24 de ore, până după Sfânta Liturghie și a fost cam greu, la slujbă am stat mai mult jos, căci eram cam uscat. Nu m-am prins la timp pentru vineri și am zis să fac așa. După ce am mai mâncat și am băut apă, am fost mai bine, iar luni și marți am dormit iarăși câte peste 10 ore și am stat în pat tot cam 12 ore în acele două nopți. Am fost și liniștit în aceste zile și am avut și tihnă, pentru că nu prea am plecat de acasă. Parcă a fost și vremea un pic mai bună și am mai stat pe la soare, pentru că altfel îmi îngheață mâinile foarte repede dacă sunt sub 20° afară.

Domnul a făcut o minune la mănăstire la Săsăuș.

O doamnă din Italia a visat acum un an pe sfântul Serafim de Sarov că îi arată un loc și îi spune că acolo va fi o mănăstire închinată lui. Nu prea a băgat de seamă visul și anul acesta, de curând, cumva forțat și din senin, a venit o notificare de la YouTube cu clipul cu sfințirea pietrei de temelie a mănăstirii de acum un an, iar ea a recunoscut locul pe care îl arătase sfântul Serafim în vis. A fost cutremurată și a luat numărul de telefon și a sunat la maica Arsenia. Cred că a ajuns sâmbătă seară și a rămas două-trei zile la schit, la părintele, și a adus în dar o bucățică din lemnul Sfintei Cruci, chiar înainte de praznicul Înălțării Sfintei Cruci. Am fost cu toții bucuroși de această minune a arătării în vis și a sărutări lemnului Sfintei Cruci, atât duminică, cât și miercuri de ziua praznicului.

Eu am aflat mica poveste duminică după slujbă și, când am plecat la plimbare pe câmp, m-a bufnit plânsul la gândul câte minuni face Dumnezeu cu noi, iar noi suntem piatră și pulbere, nesimțitori la dragostea Lui.

Luni am avut o mică surpriză, când am fost la vecernie, căci părintele era singur și maica o ducea pe doamna din Italia la autobuz la Sibiu. Surpriza a fost după slujbă, când părintele mi-a făcut masaj la umăr, care mă doare destul de tare când fac mișcări, și la talpă, unde a descoperit niște blocaje. Are o putere în mâini foarte mare și știința de a face acel tip de masaj reflexo terapeutic. L-am întrebat de unde știe și nu prea a răspuns, a zis la un moment dat că din cărți. Eu bănuiesc totuși că e de la Duhul Sfânt, că prea știe multe, în multe domenii.

Aveam deja patru zile de când nu ieșisem cu scaun și miercuri dimineața, înainte de slujbă, după o oră și ceva de strădanie, am reușit. Joi seara, din nou strădanie și am ieșit din nou, de data aceasta cu ceva sânge de la hemoroizi. Noaptea următoare am fost la WC noaptea de patru ori la urinat.

Miercuri după slujbă am plecat și am făcut acupunctură la Sibiu, apoi am ajuns acasă. O zi cam ostenitoare. Noapte aceea a fost puțin mai agitată și nu am reușit să mă odihnesc bine, iar dimineață nu am mai reușit să mă relaxez ca de obicei. Următoarea noapte la fel. Iar vineri am ținut post uscat și am băut doar ceai seara. La început, de fapt pe la prânz, mi-a fost mai greu, dar apoi am făcut puțină mișcare din nou și mi-a fost mai bine și după un pic de odihnă, la fel mai bine. Acum seara, am băut un pic de ceai. Ce înseamnă să ai credință, să ai nădejde, atunci când ești jos și să faci totuși mișcare, chiar dacă abia mai poți să respiri în anumite momente și să constați că după aia ești bine, dacă ai încredere în Dumnezeu și liniște să nu cazi în deznădejde. Am constatat din nou pe propria piele.

Am fost seara și la Sfântul Maslu și am fost bine.

Interesant, una din nopțile agitate, cred că cea de alaltăieri, a fost visând cum încercam să organizez una din familiile amărâte pe care le ajutăm și pe care mămică o pusesem la respect pentru că nu avea respect. În vis problemele cu copiii și cele din casă mă tot deturnau de la ce voiam să fac și în cele din urmă am cedat psihic și m-am trezit cu un sentiment de neputință. Și am realizat ce ușor este să judeci oamenii și să nu fii în locul lor. Grea este soarta celor aflați în lipsuri sufletești, materiale și spirituale. Probabil șansa ei de mântuire, printre altele, este faptul că este înconjurată de pocăiți sectanți și ea continuă să meargă la biserică ortodoxă și să existe acolo, în mijlocul lor. Rânduiește Dumnezeu cale de mântuire pentru fiecare din noi, oricât ar fi de păcătoși.

 […]

 Încerc să îi încurajez pe copii să-și ia soarta în mâini, căci pot schimba modul în care genele acționează. Momentan sunt șanse mici de reușită, dar eu mă voi strădui. M-am bucurat când am vorbit la telefon cu Matei zilele trecute și, pe lângă faptul că a discutat, la sfârșit, când i-am zis „Sănătate!”, mi-a zis “Sănătate și ție!”, cred că pentru prima oară. Și ieri, când am fost la ei, am profitat să îl rog să mă ajute cu un tratament cu laser cinci minute la spate, unde nu ajung, și am profitat să-l întreb de facultate și am aflat că vrea în Olanda, la Sustainable City Planning. Frumos…

De slăbit, slăbesc. Am fost la plimbare cu câinele la Săsăuș și odată m-a dărâmat, iar altădată când voiam să-l mângâi pe câinele de la schit m-am dezechilibrat și am căzut peste el și era să mă muște, căci a fost surprins. Sticlele nu prea mai pot să le desfac nici pe cele desfăcute, pentru că mâna stângă a slăbit. Picioarele ezită din ce în ce mai mult. Și totuși mă simt bine per total, așa că am și eu o stare mai bună și un entuziasm și o credință că lucrurile sunt în voia lui Dumnezeu.

Predica părintelui legată de Sfânta Cruce m-a cam băgat pe gânduri, căci mi-am dat seama că eu am cam fugit de cruci. Acum caut liniștea și vindecarea sufletului, a acelei neliniști adânci care nu mă lasă să stau în pace cu gândul la Dumnezeu și mă tot trimite la nimicurile acestei lumi. O să fiu mai atent la aceste lucruri și mărturisesc că astăzi, în acele momente de slăbiciune, m-am gândit la Sfânta Cruce și așa am reușit să revin, acceptând durerea și nădăjduind în mila Domnului, materializată prin Sfânta Cruce.

Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim!

 

26.09.2022

Ieri a fost ziua mea și am împlinit 50 de ani.

Și ca de obicei în ultima perioadă, întâmplările au fost împletite cu mici minuni și bucurii.

Întâi am fost cu colegii la Moeciu, pentru că au organizat o întâlnire cu clienții vechi, pentru a exprima recunoștința, și mi-a făcut plăcere să-mi iau și eu la revedere de la câțiva dintre ei și să le mulțumesc. Înainte de eveniment am avut ceva frământări, gândindu-mă ce voi spune la cuvântul pe care îl voi ține și, ca să vezi cum lucrează slava deșartă, mă gândeam și că ai mei colegi vor pregăti un tort surpriză pentru mine. Și mă gândeam la ce voi spune în cuvânt și cum să le zic despre faptul că la Revoluție eu m-am angajat cumva să fac ceva pentru țara aceasta și societatea românească și sper că am reușit, împreună cu ei și tot felul de alte frământări. Dumnezeu a rânduit ca la întrunire să mă întrebe dacă vreau să țin și eu un cuvânt și cumva să îmi aloce 10 minute, pe care le-am folosit pentru a le mulțumi și spre rușinea mea nu am dat Slavă lui Dumnezeu pentru toate câte ne-a dat, așa cum ar fi fost firesc.

În orice caz, m-am bucurat pentru a revedea o parte din oamenii cu care am lucrat și am văzut și simțit că și ei s-au bucurat să mă vadă, atât clienți, cât și colegi. Am primit multe vorbe frumoase de recunoștință și multe îmbrățișări și asta m-a ajutat să mă simt bine și mi-a dat un sentiment de apartenență și de dragoste, în mijlocul unei perioade în care mai tot timpul sunt singur cu frământările mele. Pe scurt, mi-a făcut bine. Apoi pe seară au început distracția și spre miezul nopții eu m-am retras, sperând să dorm, în naivitatea mea. Cred că în cameră a fost un pic cam rece, fiind nelocuită probabil de câteva zile și nici căldură nu era prea multă, așa că, deși nu mi-a fost frig, am avut totuși în mine o răceală la picioare care a dăinuit până dimineață și, împreună cu muzica și cu zgomotele de afară, au adus o noapte ceva mai gri, dacă nu aproape albă.

A doua zi am mai stat puțin, dar întrucât lumea nu se înghesuia să stea de vorbă cu mine și pentru că mă gândeam să ajung la vecernie, am plecat după vreo două ore. Am mers pe un drum frumos, care a ajuns în Șinca Veche, și mi-am adus aminte că există o mănăstire rupestră acolo, pe care m-am gândit să o vizitez, dacă tot trec pe lângă ea și era încă deschis. Cum am ajuns în față, era un ghid care s-a bucurat să aibă cui povesti și care mi-a relatat și istoria locului și detalii despre modul de construire și de viață a românilor și călugărilor din Transilvania anilor 1600-1800. Practic, am avut ca un ghid personal și apoi m-am dus puțin mai sus, unde am văzut că era un schit și am făcut o plimbare pe o potecă pitorească prin pădure și la acel schit am descoperit o bucățică din lemnul Sfintei Cruci și vreo 20-30 de sfinte moaște de la cei mai importanți sfinți. A fost o bucurie și o surpriză foarte mare pentru mine și am profitat de ea cu rugăciune, dând Slavă lui Dumnezeu pentru grija și mila Lui și darurile pe care mi le-a făcut. Apoi am făcut ceva cumpărături și am ajuns la Săsăuș destul de târziu pentru vecernie, dar suficient de devreme pentru a avea timp să pregătesc ceaiurile de seară și de dimineață și după niște peisaje superbe cu Făgărașii pe unde am mai trecut.

Joi am fost la Sibiu la acupunctură și am primit în dar mere din grădina doamnei doctor. Noaptea aceea am reușit să mă odihnesc bine și să recuperez parțial oboseala. Vineri iarăși am dormit bine și am stat în pat la relaxare până pe la ora 12 și, după ce zilele trecute fusese frig și afară și în casă, iată că vineri a ieșit soarele și te îmbia la viață și la mișcare. Eu eram pe post negru și am plecat totuși ca să fac mișcare, că știu că așa e bine și într-adevăr am făcut o plimbare de aproape două ore, timp în care am reușit să stau puțin și la soare. Mișcarea era oarecum mai greoaie, probabil și din cauza odihnei îndelungate și datorită slăbiciunii. Îmi planificasem ca pe seară să mănânc și să beau apă, ca să pot a doua zi să urc, dar totuși, simțind nesiguranța la mișcările din picioare, mă întrebam dacă are rost să urc la chilie la părintele Arsenie a doua zi sau nu, dar am zis totuși că voi pleca și dacă Dumnezeu va milui voi ajunge, sau dacă nu, o să mă opresc pe drum.

Deși am băut și am mâncat, totuși noaptea a fost un somn destul de superficial, mai spre trezire, și doar probabil vreo două-trei ore de somn ceva mai adânc. Băusem și un suc de legume în seara de dinainte, cu gândul să ajute la mușchi. Noaptea aceea a mai tras o ploaie destul de abundentă, din câte am înțeles. Și totuși, iată că a doua zi eram destul de viguros și când am plecat era ceață afară și din acel moment Dumnezeu a rânduit lucruri minunate. Prima oară, că am reușit să plec cu Cami și Bogdan, cumnații mei, cu mașina, gândind că apoi ne ia altă soră duhovnicească, care avea un Duster și poate urca mai sus. Important pentru mine, căci nu știu cât aș fi urcat cu Yaris. Când am ajuns acolo mai era încă o mașină, având alți câțiva frați duhovnicești, printre care și unul mai puternic și cu experiență pe munte, care la urcuș avea să fie sprijinitorul meu de nădejde. El m-a tras și m-a ținut acolo unde era mai dificil și unde nu cred că aș fi putut urca fără ajutor, adică pe ultima bucată abruptă. La plecare, am uitat să menționez o altă surpriză care s-a dovedit a fi foarte importantă. Andreea mi-a lăsat o pereche de mănuși, care m-au ajutat să țin mâinile cât de cât în parametri; fără ele nu știu ce aș fi făcut. Apoi a fost vremea, care după trei zile de frig și ploaie, inclusiv noaptea care tocmai trecuse, a fost superbă, cu cer senin, vârfurile munților cu zăpadă pe ele și ceva mai cald decât în zilele trecute. Tot drumul am fost înconjurat cu dragoste de cei care erau cu noi și aveau grijă de mine și mă întrebau dacă am nevoie de ceva și îmi ofereau ajutorul și asta îmi dădea o stare de bine. Și poate cel mai mare și mai minunat ajutor a fost de la Dumnezeu prin Măicuța Sa și prin părintele Arsenie și Sfântul Siluan, la care m-am rugat să mă ajute și ei au împlinit rugăciunea mea, astfel încât până am ajuns sus la chilie nu am simțit pic de oboseală în picioare, spre deosebire de ziua de dinainte. Am avut slăbiciune și neputință, bineînțeles, în anumite momente, când trebuia să urc bucăți mai mari, dar oboseală vizavi de efortul făcut la un urcuș de aproape trei ore nu am simțit. Sus la chilie am putut să mă bucur și de rugăciune și de vremea frumoasă și de slujba de parastas. La coborâre am primit de asemenea sprijin pe panta abruptă și am coborât ceva mai încet, dar în siguranță. Deși mi-am dat seama ce diferență era între acum și toate celelalte dăți, când eram sprinten și săream din piatră în piatră, nu am simțit nicio clipă regret și dimpotrivă m-am bucurat nespus pentru faptul că Dumnezeu a rânduit să îmi dea atâta putere și vivacitate în trecut. 

Dimineața aceea și în celelalte de după am observat și faptul că a scăzut cantitatea de sânge din gură dimineața și în unele dimineți chiar dispăruse. Sper să se confirme și tratamentele să înceapă să dea roade și în celelalte privințe de sănătate. Cam de o săptămână, poate chiar două, de când cu ceaiurile și cu pastilele, am observat că am început să merg de două, trei și uneori chiar patru ori pe noapte la veceu să fac pipi. De asemenea, în unele nopți și chiar ziua, am observat o putere foarte scăzută de concentrare și de rugăciune. Sper ca toate să fie crize de vindecare și să ducă în final la vindecare și trupească și sufletească, măcar pentru o parte din probleme, dacă nu toate.

După o noapte de odihnă, dimineață spre sfârșit am reușit să mă și liniștesc și să mă relaxez, ceea ce nu reușisem aproape deloc în ultimele zile. Deși nu aveam nimic de făcut, simțeam o neliniște puternică și tot timpul mă gândeam la ceva și îmi fugea gândul din momentul de acum. Ziceai că mintea mea a turbat, că nu reușeam deloc să stau în clipa prezentă și fugeam ori în trecut, ori în viitor, în tot felul de griji cu mintea. Cum spuneam, după ziua de vineri și apoi de sâmbătă, acest lucru a început să se dea la o parte și am început să reușesc să mă concentrez și să mă rog și să fiu prezent la slujbă.

Ieri, duminică, de ziua mea, a fost Evanghelia pescuirii minunate, parcă oarecum pentru mine, ca fiind foarte sugestivă și potrivită. Am simțit și eu ca Petru, că Dumnezeu mi-a dat multe daruri și a făcut multe minuni cu mine și că nu sunt vrednic de ele. Și că mă cheamă să Îi urmez Lui și că trebuie să lepăd toți peștii și toate cele lumești pentru asta. A fost o zi frumoasă, cu soare și vreme bună. Am vorbit la telefon și am dat mesaje de mulțumire pentru toți care au urat și au fost suficient de multe pentru a primi dragostea celor care s-au gândit la mine și suficient de puține cât să am timp să mă și odihnesc și să merg la slujbe. Surpriza principală a venit de la ai mei, că am primit mesaje și de la Matei și de la Ștefan, cred că pentru prima oară în viața mea, și de la Amalia în plus am primit un emoticon cu îmbrățișare. Minunat…

Am făcut o excepție de la dieta mea de fructe și am mâncat o ciorbă și un pic de orez. Ce bună a fost și ce bune sunt toate, inclusiv o bucată de pâine, atunci când nu ai de obicei. Acum am șansa să apreciez mai mult toate darurile pe care mi le-a dat Dumnezeu.

Astăzi este luni și am plecat spre București și am mers pe Transfăgărășan și mi-a dat Dumnezeu gândul să fac o mică excursie și am fost la cascada Bâlea, pe un traseu destul de dificil, nu foarte lung, dar destul de abrupt. Am avut ocazia să îmi testez puterile fiind singur și am mers ceva mai încet și cu grijă, dar am reușit, cu mila Domnului și cu sprijinul Măicuței Sfinte. Am avut bucuria de a vedea acea frumusețe de cascadă, de a reuși să merg cu bine și să mă întorc și, pe drum, observând ezitările și neputințele corpului meu și picioarele care nu prea mai ascultă, am avut ocazia să mă bucur de toate darurile pe care mi le-a dat Dumnezeu și să observ din nou cât de multe lucruri minunate se întâmplă cu corpul nostru ca să funcționeze normal și noi habar nu avem de ele și nu ne dăm seama, ca să avem recunoștință pentru toate câte sunt.

Îți mulțumesc, Doamne, din suflet și din inimă, pentru toate darurile pe care mi le-ai dat și pentru că m-ai ajutat să trec cu bine peste încercări, că tot de la Tine este nădejdea și puterea pe care mi-ai dat-o!

 

05.10.2022

O perioadă cu mai multe încercări sufletești și trupești.

Pe de o parte, am terminat cu lucrurile pe care le am de făcut și am multe momente în care aș putea să fiu liniștit, inclusiv la Săsăuș, unde este în general liniște în preajmă. Și totuși nu pot. Mintea mea nu vrea să stea liniștită, își caută permanent de lucru. Inclusiv când mă străduiesc și când e liniște în preajmă, nu vrea cu niciun chip să trăiască în clipa de acum și tot fuge în imaginație, povești nemuritoare, trecut sau viitor, numai în prezent să nu stea. Pe de o parte, acum este mult mai clară sursa neliniștii mele, adică mintea mea proprie și nu mediul înconjurător sau circumstanțele. Pe de altă parte, nu înțeleg sursa acestei neliniști. Cred că este fie moștenită, fie o combinație de moștenire cu propriile neliniști, alimentate pe parcursul copilăriei. Oricum măcar acum este clar și sunt față în față cu propriile mele neputințe și poate cu cea mai importantă dintre ele. Mă gândesc că poate are chiar o legătură și cu boala.

Pe de altă parte, puterile mele fizice au scăzut destul de abrupt, poate și pe fondul detoxifierii și al slăbiciunii corpului. Dorm, sau mai bine zis stau în pat, de mai multe ori pe săptămână, câte 10 ore, din care dorm cea mai mare parte, cu mici întreruperi. Uneori întreruperile sunt mai mari, mai ales dacă mă duc de multe ori la toaletă, cum a cam început să se întâmple în ultima vreme. Și totuși abia mișc picioarele, iar mâinile abia mai apucă o farfurie și obosesc dacă spăl niște fructe sau trebuie să țin lingura în mână. Patul este cel mai bun prieten al meu, dar și dușman, căci dacă mă las pradă odihnei prea îndelungate voi pierde și mai mult din puteri. Așa că trag de mine să mă ridic și să mă mișc.

Am ascultat zilele trecute o predică despre moarte a părintelui Iustin și vorbea despre nădejdea în mila lui Dumnezeu, mai presus de puterile noastre proprii, de neputințele noastre și de orice altceva, ca singură armă în clipa morții împotriva uneltirilor diavolului de a ne descuraja prin păcate, sau de a ne păcăli prin virtuți. Mă gândeam că eu am nădejde, dar constat acum, când nu mai pot să mă rog, că fără mila Domnului nu am nimic. Bine, cumva eram conștient că nădejdea este tot de la Dumnezeu, dar acum lucrurile îmi sunt mult mai clare prin experiență. Poate și de aceea îngăduie Domnul aceste încercări pentru mine.

Acum sunt la Cluj pentru ceva terapie câteva zile și am fost liniștit și am stat foarte bine, într-un apartament cu bucătăria bine utilată pentru ce aveam eu nevoie, de spălat fructe și tăiat și strecurat și așa mai departe. Au fost zile de tihnă și am tras să fac și ceva plimbări și mișcare. Am avut și ceva ispite cu mașina, cu o piatră venită ciudat pe autostradă, care a crăpat puțin geamul din față și un mic accident în curte la apartament, unde ușa automată cu telecomandă începuse să se închidă, iar eu nu am văzut și am rupt oglinda din dreapta. Sunt conștient că toate sunt prin mila lui Dumnezeu, spre folosul meu, și caut să înțeleg acest folos.

În ultima vreme oamenii care observă neputința mea vor să mă ajute și le este milă de mine. Și domnul de la service, unde am schimbat oglinda, și gazda, care mi-a dat o noapte gratuită de cazare, compensare cumva pentru accident, sunt sigur că au făcut aceste gesturi pe fondul handicapului pe care l-au observat la mine. Și multe altele, pe care am început să le accept și să le primesc. Și îmi dau seama că aici undeva se ascunde și zgârcenia mea, care mă bucur de la un dop recuperat, la 5 RON de parcare, sau la orice pe care îl primesc.

Nădăjduiesc ca, prin mila Domnului, să pot să am nădejde în mila Domnului, mai presus de orice altceva, Amin!

 

12.10.2022

A doua zi după ultima scriere, am plecat de la Cluj spre Maramureș, unde urma să înnoptez la Anișoara, o soră duhovnicească. Am plecat după terapie și m-am oprit la mănăstire la Nicula, unde am lăsat un pomelnic și m-am bucurat de priveliște și de liniștea din jur. Apoi am mai făcut un popas și la Rohia, unde părintele Nicolae Steinhardt se odihnește. Îmi este drag părintele Nicolae, mai ales pentru faptul că primii pași mai hotărâți pe calea credinței au fost făcuți după ce am citit „Jurnalul fericirii”. Mi-au mers la suflet și am apreciat întotdeauna și predicile dânsului, cuprinse în cartea „Dăruind, vei dobândi”. Are un har și un umor specific și dulce, Și o cultură absolut deosebită. Am fost și m-am închinat la biserică, am stat puțin la Litie, apoi am fost la mormântul dânsului și am făcut o rugăciune. Mănăstirea este în mijlocul pădurii, după mers destul de lung printre pomi aflați în plin proces de toamnă și a fost un peisaj foarte frumos.

Am ajuns la Anișoara și am luat miere și polen de la o vecină și am stat peste noapte în mica lor casă de lemn, care e foarte frumoasă și cu priveliște frumoasă, cu soare în curte ziua. M-a ajutat și am făcut toate cele trei ceaiuri pentru zilele în care urma să ajung la Sfânta Parascheva. Am făcut și rezervarea. A doua zi am plecat, cu gândul să înnoptez la mănăstirea Sihăstria.

După ce am plecat de la Anișoara, în 20 de minute am primit mesaj de la Amalia, că tatăl ei s-a stins din viață. Ea era la Paris cu Ștefan și tocmai aterizaseră. M-am gândit dacă mai are rost să încerc să ajung pe la Iași și apoi la București, dar mi-am dat seama că nu pot, că nu am putere pentru așa ceva. După vreo 20 de minute de dezbateri în gând, am pornit spre București și, cu oprire de o oră și jumătate la Săsăuș, am ajuns după 11 ore de drum.

Deși am mai avut discuții cu Amalia despre unde să îi îngroape pe ai ei în caz că se întâmplă ceva și oferta mea de a fi îngropați lângă mama a fost constant dată la o parte, totuși momentul a prins-o nepregătită și fără o soluție. […]. După ce am fost întrebat de vreo trei ori dacă sunt sigur că nu mă răzgândesc și am răspuns de fiecare dată că îmi mențin oferta, până la urmă a acceptat propunerea mea, în lipsă de alte alternative. A organizat toate lucrurile de la telefon, pornind de la groapă, firmă de funerare, restaurant, anunțat rude și ce mai era necesar. Foarte bine s-a descurcat, părerea mea, mai ales având în vedere circumstanțele.

Eu am fost foarte slăbit sâmbătă, după ziua pe drumuri și iarăși o mică minune, duminică am fost mult mai proaspăt și la Sfânta Liturghie și la înmormântare și la masă după, de parcă am prins puteri. Tot de la Domnul sunt toate. O altă minune în acea zi a fost faptul că la înmormântare a venit alt preot decât cel cu care vorbisem și acela l-a chemat pe Ianis să îl ajute la cântări, ceea ce copilul și nepotul lui Ștefan a făcut cu brio. Mi s-a părut fenomenal ca nepotul de 13 ani să cânte la înmormântarea bunicului și o binecuvântare pentru acesta din urmă. Mă gândesc că rugăciunea copiilor are putere în fața lui Dumnezeu mai mult decât a noastră. Totul a decurs bine și frumos și mormântul este plin de coroane de flori. Am rugat-o pe mama să nu se supere și să-l primească lângă ea pe Ștefan. Eu sper să intru în mănăstire, cred că voi fi înmormântat acolo, în felul acesta să aibă grijă de mormânt Amalia și copiii și toți bunicii să fie în același loc.

 […] 

O consecință interesantă a morții socrului meu a fost faptul că Amalia cu Ștefan tocmai ajunseseră la Paris când a venit vestea, așa că Amalia, pe lângă faptul că a aranjat toate de departe, a trebuit să schimbe avionul și să revină a doua zi. Asta a însemnat că Ștefan a rămas acolo la prietenul lui și în ziua înmormântării a fost la Disney, dar mai ales faptul că a trebuit ca luni să se întoarcă singur cu avionul. Pe de o parte a fugit de durere și pe de altă parte a dovedit curaj, pentru că el nu merge singur nici în București aici. A fost și pentru mine o surpriză și a reușit să meargă de la check-in la avion și apoi de la avion până afară din aeroport la București, aparent fără crize sau sperieturi. Pentru el asta consider că este o mare realizare și poate fi un pas important în dobândirea încrederii în sine.

Zilele acestea, începând de la pomană și continuând până azi și zilele următoare, am mâncat și ciorbă și felul doi, cu gândul de a mă mai înzdrăveni, la indicațiile Părintelui Mihail, înainte de următoarea cură de 10 zile doar cu must, pentru dezintoxicare. Inițial m-am simțit mai bine, dar acum este miercuri seara și sunt cam terminat. Încă de la Cluj am simțit o slăbire accentuată, posibil datorită dușurilor cald-rece, tip scoțian, pe care am încercat să le fac atunci. Între timp am renunțat la ele și au fost oricum doar 3-4 încercări, însă slăbirea mâinilor este accentuată și abia mai pot să țin farfurii și lucruri în mănă și să mă spăl și să mă șterg la fund. Cu greu îmi pun ciorapi, mă deschei și mă închei la pantaloni, abia mai ridic piciorul ca să mă pot spăla pe laba piciorului sau să mă șterg, sau să îmi dau jos ciorapi. Aproape toate activitățile sunt un efort. De la a mă ridica din pat, până ajung înapoi, totul este cu osteneală. Ca să țin o pară să mușc din ea, îmi sprijin mâinile de masă, pentru că obosesc foarte repede. Însuși faptul de a ține mâna întinsă sau ridicată fără să am nimic în ea este un efort.

Au apărut și ceva probleme cu dinții și a trebuit să scot o lucrare și mă mai dor ușor când mănânc și în alte părți.

Astăzi a fost ziua Amaliei. Am aflat de la copii că merg la restaurant. Eu am fost la cimitir să dau cu tămâie și pe seară am fost și am luat un tort și niște prăjituri și niște flori și am fost să le las la ea acasă, cadouri din partea mea. Astăzi toată ziua am făcut o rugăciune pentru ea și un pic și pentru adormitul Ștefan. […] Pe seară am făcut și paraclisul Maicii Domnului pentru Amalia. Am făcut progrese în a ierta în ultima vreme și cele câteva persoane la care încă mai simt oarecare împotrivire în mine am început să nu le mai simt așa. Nădăjduiesc ca Domnul să asculte rugăciunea mea și să mă ajute să îi iert pe toți din inimă. […]. Rana mea de nedreptate este foarte adâncă și încă face victime. Mă rog la Dumnezeu să vindece sufletul meu cel păcătos de această patimă a judecății și să mă ajute să iert din tot sufletul, ca să pot dobândi pacea.

Mi-a ajutat Dumnezeu și am făcut mici progrese și pe partea de rugăciune. Acum e puțin mai liniște în gânduri și reușesc din când în când să mă rog și să fiu prezent cu gândul în rugăciune.

Doamne, vindecă sufletul meu, că am greșit Ție!

 

23.10.2022

Și viața merge înainte. Și eu cu ea, atât cât pot, cum pot.

Astăzi este a opta zi de post doar cu suc de struguri, adică mai precis must de struguri negri. E greuț, nu e chiar ușor și mă mai năpădesc și poftele, chiar și de o bucată de pâine. Pe de altă parte, nu e nici foarte greu, că mă gândesc la oameni care au dureri, sau fac citostatice și au suferințe grele, cu care nu mă compar.

Zilele acestea Amalia a făcut din nou analizele lui Ștefan și au ieșit mai prost, așa încât se pune problema să înceapă dializă și să facă un transplant cât de curând. […]

Tot în perioada asta am aflat că medicamentul din Canada și Statele Unite pentru boala mea costă 160 de mii de dolari pe an, ceea ce nu se merită pentru două-trei luni de amânare a sorții. Așa că într-un fel m-am resemnat pe această direcție. Nu a fost o decizie prea grea, având în vedere că mă simt din ce în ce mai slăbit ca puteri și deja mă cam biruie gândul că nu mai are rost. Lupt totuși cu puterile pe care le mai am și, cum a zis și părintele Mihail, singura nădejde rămâne în Domnul. De altfel și întâmplările m-au dus cumva la această concluzie, având în vedere lipsa rezultatului de la transplantul de celule stem și faptul că tocmai el mi-a blocat, cumva și prin contribuția mea, că nu am fost cinstit să spun doctorului din Spania ce vreau să fac, accesul la tratamentul experimental cu acel medicament. Eu fac ce ține de mine pe partea de detoxifiere și vom vedea ce va fi.

În ultima vreme am început să fiu din ce în ce mai mult în contact cu mine însumi și să îmi dau seama de emoții și de fuga gândurilor și de judecata aproapelui și de tot felul de trăiri pe care le am. Mare lucru… îmi văd păcatele mult mai ușor, cred și nu știu dacă asta se numește trezvie, dar cel puțin mi le pot recunoaște și mărturisi. Am primit un dar frumos de la o doamnă apărută de curând în viața mea, care este fata unui domn din Victoria, care a aflat de boala mea și, deși locuiește în Germania, s-a oferit să mă ajute cu sprijin moral și duhovnicesc și îmi trimite chestii haioase și mă îndeamnă să zâmbesc, ceea ce am și priceput că ar fi bine să fac. Tot de la ea am primit niște cateheze ale părintelui Iustin din Franța, pe când era la Oașa, despre akedie. Foarte, foarte interesant și îmi dau seama că, deși nu credeam că am vreo legătură, de fapt mă regăsesc întru totul prin împrăștierea în exterior și fuga de mine însumi și de rugăciune pe care o simt și o conștientizez mult mai bine de câteva luni încoace. Înțeleg despre ce e vorba și aflu că tocmai asta înseamnă și a lupta în continuare cu atenția la rugăciune, la Dumnezeu și la tine însuți este remediul. Asta mă străduiam și eu să fac și am înțeles că e bine și să fac în continuare. Am prins ceva mai multă putere și nădejde odată cu înțelegerea acestui concept, care e de fapt o patimă și un drăcușor care își fac de cap cu noi toți, probabil.

Am avut momente de mare atenție la rugăciune și în care am simțit că am învins parțial, de fapt am început să înving, cu ajutorul și mila lui Dumnezeu, aceste obstacole care stau în calea rugăciunii. Îmi vin în continuare amintiri și gânduri legate de desfătările și bunătățile lumești, de la mâncare la concediile petrecute la mare sau la munte, mai ales că în ultima vreme caut să răsfoiesc toate pozele de pe calculator, încercând să fiu recunoscător pentru ce am avut și să descopăr dacă mai sunt reminiscențe în mine, cu lucruri pe care nu le-am acceptat și iertat până la capăt. Îmi doresc ca în următoarele săptămâni să închei și capitolul memorii și sper cu această ocazie să reușesc și să iert complet, dacă Dumnezeu va milui. Oricum sunt pe ultima sută de metri cu puterea mâinilor și nu voi mai putea butona prea mult timp pe calculator, ca să fac corecțiile necesare la textul pe care îl dictez.

[…], astfel încât să știu că am încheiat tot ce ține de mine în a pune în ordine lucrurile materiale.

 […] 

Și la Sfânta Liturghie, și uneori în timpul săptămânii, mai ales în zilele de post negru de 24 de ore sau după, am niște senzații ciudate de căldură sau amețeală ușoară, pe care am observat că, dacă le depășesc și stau în ele și merg înainte, sau chiar făcând mișcare, după aceea mă simt mai bine. Nu știu dacă este de la detoxifiere sau sunt pur și simplu încercări ale credinței. Am observat în mai multe rânduri și atunci când sunt obosit la mușchi, sau îmi este greu să mă scol dimineața din pat că, dacă fac mișcare și persist pe calea nădejdii, capăt puteri.

Domnul să ne miluiască pe toți, cu al Său har și cu a Sa iubire de oameni, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

 

03.11.2022

Am trecut prin câteva zile foarte grele din punct de vedere fizic și sufletesc. Spre sfârșitul postului cu must, adică după vreo 10 zile, până prin a 12-a, eram slăbit destul de tare la puteri, dar mai ales am avut stări de goliciune sufletească și de deznădejde. Poate că e mult spus deznădejde, dar am simțit pustiul din sufletul meu și am simțit foarte viu, aproape fizic aș putea spune, egoismul din mine și puterea cu care acesta îmi împinge dorința mea în fața realității, îmi aruncă mintea de la rugăciune spre cele lumești, frica, sau anxietatea, sau acea neliniște continuă pe care o simt și care de asemenea mă aruncă permanent de la rugăciune spre ceva de făcut, ce voi mânca mai târziu, ce mai am de făcut, cui nu am răspuns la telefon și așa mai departe, orice altă grijă lumească. În acea săptămână, chiar și după ce am început să mănânc, am simțit foarte, foarte puternice și vii aceste trăiri și era ca și cum umblam cu un sac de nisip în spate din punct de vedere sufletesc. Mi-am dat seama că toate cele care se întâmplă sunt pe de o parte consecință a acestui egoism și a dorinței mele permanente să îmi fie bine, să fie ca mine, și lipsa de dragoste față de aproapele. Pe de altă parte, sunt sigur că Dumnezeu a rânduit să văd această realitate vie și crudă ca să mă vindec și să mă smeresc. Când ai în față un asemenea munte, sau mai curând abis, de egoism și întuneric, nu ar trebui să mai ai timp să vezi greșelile altora. Și totuși încă mi se întâmplă, mai puțin ca înainte, dar se întâmplă. E drept că și priveliștea de care vorbeam nu a fost una plină de groază sau disperare, ci doar un simțământ puternic și viu, ca o contemplare a unui peisaj. Mulțumesc lui Dumnezeu pentru această nouă dezvăluire și etapă în vindecarea pustiului din sufletul meu.

Între aceste ultime zile de post au fost și două sărbători la rând, Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de mir și Sfântul Dimitrie cel Nou. Am fost și la vecernie și la Sfânta Liturghie și au fost zile mai grele din punct de vedere fizic pentru mine.

De vineri seara, de pe 28 octombrie, am început să mănânc fructe. Între timp am luat o decizie mai grea și în premieră, pentru că datorită slăbiciunii pe care o simțeam am hotărât să nu mai merg la Săsăuș weekendul acela și ca atare nu am mai mers să mă văd nici cu părintele și nici să mă spovedesc, ceea ce a fost puțin neobișnuit pentru mine, dar am decis să îmi recunosc limitele puterii și să mă odihnesc, având în vedere că săptămâna următoare trebuia să plec cu Amalia și cu Ștefan la Iași pentru o discuție privind transplantul lui de rinichi și eventualitatea ca eu să fiu donator. Și am zis să fiu totuși capabil și mai în formă. Așa că de duminică am început să mănânc pentru câteva zile și mâncare gătită, adică o salată de crudități, ciorbă de lobodă și niște legume la cuptor cu orez și semințe și caju pentru proteine. După vreo două zile de hrană, de duminică, dar mai ales după Sfânta Împărtășanie, am prins puteri și eram vioi. Luni ziceai că sunt Făt Frumos și am avut curaj și am început să fac și curățenie în casă, adică să dau cu aspiratorul și să spăl pe jos, ceea ce nu aș fi avut curaj să încerc măcar cu câteva zile înainte. Deja se făcuseră două luni de când nu mai făcusem curat, pentru că ultima dată când am încercat abia mișcam aspiratorul la stânga și la dreapta. Prin mila lui Dumnezeu am reușit să duc la bun sfârșit și nu eram la fel de leșinat după o zi întreagă în care mai fusesem și plecat, așa cum fusesem în alte dăți.

După aceea, de zilele următoare au început să mai scadă puterea și entuziasmul, deși mâncam la fel de bine. Până la urmă tot de la Dumnezeu vin toate.

Am reușit, tot cu ajutorul lui Dumnezeu, să fac pași importanți înainte și pentru predarea celor două locuri de veci, de la mama și de la tata, către Amalia. Și mai ales în conceperea statutului pentru viitorul Integrisoft și așezarea acestui capitol pentru copii, astfel încât să știu că am încheiat toate socotelile materiale în această lume.

Zilele trecute am fost împreună cu Amalia și Ștefan la Iași și el a fost înscris pe lista de transplant, deși nu sunt foarte multe șanse acolo, dar cu ajutorul lui Dumnezeu am primit îndrumare și către Cluj și chiar către Spania, ca soluții de transplant. Am încredere că bunul Dumnezeu va rândui ceea ce este de folos pentru el și pentru noi toți. Mă bucur că am fost împreună și am trecut pe la Sfânta Parascheva. […].

Un aspect interesant când am fost la Sfânta Parascheva, Ștefan a evitat să se apropie, probabil datorită faptului că îl vedea ca pe un corp de om mort, așa că nu s-a atins de raclă și de sfintele moaște. Bucuria mea a fost în mod paradoxal în acele momente, pentru că am avut liniște sufletească și dragoste pentru ei amândoi, așa că, spre deosebire de multe alte momente, aș putea spune chiar orice alte momente, atunci nu am judecat și am înțeles cu dragoste reținerea lui […]

Chiar în ziua în care am plecat la Iași, dimineață când eram pe drumuri prin București, a sunat o tanti de la o bancă și, pe fondul rănii mele de nedreptate, m-am răstit și la ea, că mi se părea ciudat ce mi-a cerut, apoi mi-a părut rău, după ce am închis. Așa că, după cum se vede, nu în toate momentele acest dar a fost cu mine și cu atât mai mult îmi dau seama că este cu mila Domnului și nu prin puterile mele.

Am ceva mai multă putere decât în timpul postului cu must, dar sunt în continuare slăbit destul de tare, încât îmi este greu uneori și să ridic mâna ca să fac lucruri cu mâinile, iar mersul este probabil deformat permanent. Abia atunci când merg cel puțin 10-15 minute se mai limpezește puțin mersul, dar tot este deformat și greu mai ridic piciorul din pământ peste obstacole, adică trebuie să mă concentrez puțin, nu vine natural. În ritmul acesta pot să spun cu liniște și pace că sunt pe ultima sută de metri sau, mă rog, să zicem că am intrat în ultimele etape. Cu mila Domnului se poate întâmpla orice și știu și cred până în ultima clipă, pentru că am văzut oameni care erau pe respirație asistată care s-au refăcut, fie și parțial.

Sunt 100% sigur că Dumnezeu le va rândui pe toate așa cum trebuie, spre folosul nostru al fiecăruia.

În toată această perioadă am văzut multe minuni și cum Dumnezeu a așezat lucrurile în fața mea cu mâna efectiv ca să iasă bine, așa încât am încredere totală că așa va fi, chiar dacă nu este ușor.

Fie mila Domnului peste noi toți!

Amin!

 

12.11.2022

Ca să vezi de unde poate sări iepurele!

Vineri pe 4 am fost la masaj limfatic, pentru stimularea limfei și mobilizarea rinichilor. Doamna Mirela a fost tăcută și a stins și lumina și a fost o atmosferă de relaxare, iar eu făceam rugăciune. Am auzit eu ceva suspine și la sfârșit mi-a spus că s-a conectat energetic cu mine și a simțit o mare durere, furie, tristețe și a plâns, ceva legat de mama mea și de mine, pentru că era pe piciorul stâng, care este legat de ceva feminin. Am fost puțin mirat gândindu-mă la furie, cum aș putea să fiu eu furios pe mama. Dar am spus „mulțumesc” și am luat-o temă pentru acasă. Zilele următoare am fost la cimitir pentru Ștefan și am rugat-o și pe mama că, dacă e ceva să-mi fie de folos, să îmi descopere; la fel m-am rugat și la Maica Domnului.

Cred că sâmbătă seara, sau mai bine zis după amiaza, atunci când m-am odihnit, la trezire, am simțit o mare povară în suflet și am înțeles cumva brusc că este foarte adevărat că eu nu am trăit întru totul relația mea cu mama. Și la înmormântare, și atunci când a murit, și cele trei zile cât am stat lângă ea, m-am rugat mult pentru sufletul ei și am realizat acum ce conexiune puternică este între mine și ea, sufletește. Știam cumva că nici faptul că am ales apartamentul la doar 100 m de mormânt nu e ceva întâmplător, dar nu conștientizam dimensiunea a ceea ce zace în mine de mărturisit. Îmi spusese și kinetoterapeutul că parodontoza se trage de la ceva nespus. Și mă gândisem încă de acum un an, sau oricum de mai mult de șase luni, la faptul că acel episod, când mama a fost bolnavă de cancer și eu am fost vreo trei luni pe la rude în grijă, a fost important pentru un copil de șase ani a cărui mamă e în pericol și nu se știe dacă va mai trăi. Nu-mi aduc aminte mai nimic din acea perioadă, în sensul să fi plâns sau să fi suferit. Știu doar că am fost la mătușa mea, la bunici și la Poienari și se jucau cu mine și mă iubeau. Și mai știu de o scrisoare pe care am scris-o eu către mama, că o iubesc și să fie cuminte, să asculte de doctori și să se facă bine, scrisoare pe care am găsit-o printre amintirile ei. Și mai știu din ultimele luni cum și Amalia și Andreea de la Săsăuș mi-au spus că sunt disperat și recunosc asta, dar nu înțelegeam de ce. Acum o săptămână, în acea după amiază de sâmbătă, brusc toate s-au legat și am înțeles cât de puternică a fost legătura mea cu mama, cât de mult am iubit-o și doar bănuiesc cât de mult am fost speriat atunci cu operația și am înăbușit orice manifestare a sentimentelor. Am simțit acum nu doar frică, ci o GROAZĂ NESPUS DE MARE. Efectiv am simțit ca și cum nu aș avea de ce să mă agăț, ca și cum înotam în disperare. Probabil mă gândesc că un copil de șase ani nu știe să gestioneze o astfel de situație, în care nu se știe dacă mama lui, care îl îngrijea și îl iubea atât de mult, va mai trăi. Și pentru că nu știa ce să facă și o iubea, a închis în sine toată frica, toata dorința de a o salva și de a o ajuta, toată frustrarea că nu putea face nimic și neputința aceasta, și toată furia pe care o simțea fiind atât de neputincios. Sunt doar presupuneri ale mele, însă le spun și le simt și pe baza inspirației pe care am avut-o și pe baza a ceea ce am simțit în acele momente și mai ales pe baza trăirilor mele de-a lungul vieții. Frustrarea o am adânc în mine și se manifestă de fiecare dată când vreau să fac ceva și uneori chiar mă împiedică să reușesc. Neputința este constant prezentă în visele mele, împreună cu frustrarea, pentru că aproape în fiecare zi sau de foarte multe ori când visez este acest laitmotiv pe care l-am constatat de câțiva ani, în care se întâmplă lucruri care pur și simplu mă împiedică, cum ar fi să pierd un lucru și să trebuiască să cobor din tramvai, sau să încerc să fac ceva și să apară tot felul de piedici și alte întâmplări de acest gen. Toată neliniștea și neastâmpărul pe care îl am și care uneori se duce până la nivelul de disperare și agitație continuă provin probabil din frica încapsulată în acele momente. Foarte probabil tot de acolo vine și neputința mea de a mă ruga în liniște, astfel că gândurile fug în toate direcțiile și numai la rugăciune nu stau și de fapt orice aș face mă apuc de altceva, și de altceva, și nu reușesc să fiu statornic. Toată furia care se manifestă în judecata aproapelui în mod special și în ferocitatea cu care atac și judec, cel puțin în gând de cele mai multe ori, pe aproapele, în agresivitatea cu care vreau să fac ordine și să îl îndrept pe aproapele meu, în bătăile pe care i le-am dat lui Matei când era mic, în tendința mea continuă de a critica și de a pedepsi pe cel care greșește și poate inclusiv de a mă pedepsi pe mine.

Cred că toate acestea, dacă nu au fost determinate exclusiv, sigur au fost foarte, foarte puternic influențate de acea perioadă când mama a fost bolnavă, iar eu am încapsulat trăirile mele de atunci în mine. Și nu în ultimul rând, dragostea. Dragostea mea pentru mama, pusă atunci în pericol, a fost de asemenea îngropată împreună cu celelalte emoții și de atunci nu prea a mai răsărit și nu a mai ieșit la iveală în mod firesc. Dragostea mea pentru cei dragi mie nu prea s-a manifestat normal, probabil din acest motiv. Nici dragostea pentru mama, deși trăirea era foarte puternică și a fost scoasă la iveală și de momentul de cumpănă al deciziei de a nu pleca în America și a mă despărți de Mona, nu a fost manifestată explicit și firesc. I-am organizat mamei ziua ei, îi luam flori și mai făceam surprize de ziua ei sau de Crăciun, dar să îi spun că o iubesc și să o mângâi, nu am făcut. Nici când a murit, și nici la tata. Pur și simplu manifestarea dragostei a fost blocată și am înțeles asta tot sâmbătă în acele momente. Am simțit și un șuvoi puternic de dragoste înăbușită pe lângă acea frică. Cred că am stat în jur de o oră urlând în gând “Mamă mamă mamă”!!! Și de dor și de frică și de dragoste și de părere de rău că nu i-am spus că o iubesc și că tot timpul am încercat în manifestarea mea de bărbat puternic să nu îi arăt dragostea și să mă țin bărbat.

Deși aș fi vrut să descarc și să mă conectez cât mai mult la acele emoții, aveam totuși mai multe lucruri de făcut și până la urmă neliniștea mea și pornirea de a le face au biruit. Deși am zis că după ce le fac mă întorc la emoții, a durat foarte mult ce aveam de făcut, pentru că mă mișc încet, și nu am mai reușit în acea zi. Am mai avut acele trăiri încă în două sau trei momente, tot cam de o oră. Uneori mai puternice, alteori mai puțin, de cele mai multe ori cu acele convulsii pe care le-am mai simțit în ultimii doi ani, în care am o zbatere în abdomen și mă contractez spre poziția chircită. Presupun că o să mai am acest gen de momente. Ultima oară am simțit totuși o împăcare și dragoste pentru mama și dragoste în general și pentru sfinții care m-au ajutat în acele momente, pentru că era vecernie pentru Sfântul Nectarie și pentru Sfântul Mina când am mai avut acest gen de trăiri.

Aceasta poate fi o mare descoperire în legătură cu cauza bolii, pentru că odată cu astea am înăbușit dragostea mea de copil pentru mama și poate în acest fel am închis cu totul capacitatea mea de a iubi în acea capsulă emoțională. Și odată cu moartea mamei și despărțirea de Amalia, practic subiectele dragostei mele au dispărut și probabil subconștientul foarte puternic lucrează, astfel încât eu să nu mai trăiesc pentru că nu mai am sensul pe care îl simte subconștientul meu. Cred că boala are și acest substrat emoțional și subconștient, poate nu este neapărat determinată în acest fel, dar cu siguranță este favorizată și grăbită și încurajată de el.

Alaltăieri, joi, după cele trei sau patru episoade de descărcare, am fost la acupunctură. Doctorul mi-a zis că nu mai am vârful limbii atât de roșu și nici gura nu mai miroase așa tare ca până acum și că astea ar fi semne că focul din stomac s-a domolit. În momentul revelației și eu am simțit că asta poate fi o cheie a vindecării bolii. Deocamdată astea au fost singurele indicii că ceva se întâmplă pozitiv de când am început programul de detoxifiere. Și scaunele sunt altfel și cred că partea digestivă a fost îmbunătățită semnificativ. Am ținut de două sau trei ori și posturi de 36 de ore fără apă, de joi seara până sâmbătă dimineața. Prima oară a fost mai greu, dar următoarele două dăți a fost mai bine și am simțit sâmbătă dimineața și o îmbunătățire a stării mele, dar care nu a durat decât până pe la prânz, pentru că după amiaza am fost ostenit și datorită faptului că am fost la sâmbăta morților și apoi la parastasul socrului și nu am apucat să mă odihnesc suficient, pentru că în noaptea de vineri spre sâmbătă nu prea dorm decât vreo trei patru ore din cauza deshidratării. Azi noapte și data trecută, fără legătură aparentă cu descătușarea emoțiilor, am avut momente de zbucium la nivel fizic, adică acele convulsii din abdomen și efectiv zvârcoleli de câteva minute. Nu știu dacă e cu substrat emoțional sau fiziologic, datorat mișcării metalelor grele din corp, ca urmare a procesului de curățire. Am înțeles că există și astfel de efecte și cred că și descătușarea emoțională are o legătură mai mult sau mai puțin strânsă, nu știu exact, cu detoxifierea. Sunt sigur că și partea aceasta de curățire a trupului și cea a sufletului pe care le-am practicat în ultimele 6-12 luni sau chiar mai mult au avut legătură una cu cealaltă. Și ambele au fost rânduite de Dumnezeu poate și ca urmare a rugăciunii mele din aproape fiecare dimineață în care mă rog pentru vindecarea sufletului, a rădăcinii patimilor, a izvorului relelor și a noroiului poftelor și a trupului meu, și adaug să nu se facă voia mea, ci Voia Ta, Doamne. Și poate că acum a zis Dumnezeu că mi-ar fi de folos momentul să rânduiască.

După acea revelație am zis că nu voi condamna pe nimeni de acum încolo, pentru că probabil fiecare este legat cu un astfel de lanț la un astfel de moment, nici unul dintre noi nu acționează logic și conștient, ci doar sub impulsul acelor lanțuri. Așa să îmi ajute Dumnezeu!

Tot săptămâna asta a mai fost o minune de la Domnul, că am găsit niște trandafiri destul de frumoși în piață la o femeie și am luat și pentru Amalia și pentru Ela. Și partea minunată este că atunci când i-am dat Amaliei buchetul a spus mulțumesc […].

A fost o săptămâna grea, cu sărbători, pe 8 Sfinții Arhangheli, pe 9 Sfântul Nectarie și pe 11 Sfântul Mina, și multă alergătură, și la un moment dat am renunțat la a ține pasul și în acele momente am avut și conectările cu mama.

La Sfântul Mina a fost rânduială dumnezeiască și minunea sfântului, că dimineață m-a trezit apa care curgea cu zgomot puternic printr-o țeavă verticală și eram rupt de oboseală; apoi am mai făcut rugăciune, m-am oprit și m-am culcat 30 min, apoi am mai făcut rugăciune în liniște și am ațipit puțin, iar când m-am trezit am avut mai multă putere și la slujbă nu mi-a fost așa de frig, deși am stat afară și erau 11°, ploua și m-am udat la umeri și cred că și la picioare și totuși am simțit o vigoare și am fost atent toată slujba. Și apoi am reușit să mă împărtășesc și în mod minunat după Sfânta Împărtășanie și după slujbă am avut timp fix cât să stau la coadă la sfântul, căci nu trecusem să-l sărut și am ieșit fix la timp cât să ajung la notar să rezolv în mod minunat și liniștit și cu Poenari, astfel încât să am nădejde maximă că acel contract va fi bine, fiind semnat sub patronajul Sfântului Mina. În plus încă o minune a fost că atunci când eram pe sfârșit la coadă și să ajung la sfântul, o femeie a vrut să îmi împartă un pachet, la început am refuzat, apoi a insistat și mi-a zis că are și icoana Sfântului și am primit până la urmă și am început să plâng de bucurie, aducându-mi aminte cât de mult m-a ajutat pe mine Sfântul Mina și plângeam și țineam icoana pe obraz și îi mulțumeam pentru dragostea lui. În pachet, culmea, erau mai mult fructe, iar gogoașa și biscuiții i-am dat lui Matei, care i-a primit cu bucurie. Când am ieșit din curtea bisericii abia mergeam, probabil intrase frigul în mine până la urmă, dar nu am simțit în timpul slujbei, ci abia la coadă și abia ridicam picioarele să pot păși, de îmi era frică să nu mă împiedic. Cu o zi înainte chiar m-am împiedicat în casă mergând, pentru că nu am putut ridica suficient piciorul și degetele de la piciorul drept cu papucul s-au înțepenit în covor, iar eu m-am proptit de muchia de la perete cu dosul antebrațului. Slavă Domnului că nu am dat cu capul sau cu altceva că rămâneam lat, sau că nu mi am rupt mâna.

Și de la notar am fost la firmă să fac niște mărunțișuri și când am plecat, la fel, abia mergeam.

Am ajuns acasă și m-am băgat în pat la căldură, dar nu am reușit să dorm, în schimb am căpătat energie și am simțit bucurie să citesc Acatistul Sfântului și două catisme din Psaltire și am avut putere și concentrare maximă.

Sfântul Mina la care m-am rugat, căruia i-am mulțumit pentru tot ajutorul dat, căci atunci când mă rugam la el m-a ajutat cu toate, mi-a adus aminte cu bunătate prin acea doamnă și îmi adusesem și eu puțin înainte aminte, dar prin dânsa a fost ca o mângâiere pe creștet, cât mi-a ajutat el mie atunci când mă rugam lui și am înțeles cu această ocazie că nu m-a ajutat doar cu datoriile financiare pe care le aveam atunci, ci mai ales cu datoriile mele față de Dumnezeu, să le descopăr și să curățesc sufletul.

Îmi este foarte greu cu boala, pentru că abia mănânc, nici lingura sau alte tacâmuri nu prea le mai pot ține în mână, nu prea mai nimeresc așa ușor gura cu ele pentru că tremură mâna, mi-e greu să țin ceva în mână sau chiar să iau o cană să beau apă, să mă spăl pe mâini, pe dinți, pe corp, să-mi pun ciorapii, să mă desfac la pantaloni ca să fac pipi, să mă îmbrac sau chiar să merg. Și am descoperit în câteva rânduri că, sub aparenta acceptare și nădejde în Dumnezeu, în discuțiile cu câteva persoane am răbufnit furios. Poate este și de la boală, poate este și frică mascată sub furie, poate este și această descătușare a emoțiilor mele străvechi. Fără să fie o justificare, este tot un păcat.

La modul conștient am nădejde în Dumnezeu că știe ce e bine și le rânduiește spre folos, Îi mulțumesc pentru că mi-a descoperit acest nod gordian al existenței mele și mi-a eliberat și puțin capacitatea de a iubi și sper ca în curând să se elibereze și mai mult și să pot cu această ocazie și să iert din suflet și să curăț toate răutățile din inima mea, mai bine zis Dumnezeu să curețe, pentru că noi nu avem acces la acel nivel.

Slavă Domnului pentru toate!

 

13.11.2022

Aseară, după ce am scris în jurnal cele de mai sus, am simțit din nou în stomac tensiunea și nu am mai făcut nici măcar rugăciunea de seară,, ci m-am băgat în pat și am început din nou să mă zbucium. Nu foarte tare, dar așa cât se descarcă tensiunea care era în mine. Apoi am dormit până dimineața destul de bine, pentru că eram obosit după trei nopți cu somnul insuficient.

Astăzi a fost sărbătoarea Sfântului Ioan Gură de Aur și ziua a început cu o minune importantă pentru mine. La câteva zile fac testul de urină pentru a vedea dacă rinichii mei au început să filtreze, după metoda doctorului Morse. Urinez într-un borcan și îl las 12-24 de ore să vad dacă are sedimente sau urina e clară. Rinichii fiind filtrele limfei, logica spune că trebuie să aibă sedimente rezultate din metabolismul celulelor și din filtrarea lichidelor. Până acum urina mea era limpede ca lacrima. Ieri dimineață, sâmbătă, în ziua imediat după Sfântul Mina și după ziua de post uscat de 36 de ore, după acea noapte de zvârcoleli, în ziua parastasului de 40 de zile a socrului meu Ștefan, Dumnezeu să-l odihnească, am făcut din nou testul, dar nu am apucat să verific seara cum făceam de obicei. Așa că astăzi dimineață am avut o bucurie foarte mare, văzând ca niște fulgi incolori plutind în urină în borcan.

Cred că este un pas foarte important în procesul de curățire a corpului și detoxifiere și iată că tocmai de Sfântul Mina, după ce am plâns atunci și l-am rugat cu lacrimi să mă ajute că nu mai pot, fiind impresionat de insistența cu care acea femeie a vrut să îmi dea pachetul și icoana și aducându-mi aminte de ajutorul lui, Sfântul m-a ajutat imediat. Puțin paradoxal, cred că și frigul acela a contribuit la declanșarea filtrării, pentru că spunea Florin Balint într-un articol că și la el tot după o repriză de răceală și frig s-a declanșat. La rugăciune am plâns destul de mult de bucurie, dar mai ales de recunoștință față de Dumnezeu și de Sfântul Mina, pentru tot binele pe care mi l-au făcut, tot ajutorul pe care mi l-au dat și de care sunt atât de nevrednic. Apoi, la Sfânta Liturghie, la paraclisul Catedralei Mântuirii, unde sunt moaștele sfântului Ioan Gură de Aur și unde am fost, am plâns din nou destul de mult, fiind copleșit de bunătatea lui Dumnezeu. Am ajuns chiar înainte să înceapă Sfânta Liturghie și am stat la coadă și am sărutat moaștele sfântului, iar apoi am stat la soare, unde era așa frumos și m-au copleșit lacrimile. La urmă m-am împărtășit cu Sfintele Taine și toată ziua am avut o pace în suflet și recunoștință față de Dumnezeu și de sfinți și față de Maica Domnului.

Cum a zis și Sfântul Ioan Gură de Aur înainte să moară,

Slavă Domnului pentru toate!!!

 

03.12.2022

Mare ești Doamne și minunate sunt lucrurile Tale și niciun cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor tale!

A fost o perioadă mai lungă în care nu am reușit să scriu, datorită succesiunii interminabile de evenimente și a lipsei de pauză și nu numai de pauză, ci nu am reușit să fac nici lucrurile pe care mi le-am propus, cum ar fi să merg zilnic jumătate de oră. Cred că în perioada asta am reușit să fac acest lucru de maxim patru-cinci ori, în mai mult de trei săptămâni.

Am avut mai multe perioade în care m-am simțit mai bine, ca urmare a varietății cu legume și mâncare gătită în dietă și zile mai proaste, în care abia ridicam mâna la nivelul umărului sau să îmi fac cruce. Dumnezeu îmi testează credința și nădejdea. Când am fost la spovedanie, părintele mi-a zis să am nădejde neclintită în faptul că Dumnezeu mă va ajuta și mă va vindeca. A apăsat atât de tare pe cuvântul neclintită, încât mi-a rămas adânc întipărit în mine și m-am folosit de el ca sprijin în mai multe momente de slăbiciune de atunci încoace.

Prima minune mai semnificativă din această perioadă a fost la vecernia dinaintea sărbătorii intrării Maicii Domnului în biserică, sau mai bine zis la litie, când am atins haina părintelui în timp ce binecuvânta pâinile, uleiul, vinul și grâul și, de unde eram slăbit și neputincios, am căpătat brusc o putere care m-a ținut și a doua zi la slujbă și zilele următoare. Asta era chiar în seara dinaintea discuției cu părintele, în care mi-a dat ascultare să am nădejdea neclintită.

Au fost multe întâmplări demne de istorisit și mă gândeam la ele când se întâmplau, dar neavând timp să scriu, probabil că o parte le-am mai uitat.

Apoi am făcut o vizită la Cluj pentru tratament, ocazie cu care a venit și Amalia cu Ștefan pentru înscrierea lui Ștefan la transplant și am stat împreună în apartament închiriat. El ca de obicei nu a vrut să mănânce sau să bea apă prea multă și nici Amalia, dar am avut totuși o bucurie când, în seara în care au venit, Ștefan a zis că e meci și când am întrebat ce meci mi-a zis că a început Campionatul Mondial de câteva zile, ceea ce nu știam. Apoi a fost de acord să vedem acel meci împreună și, deși a stat destul de mult pe telefon, am apucat să stau de vorbă cu el despre fotbal, să interacționăm și să stea lângă mine, ceea ce m-a bucurat, pentru că nu am mai stat cu el cred că de două luni, căci nu mai vrea să se apropie de mine, probabil din cauza faptului că a aflat că voi muri, conform prognozelor medicilor.

De vreo două luni cam am probleme cu somnul, în sensul că nu e suficient și probabil și din această cauză vin zilele de slăbiciune. Am mai avut anul acesta, dar acum parcă e ceva mai rău și pe fondul atâtor lucruri pe care le fac sau care apar și îmi răpesc timpul. Și am o neliniște continuă când încerc să fac rugăciunea.

În sâmbăta de după ce m-am întors de la Cluj, vineri fiind de post cu puțină apă, conform indicațiilor părintelui, care a zis să nu mai țin uscat, am avut probleme majore de somn toată noaptea. Și întrucât reușisem să ajung în pat devreme și a doua zi era sâmbătă, înaintea pomenirii mamei de șapte ani și fiind și Sfântul Stelian ocrotitorul copiilor, am zis să încerc să mă duc la slujbă de la 4:00 dimineața, cu gândul să mă împărtășesc și poate să facă părintele pomenirea mamei. A rânduit Domnul să fim acolo eu și o soră duhovnicească, în condițiile în care părintele era singur la slujbă. Nu a făcut Sfânta Liturghie, că trebuia să dea de mâncare la muncitori și nici pomenirea, dar uite că după câteva luni am ajuns eu la priveghere și am reușit să-l ajutăm pe părintele la slujbă.

Când m-am întors era aproape 7 dimineața și am băut niște apă și m-am culcat. Când m-am trezit am început să zvâcnesc și să am convulsii, gândind că este descărcare emoțională legată de mama. Când am văzut că după aproape două ore nu se opresc, am zis “Doamne, dacă este de la Tine, să fie binecuvântat, iar dacă nu, izbăvește-mă de lucrarea vrăjmașului”, am început să casc, și când am zis a treia oară convulsiile au încetat brusc și am ajuns la concluzia că nu e o descărcare firească a emoțiilor, ci o lucrare a vrăjmașului.

Apoi duminică seara am plecat spre Prislop, mă simțeam bine, ca să ajungem la parastasul Părintelui Arsenie. Am găsit o cazare unde a fost cam frig, noaptea nu prea am dormit decât vreo patru ore cred, în rest am fost semi treaz. Am avut ajutor și de la cumnați, cu care ne-am întâlnit, și de la sora duhovnicească, și a fost binevenit. Deși m-am îmbrăcat gros, fiind afară în jur de 0°, când am plecat dimineața, până spre 3-4 grade când am plecat de acolo la prânz, pe la 1, bineînțeles mi-a fost frig și am început să tremur. Dar am rezistat cu bine și am reușit să ajungem pe la mormântul Părintelui înainte să înceapă Sfânta Liturghie și am trecut și pe la Peștera Sfântului Ioan de la Prislop. Apoi a venit și un pic de soare și la sfârșitul slujbei ne-am împărtășit. Mai ales mâinile îmi erau înghețate și nu prea mai puteam face mare lucru cu ele. Îmi era greu să-mi scot mănușile și să beau apă. La urmă am fost la veceu și cred că mi-a luat cel puțin un sfert de oră să reușesc să fac pipi, pentru că nu puteam să mă deschid la fermoar. În mașină după o oră cu căldura la maxim nu îmi era cald și abia apoi am reușit să mă mai încălzesc. Abia am mâncat, pentru că nu puteam să îmi folosesc bine mâinile. Apoi am fost pe la Târgu Jiu să mă văd cu Marius Frunză și am mâncat acolo legume. Cred că s-a speriat puțin când m-a văzut că merg cam șui. Apoi am mers spre casă și am ajuns destul de rezonabil, adică pe la 10:30 seara. Având în vedere cât dormisem noaptea și toată activitatea de peste zi, faptul că eram în putere și nu căzut a fost o minune a părintelui Arsenie.

Marți m-am sculat un pic mai târziu și am plecat pe la 1 de acasă, dar am avut activitate până pe la ora 23:00, inclusiv târziu de tot să fac duș și să mă spăl pe cap. De asemenea am fost în putere destul de bine și am reușit să iau și cruciulițele pentru copii, pe care le-am făcut din verigheta mea, care a fost purtată pe la atâtea sfinte moaște și locuri deosebite.

Duminică intenționasem să fac pomenire mamei și la părintele Mihail, dar cumva ori că a uitat, ori că eu n-am fost suficient de pregătit pentru parastas cu colaci și colivă, dar dânsul a zis să las lucrurile de împărțit acolo că va face dânsul parastas și probabil a făcut chiar de ziua adormirii mamei, de Sfântul Andrei. Dumnezeu a rânduit cum e mai bine, căci a fost făcută slujbă serioasă, nu ceva simplu cum mă gândeam eu.

Pe de altă parte eu la București mă gândisem să fac parastasul chiar în ziua aceea, fără să știu prea bine rânduiala de la biserică, pur și simplu mi-am propus și așa am aranjat. Mi-a venit și ideea să-l chem pe primul meu duhovnic, care a fost și duhovnicul mamei și cu care am făcut slujba de înmormântare și cu care voiam să mă și revăd. Din nou Dumnezeu a rânduit pe toate cum nu se poate mai bine. Eu am avut putere toată ziua, Cătălina verișoara mea a făcut colivă și a venit cu ea la biserică, iar ora pentru slujbă, deși a fost puțin mai târziu, a fost exact la fix cât să am și eu timp să mănânc după Sfânta Liturghie și Sfânta Împărtășanie și să o iau pe fosta colegă a mamei de la metrou și am ajuns fix când intra părintele în cimitir, astfel încât nu se putea mai bine, că nu am stat nici în frig și nici nu am întârziat. La restaurant am făcut tot acolo unde făcusem și la 40 de zile și a ieșit foarte foarte bine, toți au apreciat locația și servirea. Numărul de persoane l-am aproximat foarte bine și, chiar dacă unii nu au venit și au venit alții, m-am încadrat în ce am spus. Cu ocazia aceasta m-am revăzut și cu vecinii de pe scară, care pe noi ne-au ajutat foarte mult, familia Dobre și ginerele lor Ștefan. Bineînțeles și părintele și ei au văzut starea mea și au luat cunoștință și nu au comentat foarte mult.

Din rânduiala lui Dumnezeu a făcut parte și faptul că în timpul Sfintei Liturghii de Sfântul Andrei am avut de mai multe ori lacrimi în ochi, în pace și fără zbucium interior, pur și simplu așa am simțit și am plâns și la Sfânta Scriptură și în alte momente.

De miercuri seara după parastas am început să mă simt mai slăbit, în special la puterea mâinilor. Nu știu dacă e din cauză că am mâncat puțină pâine albă sau faptul că am mâncat colivă, care avea zahăr, însă cel mai curând așa rânduit Dumnezeu, să am putere exact când a trebuit și mai curând să mulțumesc pentru asta, decât să cârtesc pentru lipsa de putere. Sau poate e din cauză că am cârtit împotriva părintelui, care a avut niște comportamente mai lumești…

Vineri zi de post cu apă, când am băut 2 litri pe parcursul zilei și am fost foarte slăbit și mi-a fost frig în casă. Am terminat exercițiile târziu, pentru că m-am și trezit târziu și după ce am făcut rugăciunea vreo două ore și ceva la Maica Domnului, abia am avut timp să stau 30 de minute sub plapumă să mă încălzesc, pentru că voiam să plec la sfântul Maslu. În timpul rugăciunii la Maica Domnului am rugat-o să mă ajute să mă fac bine și să îmi dea putere, că în ea am nădejdea și ea mă face bine, nu doctoriile și procedurile. În ultima vreme, când mai mergeam pe la doctor sau făceam ceva și îmi aduceam aminte, spuneam “Maica Domnului, tu să mă vindeci și să mă faci bine prin ei sau cum știi”. Și deși eram înfrigurat și mă gândeam dacă să mai plec din casă și la ce biserică să mă duc, dacă la una unde se ține slujba afară sau înăuntru, până la urmă am zis “Maica Domnului, tu să-mi dai putere” și am fost unde se ținea afară, la paraclisul Catedralei, unde merg de obicei. Culmea, deși eram înfrigurat când am plecat din casă, nu mi-a fost frig la slujbă deloc și am stat aproape două ore la 3 grade afară și am fost destul de vioi, făcând mișcare în timpul slujbei pentru înviorare și punerea în mișcare a limfei. Apoi am fost la cumpărături și am trecut pe la Cătălina, verișoara mea, să iau niște mâncare și tincturile pe care le mutase în alte recipiente, apoi pe la Mihaela să-i duc niște zacuscă. Per total pe la 10:00 seara am ajuns acasă, într-o stare mai bună decât când am plecat.

Ca de obicei vineri spre sâmbătă somnul mai puțin, dar sâmbătă, adică astăzi, am fost destul de bine. Chiar dacă nu am reușit din nou să ies să fac o plimbare, iar exercițiile le-am făcut mai mult seara, a fost bine.

 […]

Alt dar minunat de la Dumnezeu a fost faptul că atâta timp cât am fost plecat la Săsăuș am dat sfoară în țară să găsesc pe cineva care să mă ajute, iar vecina mea a găsit o doamnă care stă la 100-200 m de mine și care e foarte potrivită. A fost deja la mine de trei ori, am convenit un preț corect și are o fire care, chiar dacă e puțin dezinvoltă, mie îmi place căci este deschisă și sinceră. Este și săritoare și pare că se pricepe foarte bine să facă lucruri, este un dar de la Dumnezeu.

Și o notiță din ziua următoare, duminică, atunci când am avut o atenție deosebită la Sfânta Liturghie, într-un mod oarecum neobișnuit până acum. De obicei mă furau gândurile de nici nu aveam aer.

Așa încât în Domnul îmi pun nădejdea de acum încolo și am credința că va rândui cele bune, conform spuselor părintelui Mihail.

Doamne, miluiește!

 

14.12.2022

Luni, după acea Sfânta Liturghie în care am avut mintea limpede, am zis să încerc sauna cu infraroșu. Am găsit un Spa unde avea și bazin și așa ceva și am plecat de acasă. Am făcut mișcare în bazin, alternativ cu ședințe de 10-12 minute în saună. Spre mirarea mea și a celor cărora le-am povestit, am constatat că nu transpir deloc, deși acolo erau 50°.

În acea săptămână aveam planificat să luăm bilete pentru Madrid, pentru a ne înscrie pentru rezidență în vederea transplantului lui Ștefan. Am luat bilete pentru vineri, deci de joi seara până vineri seară, pentru că a făcut prietena Amaliei o programare. Cât eram la SPA, mă sună Amalia că vineri nu au program și că trebuie schimbat. Biletele erau cam încă pe atât dacă vrei să le modifici. În cele din urmă am zis să mai așteptăm și până la urmă miercuri a rânduit Dumnezeu să se confirme programarea și am rămas pe biletele inițiale. Deși eu eram acasă, până la urmă tot Amalia m-a așteptat vreo cinci minute, căci eu am întârziat. Orice îmi propun, întârzii la greu, pentru că nu îmi intră ca lumea în cap cât timp îmi ia mie de fapt orice lucru.

Deși era prognoza de ploaie și joi și vineri aproape 100%, când am ajuns erau bălți, dar nu ploua. Am luat un Bolt și ne-am oprit undeva să cumpere și Amalia ceva de mâncare și apoi am mai mers 10 minute până la hotel, care era foarte ok. Am dormit foarte bine în acea noapte.

A doua zi bineînțeles că am întârziat și prietena Amaliei m-a așteptat, deși eram treaz de două ore și ceva. Când am ajuns la ea în mașină picura și am intrat în parcarea subterană și până am ieșit nu mai ploua deja. Apoi am intrat într-un magazin să luăm apă și apoi într-o cafenea. După vreo jumătate de oră am mers la primărie pe jos cam 15-20 de minute și bineînțeles că nu ploua. Am făcut actele oarecum fără emoții, doar că pașaportul lui Ștefan căzuse în mașină și a trebuit să se întoarcă Nela să îl ia. Apoi am plecat spre centrul Madridului să ne plimbăm și să vizităm un pic. Când am ajuns a început să plouă ușor, apoi s-a oprit. Ele au rămas la un magazin, restaurant ceva, ca să mănânce Amalia, iar eu am plecat să mă plimb, că pe ea o durea piciorul. Am vizitat un pic pe acolo și am făcut niște poze, am vrut să intru în Palatul Regal, dar deși scria că pentru persoanele cu dizabilități e gratuit, nu am reușit. Apoi am zis să mă odihnesc, căci eram cam obosit, pentru că nu mai mersesem de mult. Am intrat în catedrala de vizavi și am stat pe o bancă, cu gândul să mă întorc apoi în centru vreo 20 de minute. Apoi mă sună Amalia că au venit și ele la plimbare și că plouă și au venit după mine și când au ajuns erau ude destul de bine. Pe mine m-a ferit Dumnezeu de ploaie.

În seara de dinainte, în acea dimineață și pe tot parcursul zilei a fost panică mare la Amalia, pentru că nu funcționa check-in și bineînțeles gândul ei era că am rămas fără locuri. […]. I-am spus să aibă nădejde în Domnul că va rândui ce e bine pentru noi. Când am ajuns la ghișeu nenea acela nu a schițat niciun gest, nici nu și-a cerut scuze, ca și cum se mai întâmplă. Ea cumpărase niște locuri cu bani, ca să fie sigură că avem loc în avion, dar check-in tot nu a reușit să facă după aceea.

Am ajuns cu bine acasă, cam rupt de oboseală și nedormit iarăși în noaptea de vineri spre sâmbătă, pentru că am ajuns și târziu și pentru că era și după ziua de post cu apă.

Sâmbătă, obosit și cam terminat. Duminică am fost la Sfânta Liturghie în Politehnică, unde a venit și părintele Zaharia de la Essex. Am fost atent și am primit Sfânta Împărtășanie și am fost și a doua zi de Sfântul Spiridon la fel. În aceste zile îmi este foarte greu să reușesc să țin programul cu mâncare, apă și medicamente, care trebuie luate într-un anumit fel, pentru că timpul se comprimă foarte mult și practic abia pe la ora 13:00 încep și iau.

Duminică după amiază m-am simțit puțin răcit. O idee. Am fost sâmbătă seara la Ștefan, care fusese bolnav mai înainte și probabil duminică la Sfânta Liturghie a mai tușit câte cineva mai aproape de mine. Nu știu care a fost sursa, dar luni, după ce am mai făcut o tură de seară pe la Amalia la servici și pe la magazin la Dedeman, am început serios cu frisoane și m-a luat o gripă cum nu am mai avut de mult. Nu foarte dură, dar am febră, ceea ce nu prea mi se întâmplă și în mod paradoxal, după ce marți am fost mai bine, miercuri și joi am fost din ce în ce mai rău, deși nu am ieșit din casă. Nici locului nu am stat, pentru că am realizat la un moment dat că abia pe la ora 4-5 după amiază termin iureșul de medicamente, apă, exerciții, rugăciune și pur și simplu fără să mă duc nicăieri îmi ocupă toată ziua. Atunci am stat vreo 30 de minute, dar nu am reușit să mă relaxez în nicio zi. Culmea, deși ardeam, în noaptea de luni spre marți nu am transpirat. Abia pe la 2 când m-am trezit să mă duc la toaletă, după ce m-am băgat din nou în pat, a început timid să iasă și transpirația și simt ud. M-am schimbat și s-a udat și al doilea tricou puțintel. Marți seara am avut plăcuta surpriză să vină Amalia să-mi facă frecție și am reușit să transpir ceva mai consistent. Am stat puțin de vorbă și, după ce în aeroportul din Madrid i-am povestit despre revelația legată de perioada cu cancerul mamei și blocajele mele, am primit o mărturisire similară și din partea ei, că au început să se deblocheze niște sentimente și să realizeze niște lucruri. Mă bucur mult, să îi ajute Dumnezeu, să-i fie de folos. Momentan este doar copleșită de tot ceea ce i se întâmplă și trebuie să facă și mai ales de toată împotrivirea ei. Știu din proprie experiență că atunci când te împotrivești la toate nimicurile e foarte obositor, cel mai bine este să te supui voii Domnului și să mulțumești pentru toate. E cea mai sigură cale spre odihnă.

Valentin m-a sunat de vreo trei ori că îi e foame și când am vrut să mă întâlnesc cu el nu a venit și am înțeles că nu are rost să îl mai condamn, că el atâta poate. Îmi este milă de el și nu știu cum să îl ajut. Mă tot sună când e beat și îi este rău și mă întreabă dacă îl iau la părintele. Cred că își dorește, dar în spate demonul trage înapoi.

Slavă Domnului pentru toate!

 

24.12.2022

Am continuat cu febră 38 și am ținut așa până vineri cu toate remediile. Una, două ore în cursul zilei mă mai lăsa, dar seara negreșit aveam 38. Amețeală, senzație de răceală, a început să curgă nasul și să tușesc, nu foarte rău, dar constant. Sâmbătă a fost prima zi fără febră, deci m-a ținut cinci zile o febră. Voiam să plec la Săsăuș joi-vineri, dar nu am mai putut. Duminică-luni deja a fost mai bine, chiar dacă nu am ieșit din casă, mă simțeam mai bine. Marți am făcut o primă ieșire și chiar o plimbare de vreo oră pe la piață și pe la cimitir. Plus vreo două ore pe la notar.

Eu cred că gripa a fost cu folos, pentru că după trei frecții din partea Amaliei, să îi dea Dumnezeu sănătate, am început să transpir noaptea și chiar am fost fleașcă în unele nopți. De unde până atunci nu transpiram, a ajutat Dumnezeu și s-a deblocat și am transpirat în fiecare noapte, mai mult sau mai puțin. În plus, testele de urină au ieșit de două trei ori cu depuneri și trag nădejde că a fost și spre deblocarea rinichilor și s-a suprapus gripa cu o criză de vindecare pe partea de eliminare de toxine. Slavă Domnului!

Am vorbit cu părintele și a zis să nu merg miercuri la ei, că erau și ei cu gripă, maica și Andreea. Părintele are scutire de la Dumnezeu de la orice boală. Și miercuri am fost în putere, așa că am făcut puțină treabă prin casă, am pus la spălat, am întins rufele și am schimbat patul după toate transpirațiile din timpul gripei. Lucruri pe care nu aveam putere să le fac zilele dinainte.

Joi am stat liniștit și am făcut o plimbare pentru a face mișcare și după amiază am ațipit o oră. Când m-am trezit, mă sunase părintele că pot să vin, așa că m-am pregătit și am plecat. Drumul a fost liber, spre surprinderea mea. A doua zi nu am reușit să mă trezesc la slujbă și nu am dormit prea bine, așa că vineri am fost cam căzut și la propriu și la figurat, pentru că am căzut de două ori când am fost la Săsăuș la pensiune să-mi iau lucruri. A doua oară chiar în cameră, deși stăteam pe vine mi-am pierdut echilibrul și când am căzut pe spate am căzut și peste mâna dreaptă, dar Slavă Domnului că nu a fost nimic grav.

Mai de mult vreau să scriu pe un subiect care m-a tot încercat, și anume întrebarea celor mai mulți prieteni și cunoscuți pe care mi-o pun mai mult sau mai puțin sub forma “Ce faci, ești bine?”

Am observat la un moment dat că se tot repetă și din partea oamenilor cu totul diferiți, mai mult sau mai puțin apropiați. Pe de o parte mă gândesc că din lipsă de timp și de a sta efectiv într-o conversație în care să afle cu adevărat ce simți, e mai ușor să pui această întrebare ca să primești răspunsul “bine”, căci te scutește de durerea pe care o poți simți aflând că celălalt este în suferință.

La început chiar mă gândeam ce să răspund la o asemenea întrebare. Cu timpul am mai renunțat, dar în interiorul meu tot am căutat o modalitate de răspuns și voiam să o aștern sub formă de gânduri în acest jurnal.

Pe de o parte, în interiorul meu din punct de vedere fizic lucrurile stau foarte prost. Uneori abia ridic mâinile și ca să mănânc un măr trebuie să stau cu ele sprijinite de masă și să îl țin cu amândouă mâinile. Să-mi dau jos pantalonii este un efort semnificativ. Ca să beau apă chiar și cana o țin cu două mâini, nu mai vorbesc de sticle. Și să mă îmbrac sau să merg la toaletă este un efort, iar să mă spăl pe dinți necesită de asemenea două mâini. Când îmi pun puloverul sau o haină este de asemenea un efort să trag în jos marginea după ce o dau peste cap, sau să-mi pun a doua mânecă după ce o pun pe prima. Să ridic o haină este un exercițiu ca de sală.

Din punct de vedere psihic lucrurile stau mult mai bine. Nu am apăsarea bolii și cuvântul părintelui de a avea nădejde neclintită mi-a proptit bine psihicul. Se mai clatină în fața realității fizice, dar în general este sus acolo, ca un steag, sau mai bine zis ca o cruce la care mă uit și mă ajută.

Știu că toate sunt de la Dumnezeu spre folosul meu și poate și al celor din jur. Deși nu am gând curat la rugăciune și mintea îmi este cam rătăcită, caut cu dragoste către Dumnezeu atunci când pot și fredonez așa mici rugăciuni sau cântece sau colinde către Dumnezeu. Mintea mea se scaldă în deșertăciunile acestei lumi, în ce trebuie să fac sau cu cine trebuie să vorbesc și despre ce, sau să pregătesc și să iau medicamente și așa mai departe. Nu aș putea spune că fac voia Domnului, dar nădăjduiesc în El și cred că El mă va vindeca sufletește și trupește după voia și mila Lui. Faptul că am privirea și nădejdea către El este un lucru bun.

Și acum vine întrebarea: ce să răspund eu celor care mă întreabă dacă sunt bine? După trup și fizic este jale și ei cumva cam despre asta mă întreabă. După moral și nădejde este bine și cumva de fapt asta este ce este mai important. După lucrare și rugăciune este căldicel, așa și așa, mai mult rece decât cald, mult mai mult deșertăciune decât rugăciune.

Gândindu-mă la cel ce mă întreabă, pentru liniștea și odihna lui, ar trebui să răspund că fac bine. Pentru mărturisirea adevărului și trezirea celui ce mă întreabă din amorțirea și fuga de adevăr, de durere, ar fi bine poate să îi spun cu adevărat toate greutățile, sau măcar să-i dau o idee despre stadiul lor. Pe de altă parte, în aceeași idee nu ar fi bine să ascund la nesfârșit suferința. Totuși smerenia și faptul că am nădejdea în Domnul câștigă de obicei și răspund într-un fel neutru, că am nădejdea în Domnul și merg înainte.

Nu știu care ar fi răspunsul corect, probabil e și în funcție de interlocutor, în orice caz cam acestea sunt frământările mele în fața unei astfel de întrebări.

Domnul să ne miluiască pe toți să facem voia Lui și să mergem în cărările Lui, cu nădejdea în El!

Amin!